Demersul era inevitabil, orice ar spune nostalgicii national-taranismului "clasic". Dupa alegerile din 2000, Pntcd-ul a intrat intr-un con de umbra din care schimbarea tardiva (in august 2004) a conducerii nu l-a mai putut scoate. Cu un nou presedinte, d-l Gheorghe Ciuhandu, primarul Timisoarei, si cu o noua garnitura de conducere, el a abordat curajos alegerile din noiembrie 2004, dar rezultatele au fost dezamagitoare. Cei patru ani pierduti (2000 - 2004) au demonstrat ca "incremenirea in proiect" este contraproductiva. Pntcd-istii au ratat sansa redresarii partidului in 2000, cand "echipa" A. Marga - V. Lupu a incercat o reconstructie radicala, inclusiv prin schimbarea denumirii partidului. Intr-adevar, a vorbi de "national-taranism" in Romania secolului Xxi, in preajma integrarii tarii in Ue, suna vetust, daca nu ireal. Dupa cincizeci de ani de comunism si cincisprezece ani de democratie mai mult sau mai putin "originala", Pntcd-ul ar fi trebuit sa realizeze ca societatea s-a schimbat profund, ca "problemele" din perioada interbelica nu mai au relevanta, ca taranimea, profund transformata de trecerea timpului, nu mai este deschisa spre oferta lui "traditionala". Corneliu Coposu, primul lider postrevolutionar al formatiunii, intuise aceasta schimbare atunci cand a optat (inca din 1987) pentru inscrierea partidului in Internationala Crestin-Democrata, grupare moderna de centru-dreapta, in care "formula agrariana" are o pondere destul de redusa.
S-a scris mult despre rolul nefast al "talibanilor", vechii membri ai partidului, reaparuti dupa prabusirea comunismului. Analistii au criticat imobilismul lor, spiritul lor resentimentar, viziunea ideologica rudimentara. Cred ca teza trebuie reconsiderata. Autorii prabusirii Pntcd-ului au fost, mai degraba, "lupii tineri", generatia noua ce a preluat sarcina continuitatii si, implicit, functiile administrative pe care accesul la putere le permitea. Nu este de mirare ca majoritatea membrilor acestui grup au abandonat Pntcd-ul dupa ce, prin actiunile lor la guvernare, l-au adus in pragul catastrofei. Radu Vasile, Victor Ciorbea, Mircea Ciumara, Ulm Spineanu, Dudu-Ionescu si altii s-au risipit in alte partide (sau in aurite "pensionari"), aruncand propria responsabilitate pe spinarea celor care i-au acceptat si ridicat, e drept, fara o "politica de cadre" adecvata, in fruntea partidului. Practic, dupa iesirea din Parlament si dupa blocarea incercarilor de reformare initiate de putinii "taranisti" din generatia a doua, cu adevarat convinsi de necesitatea unei alternative de centru-dreapta, "talibanii" s-au regasit singuri. Istoria le va da, probabil, dreptate. Daca dupa alegerile din 1996 s-ar fi aplicat ideea lor de transformare radicala a sistemului guvernarii si de eliminare a fostilor activisti comunisti infiltrati in toate structurile politico-administrative (cum cerea Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara), alta ar fi fost situatia partidului si a tarii.
Poate suna paradoxal, dar acum, o revenire la "spiritul taliban" nu mai este posibila. Pastrarea, in programul noului partid, a principiului lustratiei, emanat din proclamatia timisoreana, are efect, mai degraba, terapeutic. Redresarea morala a clasei politice si a societatii in ansamblu este inca posibila din interior, fara "grilele" impuse de Nato sau Ue. Noul partid o poate face tocmai pentru ca plasarea in spatiul extraparlamentar l-a curatat de oportunisti si de infiltrati. Schimbarea denumirii este necesara tocmai pentru a arata ca partidul este capabil sa o rupa cu trecutul imediat, deschizandu-se concomitent spre cerintele momentului prin promovarea unei noi maniere de a face politica. Majoritatea romanilor sunt dezamagiti de "performantele" clasei politice in functiune, de incapacitatea componentelor ei aflate la putere de a schimba "sistemul". Ppcd (Pntcd) nu are alta cale decat cea a selectiei critice a conducatorilor sai pe baza verificarii convingerilor si competentelor, a moralitatii crestine si a deschiderii democratice. Un partid popular veritabil este, pe moment, singura solutie de blocare a directiei "originale" luate de democratia romaneasca in ultimii cincisprezece ani.
Este insa problematica posibilitatea ca impactul noului partid sa fie major. Mai intai, pentru ca fuziunea Pntcd-ului cu Urr-ul lasa in afara o multime de formatiuni politice proclamate drept populare si crestin-democrate. Orgoliile unor lideri si interese marunte de grup blocheaza reunirea tuturor crestin-democratilor sub umbrela unui singur partid. Nici chiar impreuna Pntcd-ul si Urr-ul nu au o infrastructura suficient de puternica pentru a putea depasi barajul mediatic, dar si de interesele partidelor politice parlamentare. Multe dintre acestea cauta sa naparleasca ideologic in perspectiva aderarii la Ue, dominata politic de Ppe, grupare de centru-dreapta in care doresc sa fie admise. Tatonarile Ada, care printr-o fuziune ar dori sa se transforme in "partid popular", discutiile initiate de Pd cu reprezentantii Ppe, ofertele Prm-ului sau ale altor grupuri partinice de a-si asuma doctrina crestin-democrata, populara, arata ca oportunismul politic romanesc este inca functional si ca politicienii romani, mai mult sau mai putin compromisi, se inghesuie sa ocupe un culoar ce revine de drept Ppcd (Pntcd)-ului, care este afiliat la Ppe. Un unic partid popular, bazat pe reunirea tuturor crestin-democratilor veritabili, ar stopa, cel putin pentru moment, asemenea incercari. Pcd (Pntcd) trebuie sa propuna o noua strategie de actiune politica in dialogul cu societatea civila si cu celelalte formatiuni politice romanesti. Atat in Pd si Pnl, cat si in alte grupari politice exista nuclee "populare", de centru-dreapta, ce ar accepta sa se inscrie in noul partid, cu conditia ca acesta sa functioneze realmente si sa-si afirme clar identitatea. Chiar si grupuri din Udmr (formatiune afiliata de asemenea la Internationala Crestin-Democrata) vor cauta (in perspectiva integrarii in Ue, ce nu admite partide etnice) sa se afilieze orientarii populare daca aceasta isi demonstreaza viabilitatea. Pentru aceasta, Ppcd (Pntcd) trebuie sa-si continue relansarea fara sovaieli si fara priviri inapoi. Cu veritabila crestin-democratie romaneasca timpul nu mai are rabdare.