Intalnire in Rai
Traia sus, deasupra pamantului, in camesoiul lui de canepa inalbita, stapan peste toate privelistile si intamplarile din Muntii Apuseni. Avea o casa din lemn, intr-o curte cu iarba, si-n mijlocul ierbii erau soarele, sevaletul si scaunelul pe care sedea. Isi tinea culorile si pensulele in poala, umbrit de borul unei palarii uriase, de sub care i se vedeau doar fuioarele aspre ale mustatilor. Cand l-am vazut prima data, picta primavara. Pe dealuri inflorisera merii, si Ion Nita Nicodin le scutura florile pe panza lui. Florile curgeau ca o ploaie, albe si luminoase, pe toata suprafata tabloului.
- Cum v-ati apucat de pictura? Doar sunteti taran! Ati muncit o viata intreaga la vite si la pasuni.
- Si eu, ca cioara. M-am pus in varful gardului.
- V-a indemnat cineva?
- Ba.
- Si-atunci?
- Aveam eu demult o iubire: muntii astia, care au o frumusete prea mare, ca sa nu afle si altii de ea. Asa ca am strigat-o pe Rozalica, i-am cerut scaunul de la bucatarie si i-am zis ca de atunci inainte oi picta.
Si a pictat. Ani de-a randul. Fara scoala, fara modele, dar bantuit de privelisti, ars de-aceeasi statornica dragoste pentru locul nasterii lui: munti si paduri, livezi si pasuni, case si nori, cimitire, biserici si joagare, oameni si vite, obiceiuri si datini, cum tin motii traditia, armindenul, boboteaza si nunta, suisul la targul de fete de pe Gaina si pe falnicul Avram Iancu, craiul muntilor si al motilor.
Cand a deschis prima expozitie in Bucuresti era iarna. Lumea era ingropata in zapada si Nita si-a coborat tablourile din munte pe cai. Le-a expus fara rame: unul alaturi de altul, stand teapan, in surtucul lui de dimie, cu caciula in mana, lovit de-o stinghereala grozava, de parca era la expozitia altcuiva.
Am fost de fata la vernisajul acela. Am trait intamplarea aceea prea minunata, cand publicului i-au fost prezentate peisaje nemaivazute, in care cerul era pe pamant si pamantul in ceruri, in timp ce vazduhul era pe ape, iar apele in vazduh. Si oamenii cresteau cat copacii si pasarile cat caii si stelele erau rasadite in straturi de flori. Si frumosul soare nu invatase inca sa se inalte si blanda luna sa-apuna, si locuiau amandoi in coltul unui tablou. Da, am luat si eu parte la bucuria aceea miraculoasa, care a trecut din unul in altul, ca boala, la simpla vedere a acelor peisaje din munti. M-am molipsit pe viata de fericirea ca oamenii traiesc in aceeasi curte cu Raiul, ca cerul face parte din lume si lumea se afla in cer, ca motii traiesc cu obrazul ori catre dreapta, ori catre stanga, cu ochii pe aceeasi parte a fetei, presati ca plantele din ierbar. Am inteles si eu, abia atunci, prima oara, placerea de a inchipui o lume fara nici un fel de canoane, o lume fara dimensiune si reguli, o lume dupa poftele inimii. O lume frumoasa si fericita, in care nu este noapte ci numai ziua, nu este intuneric ci numai lumina, nu este durere ci doar fericire, lumea naiva, libera si fantastica, a lui Ion Nita Nicodin, pictor taran...
De atunci sunt treizeci de ani. Treizeci de ierni de cand picturile lui Nita Nicodin n-au incetat sa-mi arda amintirile, sa-mi tina de cald si de bine, cu focul lor. Si cum afara e iarasi iarna si roata timpului pare impotmolita in zapezi, m-am gandit ca o noua calatorie pe urmele pictorului din munti ar aduce primavara mai repede. Nita a murit. Zace ingropat sub o cruce, in cimitirul din sat. Dar picturile lui nu pot fi ingropate. Nici amintirea celui care le-a faurit. Cu putin noroc si sub o zodie buna, cineva ar putea sa ia de la capat povestea, cautand-o in casuta care inca mai dainuieste, in atelierul lui din ograda, in memoria oamenilor care l-au cunoscut. Cine stie, poate ca Nita sade si-acuma in curte, pe scaunel. Lui nu-i mai pasa de iarna. In camesoiul lui de canepa inalbita, topeste zapezile cu culori.
