In urma cu un an de zile, la spitalul din Gurahont s-a nascut un prunc nefiresc. Chipul si trupul ii erau normale ca infatisare, insa pe cap, chiar in crestetul capului, avea un fel de "caciula". O scufie de carne rosie. In zadar s-au caznit medicii sa puna un diagnostic, sa inteleaga ce poate fi. Nu mai vazusera niciodata asa ceva. In cele din urma, s-a emis ipoteza unui rest de membrana fetala si s-a hotarat o interventie chirurgicala, desi un batran nimerit prin spital le zicea tuturor ca el mai vazuse copii cu scufie de carne pe cap, nascuti demult, prin satele din Zarand, si ca-i mai bine sa nu-l taie nimeni, fiindca-i "ceva necurat" si, oricum, va muri... Intr-adevar, la doar cateva luni dupa operatie, copilul s-a stins. Si cum fusese nascut de o taranca din Muntii Zarandului, vestea "pruncului cu caciula rosa pa cap" s-a raspandit prin toate satele de pe Cris. Vestea a facut valva mare, minuni din astea se mai petrecusera hat, demult, dar nimeni nu putea sa explice intamplarea, cum de venise pe lume asemenea prunc. O singura femeie a stiut. O batrana din Varfurile, care traieste singura, pe o culme de deal, mestera neintrecuta in solomonii si descantece. Nana Chiva ii zice. Sau Nana Grasa, cum o poreclesc pe ulita pruncii. Nu are rude, barbat, copii, nici prietene prin vecini. Nu are pe nimeni. Chiar si duminica, la biserica, nu vorbeste cu nimeni. Sta ingenuncheata, intr-un cotlon, bolborosind soptit cuvinte neintelese. Dar cand vestea cu copilul nascut cu caciula de carne a ajuns pan la ea, Nana Chiva a pornit-o cu pas grabit pana la mama cea oropsita cu pruncul mort. Nu i-a trebuit mult, pana sa inteleaga. A intrebat-o cum arata pruncul, cum il zamislise, ba a vrut sa stie precis chiar si ziua cand "s-a apropiat" barbatul de ea. De unde sa fi stiut amarata muiere tocmai ziua "cu pricina", in care o iubise barbatu-sau? Dar au socotit amandoua. Macar asa, aproximativ. In cele din urma, Nana Grasa a iesit din casa lauzei ingrozita. Si, ca niciodata, a iesit din mutenie si din fereala si le-a spus oamenilor din sat: "Sa va fereasca Dumnezeu sa mai zamesliti prunci in vinerile cele sfinte! Pruncu aista n-o fost prunc ca tati pruncii. Nu s-o nascut ca tati oaminii, s-o nascut in ultima vineri, dinaintea inaltarii Sfintei Cruci. Altadata, batranii nostri stiau: pruncu aista n-o fost prunc! Pruncu aista o fost o valva!...".
Nana Chiva si valvele
Casele Nanei Chiva sunt cufundate in taina. Se vad de departe, in varful Varfurilor, una mai mare, rosie, din caramida netencuita, alta putin mai in spate, precum o casuta pentru pitici, cu un horn stramb si o singura fereastra spre ulita. De multa vreme, nimeni nu a mai patruns in ograda batranei. Putinii vecini fac cateodata, din mers, semne de binete spre fereastra vesnic inchisa, pornind apoi mai departe, fara a se mai intoarce sa vada daca batrana le raspunde sau nu. Stiu ca ea se afla mereu acolo, o umbra indaratul perdelelor, aplecata asupra unor carti stravechi. Asa o zaresc si eu, in vreme ce deschid, temator, poarta cu balamale scartaitoare. Femeia ridica privirea dintre filele cartii si spioneaza, prin geamul cetos, fiecare miscare pe care-o fac in ograda. Bat incetisor in usa si intru in odaita cea scunda, dand sfios buna ziua si asteptand in picioare. Chipul femeii, rasucit catre mine, avea sa-mi ramana multa vreme in amintire! Desi nici un muschi nu i se clinteste pe fata impietrita, de undeva, din adanc, femeia zambeste, se bucura sa ma vada, in sfarsit i-a intrat cineva in casa. Un zambet ce razbate prin pielea obrazului ars de vant, prin colturile lacramoase ale ochilor cenusii, prin stransura incretita a buzelor, ce-au fost de atatia ani zavorate in tacere. Cu un gest larg, imparatesc, Nana Chiva imi face semn sa ma asez undeva. Langa usa, o soba de tuci pocneste bland, in rastimpuri. De-o parte si de alta a mesei asezate la fereastra sunt doua paturi. Doua paturi invelite cu pilote pufoase, in care Nana doarme pe rand, dupa cum are chef, caci "nu-i cere nimeni socoteala". Intr-unul ea, intr-altul, singurul sau prieten, motanul albicios Nichitit, botezat astfel dupa un dragut din tinerete, Mitica. Dar cum motanul nu voia nicicum sa raspunda la numele asta, nici la Mitit, nici la Micatut, i-a spus in cele din urma, intamplator, Nichitit, si motanul a acceptat. Un motan slabuc, care se tine dupa ea ca un caine, care adesea i se urca in brate si - straniu - o cuprinde indelung, cu amandoua labutele pe dupa gat, ca un prunc. Ma asez pe patul fara motan si-i spun pentru ce-am venit. Pentru cazul copilului nefiresc, care murise la Gurahont. Nana Chiva se indreapta de sale, leapada vreo doua broboade infasate pe cap si-si inalta barbia, adoptand o tinuta solemna, de parca ar vrea sa-mi atraga atentia ca urmeaza ceva insemnat. "Apoi, mai, dragu mnieu, sa stii dumneata ca de la nimeni n-o s-auzi prin satele estea ce-auzi acum de la mine! Ai batrani care-o stiut, ori o murit, ori nu mai cred si-o uitat. Si cum iti spun eu, iti spun ca sa fii cu bagare de sama, ca sa-ti ramaie in suflet! Uite cum ii!... Est (sunt) douasprazace vineri mari in tat anu! Cel ce ramane zameslit din noptile estea douasprazace, acela nu se naste cum trebuie. Acuma, daca-i copchil de orasan, se poate naste ciung, prost, fara ochi, cu cap de animal, in tate feliurile. Oricum, nu ramane teafar. Da inainte, in satele noastre, pruncu acela se nastea c-o caciula rosa pa cap. Se mai nasc si acuma, la fel ca aista de la Gurahont. Si nimeni nu-i poate lua caciula di pa cap, n-o poate scoate nimeni, nici sa hie milioane de doctori care sa-i taie capu. Fiindca pruncu ii deja "hotarat" sa hie valva. Numa cu descantece poti sa-l scapi. Dupa ce l-ai nascut, chemi moasa care il boteaza si-l stragi! Il "anumesti" pa prunc in tate feliurile: valva lupchilor, valva matelor, valva iepurilor, valva cucuruzului, valva la ceapa, la mazare, valva banilor!... Valva la orice. Copchilu poate sa hie valva la tate celea pa lumea asta. La orisice lucru sau animal, el poarta numele acela, de pedeapsa pentru parintii care l-o croit in noptile sfinte. Tu te uiti la pruncu infasat si-i stragi: "Esti valva lupchilor!", "Esti valva cutare!...". Si tragi de pchelea cea rosa, incerci sa vezi daca se ia. Tat anumesti, tat anumesti, pan cand ii gasasti numele. Tre sa le pomenesti, cate-s in lume tate! Si numa cand nimeresti numele pa care-i pruncu "hotarat", numa atunci ii poti lua caciula di pa cap. Altfel n-o poti lua! Nu se desprinde caciula! Daca nu-l nimeresti pa ce-i el "hotarat", atuncea pruncu ramane cu caciula pa cap si n-are soarta si moare. Il omoara oaminii, spitalele, ca n-au ce sa faca cu el. Ca al din Gurahont. Da daca-l nimeresti, atuncea pchelea cea rosa i se desprinde sangura, o iei inceeet..., usooor... Si-i ramane capu pruncului curat. Pe urma, pruncu creste mare, poate sa hie om normal, la lucru si la alte celea, da el, oricum, nu ramane om ca tati oaminii. El ii valva! Ii un om "anumit" si ramane asa tata viata, ori numa pana la un "termin", pana la anii la care-i sortit sa hie valva, cat tane blastamu parintilor care l-o facut. Eu, in viata mea, am apucat multi oamini de-aistia, nascuti cu caciula pa cap. Dar ceea ce-ti zic eu acuma costa milioane pentru dumneata. Pentru ca estea nu le mai stie nimeni..."