Sanziana Pop
Dupa 30 de ani...
Ianuarie 2005, in Tara Zarandului. Valea ingusta a apei Brusturilor se furiseaza printre dealuri rotunde, de pe care se scurg rauri groase de ceata. Copacii sunt fiinte incremenite in ger, satele par parasite, discul straniu al soarelui abia se distinge, vedenie fara nume, venita parca din alte lumi. Satul pe care-l caut se cheama tot Brusturi si se afla aproape de capatul drumului, acolo unde valea se ingusteaza, unde dealurile se strang unele in altele, uriase animale ale regnului mineral, haituite de ger. Stiu ca acolo ar trebui sa mai gasesc urme ale acestui personaj extraordinar care a fost Nita Nicodin, pictorul taran care a incendiat cu panzele sale de o uluitoare simplitate, galerii si expozitii de arta, aflate la capatul lumii, dincolo de crestele Muntilor Apuseni. Stiu ca acum vreo treizeci de ani, motul visator, nascut pe valea Crisului Alb, a provocat un cutremur printre amatorii de pictura naiva, care descopereau cu gura cascata universul fierbinte, plin de lumina si bucurie, al unui taran caruia lumea i se paruse atat de frumoasa, incat se apucase sa o inchipuie in culori. Picta animale si pasari care exista si care nu exista, uneori picta fiinte pe care le vazuse doar in vis, alteori se apleca asupra unei gaze sau a unei flori, isi picta vecinii si amintirile, picta povestile pe care le auzise sau pe care le traise aievea, picta spinarile dealurilor scanteietoare, casele, cerurile pe care le vedea numai el, fascinand o lume intreaga cu viziunile sale invecinate cu irealul. Oare ce a mai ramas din amintirea lui Nita din Brusturi, acolo, in satul lui? Ce-si mai amintesc vecinii si neamurile si toti consatenii, despre timpurile acelea in care domni eleganti de la ambasadele straine din Bucuresti veneau sa-l caute pe marele si blandul Zugrav, pentru a-i cumpara tablourile pe te miri ce, pentru a le duce departe, in palatele lor mai luxoase ca orice inchipuiri.
Zapada scrasneste ca o pulbere de sticla atunci cand intru in sat. Aflu repede: casa lui Nita Nicodin mai exista dincolo de parau, peste puntea de arin, acolo unde sunt doua capite de fan, acoperite cu cusme mari de zapada, acolo unde mai locuieste si azi Rozalica, femeia lui, muieruta inimii sale de poet al culorilor. Grabesc intr-acolo si dau tarcoale casei incremenite in ger, dar nu, inca nu trec puntea de arin, inca nu vreau sa bat la poarta lumii lui Nita Nicodin. Vreau mai intai sa privesc satul de sub zapezi, sa-mi imaginez cum era locul acesta transformat in picturi, poienita aceasta care este acoperita acum cu omaturile timpului si-ale iernii. Vreau sa mijesc ochii si sa vad daca-l pot inchipui acolo, intre ceturi, in camesoaia lui de in, in mijlocul unei veri arzatoare si coapte, daca pot sa-mi inchipui copacii acestia descarnati, arzand in vartejurile solare ale verilor de altadata. Daca pot sa-mi inchipui dealurile acestea acoperite nu cu rauri de ceata, ci cu rauri de miere ale unor toamne asa cum trebuie sa fi fost candva. Hotarasc sa las la urma casa aceasta in care Rozalica, muieruta cea mica, sta de paza la amintiri. Hotarasc s-o iau pe departe, s-o inconjur cumva, s-o iau prin surprindere, sa caut oameni din sat care l-au cunoscut pe Nita Nicodin si care nu l-au uitat niciodata.
Niculaie Antal
Omul care se minuna de lume
Niculae Antal, "taran simplu de sub deal", cum se recomanda, sta pe ganduri o clipa, isi da sapca pe spate, privind prin fereastra afara, de parca si-ar cauta amintirile despre Nita, printre ceturile albastre. "Dapoi, drept sa va spun, eu zic ca Nita o fo om mare. Mai mare ca cati sa cunosc primprejur, chiar daca nu l-o-ntales tata lumea, ba chiar l-o si batjocorit cateodata, cum ii omul, pizmuitor. Era si greu sa-ntalegi, cand tu treceai la munca panga gardul gradinii si el state si picta. "Bata-te, Nita, da tu n-ai cartofi de prasit, n-ai fan de strans, n-ai de mers la padure, stai si desenezi huhurezi?". Radeau de el. Il vedeau uitandu-se in sus, prin copaci, ori in jos, la vreo floare sau la vreun barzaune, de parca n-ar mai fi vazut niciodata asa ceva. Ca asa era el, se minuna pana-n cer, de cum o zidit Dumnezeu asa de frumos pamantul si lumea omeneasca." Lui Niculae, ii sclipeste atunci cand vorbeste, singurul dinte care i-a mai ramas: "Asta o fost la inceput, spune el, cand nu erau culori si nu era nica, pa vremea ceea, el isi tocmea vopselele singur, din vreo scranta de arin, din vreo papadie, din vreun galbenus de ou. Facea chipuri de animale si chipuri de oameni si intamplari din sat, si toata lumea cunostea cine-i. Cand vedeam iangoru (boul) meu zugravit in parete, ziceam: "Doamne, ii de minune, si uite cucosul meu cu doua gainute acolo, numai ca nu ma scoala la doua din dimineata! Si uite-o pe Rozalica, nevasta lui, scoate apa din fantana cea zugravita, si colo, cand se inconjura casa de Mucenici, cu carbuni aprinsi. Cum putea el sa faca atatea inchipuiri, nu stiu. Il ajuta Dumnezeu!". Si pe urma, au venit domni de la Bucuresti si intrebau prin sat de pictorul Nita, unde sta Nita Nicodin, cel mai mare zugrav. Si lumea se minuna, cand Nita aparea la televizor sau vorbea ceva la radio, cu graiul nost din Tara Zarandului." "Eeei", face Niculae sfatos, "de-acuma nu-l mai bascaleau oamenii, nu-i mai strigau glume peste parleaz, ca chipurile lui erau bune si bine apreciate, de-acuma mergea tat satul si statea seara pe langa dansul, si el povestea cate-n luna si-n stele, ca mult tare-i placea sa scorneasca povesti." "Ce povesti?", intreb, incercand sa mi-l inchipui, mereu cu palaria pe cap si in camesoaia lui nelipsita, cu oamenii satului stransi imprejurul lui. Niculae se apleaca in fata ca si cum ar vrea sa-mi spuna un mare secret. "Nita vedea si cu mintea, nu numai cu ochii! O batut dealurile si muntii, cat o fost tanar, si la toate sa uita. Nu era animal si pasare care sa n-o stie el. Nu era carare sa nu fi fost pe-acolo, si la toate sa uita cu luare-aminte, cum le-a facut Dumnezeu."
Petru Mihut
Zugrav de vise
Petru Mihut sa tot aiba vreo 60 de ani. Inlauntrul casei sale portocalii se afla o bucatarie micuta, si acolo il gasesc pictand. Pe pereti sunt tablouri facute de el. Unul infatiseaza un om urias, culegand stelele de pe cer, in altul, varcolaci cu forme incerte se reped in luna plina, atarnata ca un bec peste satul adormit. Mihut sta in dreptul ferestrei, desi afara e aproape intuneric, iar prin fereastra se uita la el cainele Jan. Pe sevalet se afla un tablou neterminat, in care o femeie duce legat de o sfoara un cocos urias. "De la el am invatat", zice Mihut, vorbind despre Nita, "ca poti picta lucruri vazute si nevazute. Ca om sa culeaga stelele de pe cer sau sa se urce cu scara-n luna nu se poate, dar cocosul asta exista si femeia e vecina noastra." Privesc cocosul din pictura si e la fel de mare ca femeia. Stiu ca omul acesta, Petru Mihut, este inrudit cu Nita, caci copiii lor s-au cununat. E si el pictor naiv si face parte din celebra scoala de pictori-tarani de la Brusturi. Baiatul lui Nita i-a luat fata. Omul acesta a invatat si a lucrat ani de zile impreuna cu Nita si de buna seama ca stie aproape totul despre el. Mihut, ca si Nita Nicodin, poarta o palarie pe cap aproape tot timpul si, tot asa, ii place sa povesteasca istorii vechi. Cand Mihut a pictat primul lui tablou, l-a luat in brate si i l-a dus lui Nita, si Nita i-a zis asa: "Mai, Mihut, tu ai facut asta, ma? Bravo, da sa nu cumva sa ma copiezi, ca aia nu mai e arta, aia e bors indoit". Si Mihut nu l-a copiat niciodata, doar ca a pictat si el ceea ce picta Nita. Si ce picta? "Apai picta tot ce stia, si Doamne feri, ca el stia tot. Nita era in stare sa zugraveasca pe tablou ce visa noaptea. Tot, tot! De pilda, era aici in sat un popa care facea cate-un prunc pe la muieri, Gavrila Terente il chema. Si fetele care faceau prunci de la Terente sa duceau (se-nchina) si dadeau pruncii pe apa, in crucea diminetii. Prunci nebotezati! Si pruncii sa faceau priculici, mama, cum mai cheunau priculicii pe apa, tot satul auzea si sa tragea pa langa babe, care stiau descantece. Asa o pictat Nita priculicii, ca el stia mai bine ca popa cati prunci or fost."
Mihut vorbeste aproape in soapta, fereastra s-a intunecat de tot si cainele Jan a disparut. "Pe urma, Nita, fie iertat, a pictat Taul Biharei fara fund, cand a intrat acolo o vaca, si dupa ea au intrat 12 boi si toti s-au dus la fund, de au iesit peste o saptamana, pe sub pamant, inecati, tocmai la Turda, acolo unde iese paraul de sub Muntele Greblei." Mihut se jura ca a vazut intamplarea cu ochii lui. Vorbeste serios si eu inteleg dintr-o data ca Nita Nicodin, ca si el, Petru Mihut, traiesc in alta lume. "Nita stia implanta securea in talpa casei, cand era vajalie in vazduh, si vantul se domolea in cinci minute, si ne spunea ca solomatii, vrajitorii care calareau balauri prin cer, sunt si ei oameni lasati de Dumnezeu si nu trebuie huliti, trebuie ingaduiti. Nita ii stia picta asa de bine, ca unora le era frica sa tina tabloul in casa." Mihut sare de la un tablou al lui Nicodin la altul, le stie pe dinafara, si inteleg ce forta trebuie sa fi avut omul acesta atunci cand era in viata, daca acum, la 25 de ani de cand s-a dus in cer, este atat de prezent si atat de puternic in amintirile celor care au ramas. Nita traia in lumea lui miraculoasa si aceia care au apucat sa arunce o privire in vartejurile lui de fantasme n-au mai putut trai fara ele. Unii au devenit pictori, ca Petru Mihut, sau ca nora lui Nita, Rodica, incercand sa reproduca felul acela stralucitor de a vedea lumea, incercand sa mai ramana o clipa acolo, sus, in dreptul soarelui. "Nita o vazut cu ochii lui pietrele mari, aruncate de uriasi de pe un munte pe altul, care mai aveau urme de la degetele lor, si le-o pictat! O fost singurul care o vazut valva lupilor femeie - ca la noi, aici, valvele lupilor sunt numai barbati -, s-o pictat-o calarind pe lupul cel mare si torcand. Toate-s adevarate!" "Dar dumneata, Mihut, ai vazut cu ochii ceva din minunile astea?", intreb. "O fost un vrajitor mare la noi in sat, unu Aviron, la care veneau femei si fete de la Bucuresti si de la Constanta, sa le lege si dezlege. Lucra cu deavolul. S-o intalas cu stapanul de la han de jos, din Halmagiu, sa lucre cu dracii lui, sa curete un beci. Eu eram in silvic si aveam arma pe-atunci. Si zice unu: "Mai Mihut, hai sa vedem si noi, ca avem pusca". Eu nu prea voiam, ca cam credeam. Ne-am bagat in beci si ala radea, era comunist, se inchina la Stalin, nu la Dumnezeu, si odata striga Aviron: "Haidati, maaaa!". S-odata sa deschide usa la beci s-o-nceput sa vie bivoli, bivoli... bivoli, pana s-o umplut camera ceea mare! De noi nu s-or atins, dar ala radea, radea. Daca eram cu inima slaba, muream. Cand ne-am scos afara dintre bivoli, comunistu, cat era de comunist, tot si-o facut o cruce mare. Pana mor n-am sa uit, s-o sa fac si eu ca Nita, o s-o pictez si pe-asta, ca sa ramana zugravita pe veci."
Rozalica
"Un om ca un soare"
A doua zi am trecut puntea inghetata de arin, peste apa Brusturilor, catre casa lui Ion Nita Nicodin. Deasupra, norii erau sparti si soarele se prabusea prin gaura in zapezi, facand sa explodeze in jerbe de lumina locul acela in care, candva, picta el.
Rozalica Nicodin sta asezata pe un pat, cu ochii goi, cu mainile incrucisate cuminti in poala, cu basmaua pe cap, strangandu-i fata. "Ti-e dor de Nita", spun. "Nu-i asa?" Atinsa parca de-o vraja, Rozalica invie. Mainile-i devin fiinte nelinistite, privirile i se aprind, ca si cum as fi rostit cuvantul care deschide portile sufletului ei, plin, inca, de amintiri. Nita, dragul ei Nita, omul ei care s-a dus si cu care se va mai intalni in cer. "Mi-i dor, baiatule, cum nu, c-o fost un om ca un soare, toti sa-nvarteau pe langa el, s-acuma nu-i." Pe urma se ridica si ma duce acolo, in casuta cea veche, plina de amintiri, in timp ce Rodica Nicodin, fiica lui Petru Mihut si nora lui Nita, imi povesteste cum ea, Rozalica, "se pierde la cruce", acolo unde odihneste Nita al ei. "Se duce acolo si uita sa se intoarca. Ma duc dupa ea si o gasesc lacrimand, desi au trecut mai bine de 25 de ani de la moartea lui Nita. "Ce-i, ce stai atata, ca doar n-ai de gand sa vecuiesti pe-acolo", ii spun. Si ea raspunde mereu la fel: "D-apai cum nu, Doamne fereste, cum sa nu vecuiesc pe-acolo, dac-a trecut atata amar de ani, am ajuns batrana si hada, si tot la dansul ma gandesc"." Usile se deschid si acolo, in adancurile inghetate ale casei batrane, Rozalica imi descopera tablourile lui Nita, insirate pe pereti si pe langa pereti, apoi holurile pe care el s-a pictat pe el si pe Rozalica, umar la umar, tipariti pentru vesnicie, pe zidurile intre care au trait fericiti. Alte si alte tablouri sunt scoase de dupa dulapuri, risipind cu culorile lor frigul si intunericul. Rozalica nu simte frigul, nu se teme ca tablourile ar putea sa se sparga in bucati, imi arata lupii iernilor din alte timpuri si sanzienele unei veri din alta lume, sanii care coboara din cer peste dealuri acoperite cu zapezile amintirilor, cai care zboara, ducand snopuri de vasc pe spinari. Vorbeste, vorbeste, ca si cum zagazurile memoriei s-ar fi rupt. Acum se afla departe, atunci cand avea 16 ani si cand Nita a oprit-o pentru prima data in drum. Bag de seama gestul marunt al mainii care mangaie, noduroasa, o primavara ireala, asezata pe panza de omul ei. Nita a furat-o, Nita o iubea, Nita al ei era puternic, era frumos, Nita o tinea de mana. Rozalica arde in mijlocul frigului, printre tablouri. Au trecut 70 de ani de cand ea a plecat de la sezatoare, de cand el a asteptat-o in drum si-a furat-o. "Nime n-o stiut, numai mama si un frate de-al lui. M-o dus cu putere, c-asa o fost. Si-atuncea, baiatule, vine tatutu, ca eu asa i-am spus, tatut, vine tata meu cu o batoaca mare dupa mine si dupa mama, si dupa Nita. Degeaba o fost vinit tatutu, ca Nita nu s-o dat, si tot m-o luat." Si pe urma? Pe urma "l-o iubit si or fost tri copii si or facut si o casa". Nita a facut-o cu mana lui. Si nu se despartea de ea nici o clipa, o lua cu el peste munti si paduri, tinand-o de mijloc si sorbind-o din ochi. "Muieruta me", ii spunea, asteptand-o in drum, cand venea cu vacile de la pasune. Era voinic si cuminte si ii canta. "Atata o voce de frumoasa avea omul cela, ca nu stiu cum o putut muri cu vocea ceea, ca nu sunt nicari oameni care sa stie canta ca el." Pe urma a fost razboiul, si ea stia cand el venea acasa peste dealuri, pentru ca il auzea cantand, si atunci negurile spaimei i se risipeau de pe inima si soarele i se aprindea din nou. Si pictura? "Tat dadea rotocol la o panza de jurj ce-o aveam de la targ. Si-ntr-o zi, ne arata ce facuse pe ea: tatutu cu oile la parau. Toti l-am cunoscut, ca el era. Si pe urma, tot cerea la panza de jurj si tot cerea. Umbla singur pa dealuri ca sa vada locuri si minuni, si toate le zugravea cu vopsele pe panza. Lumea zicea ca-i dus de minte, ca de ce nu se duce si el la munca, ca-i de lucru la camp, dar el tacea, cu palaria pe cap, si facea."
Odata, venisera la ei niste oameni de la Bucuresti, si cand au vazut tablourile lui Nita au zis: "Nene Nicodine, habar n-ai ce ai dumneata aici!" si au luat tablourile la Bucuresti. Trece un timp si pe Nita il cheama la Arad, la cultura, si-acolo i-au spus ca-i musai sa mearga si el la Bucuresti. "El n-avea haine saracu, ca eram atata de saraci pe-atunci! Cum sa-l trimita la Bucuresti in halul cela? Era imbracat rau. Saracia era legata in cap la noi. Vine unu, Uiuiu il chema, iarta-l Doamne, ca asa un om bun o fost, l-o dus la magazin si l-o-mbracat. Il duce la tren, ii scoate bilet. Cand o fost ajuns, uoi, ce bucurie mare, era falos ca era imbracat. L-or dus cu masina si seara o fost deschisa expozitie cu tablourile lui, ce le luase oamenii ceia din Bucuresti. S-or fost oameni mari, s-or cumparat tablourile de la el, tate. Si cand vine acasa, ai-iu Doamne, ce-o fost pe noi atunci, cand o adus el zace mii de lei! Pricepi, baiatule? Zace mii! Era mare scumpatate atunci, si saracie, si astia erau bani multi tare. Iacata-l Doamne, vine pe drum, pe langa apa Brusturelui, cu o ranita-n spate, ne povesteste, Doamne, ce bucurie o fost. S-o dus cineva de la Brusturi la Bucuresti si l-o vazut la televizor si la radio, si acela o fost omul meu! N-or mai ras pe la garduri ca smangaleste panza si ca sa uita in cer dupa paseri!"
Asezata iarasi pe pat, Rozalica ia dintr-o cutie fotografii si le priveste de-aproape, fara ochelari, tremurand. Sunt poze vechi, de-ale lui Nita. Cu palarie, cu sevalet, cu boii, trecand puntea de arin. Rodica povesteste ceva. Batrana intinde catre mine degetele ei noduroase, fara nici o vorba, si acolo vad un portret rupt de-al omului ei, pe care n-o sa-l uit niciodata. "Asta-i Nita al meu!", striga ochii Rozalicai. "Mergeam p-aici, peste dealuri, peste Ospat, peste Gurghiu, eu ma grabeam sa viu acasa, lui ii placea sa steie in padure si sa vie mereuas (incet). Daca vedea ca ma enervez, apoi zicea no, ie-te si te du! Dar ma-ntorceam. Cum era sa-l les eu singur, acolo, mai bine stateam cu el. El sa uita la pasari si la padure, asta o fost boala lui toata viata, sa vada cum o facut Domnul lumea de primprejur."
Apoi imi povesteste cum odata au innoptat in padure, ca se facuse tarziu, cum s-au culcat in iarba, pe-o haina, cum Nita a cantat ca sa alunge intunericul. Si-n vreme ce vocea lui rascoleste padurea, eu o vad dintr-o data pe Rozalica plutind, adiind ca o boare in jurul lui Nita, in jurul omului care canta, mica, subtire, frumoasa, asa cum era in fotografiile de demult. Mi-i inchipui apoi trecand peste munti si paduri, el vanand fulgerarea aripilor de pasare si urme de lupi, ea sorbindu-l din ochi.
Inainte sa plec, m-a dus, tinandu-ma de brat, acolo, in zapada, sa-mi arate locul pe care Nita statea cand picta. Din casa, nora striga: "Mamica, ia-ti pe tine broboada, sa nu racesti!", in timp ce gaura din nori se astupa din nou, ca si cum soarele n-ar fi fost niciodata. Rauri de ceata albastra curg iarasi peste dealurile invelite-n zapezi.
"Sa vii sa-ti mai spun de Nita, baiatule!"
Trec puntea de arin ce desparte lumea lui Nita Nicodin de restul lumii, cu spatele. Rozalica imi face cu mana. As fi putut sa jur ca erau si lacrimi care-i inghetasera pe obraz.
(Fotografiile autorului)