De iubit si de dragostit
Abia acum observ ca cele doua cartoaie negre, aflate pe masa batranei, nu sunt cine stie ce scrieri oculte, ci tocmai Scriptura si Psaltirea. La 85 de ani, Nana Chiva citeste fara ochelari, buchii oricat de mici. A mostenit-o pe muma-sa, care nici la 98 de ani nu purta ochelari, dar citea in fiecare zi din Biblie si "batea cu ochii" pana in varful Muntelui Gaina. Ea, fiica, citeste in fiecare zi cel putin cincizeci de pagini (mi le intoarce pe rand, spre pilda, pe cele citite astazi), asta daca-i o zi obisnuita, si mult mai multe, daca e vineri sau o zi de sarbatoare. Asta face cea mai mare parte din timp. Intre cele doua cartoaie, o vad si pe a treia, cea mai veche. Minuscula, subtire de cateva file si lunga cat un deget. "Cele douasprezece vineri sfinte". Dar Nana Chiva stie mult mai mult decat scrie in carti. Prin cate sate am colindat ca reporter si din cati batrani am tot iscodit, nicaieri nu auzisem "pe viu" despre vestitii copii nascuti "cu caita", a caror legenda se afla doar prin vechile studii de mitologie populara. De unde sa stie Nana Chiva ca si vechii preoti asceti traco-geti se nasteau tot cu caita pe cap, cu aceasta scufie "de rege", pe care o socoteau sacra, semn al oamenilor alesi? O intreb cum de-si mai aminteste de toate aceste intamplari magice, in vreme ce alti batrani le-au uitat, cum de-a ramas singura lor pastratoare? Imi raspunde, bucuroasa ca vreau sa-i aflu stiinta: "Eu, mai dragu mnieu, sa stii ca mi-am pastrat mintea tat asa curata ca atunci cand am fost copchila. Eu n-am fost legata niciodata de nimeni si de nimic, nimica pa lumea asta n-o putut sa ma tulbure. Eu am fost libera! O vaduva tanara si libera...". Arareori am intalnit vreo femeie la apusul vietii, o taranca batrana care sa-mi vorbeasca cu atata sinceritate despre viata ei. Poate fiindca nu mai primise oaspeti de atatia si atatia ani. Poate si fiindca ar fi dorit, cumva, ca intalnirea asta cu mine sa fie un fel de confesiune... "Nu mi-i rusine sa spun, daca asta o fost adevariu: eu, cat am fost tanara, am umblat ba cu cela barbat, ba cu cela... Cu multi barbati. Muuulti... Cand am fost tanara, am fost si eu de dragoste si placuta la lume. Numa cine nu m-o vazut nu i-o placut de mine! Ca am fost tanara si frumoasa, cum is tati oaminii tineri. Astia-s anii ceia periculosi, cat am fost de iubit si de dragostit. Da eu nu m-am bagat in familia nimanui. Eu ca sa iau barbatu de la femei, asta n-am fost. Am fost pentru dragoste si fericire, cu cine m-am samtat bine. Si nu m-am legat de nici un barbat si n-am avut prunci. Mi-am facut sangura casele si colnele, si grajdu. Sangura! Cu brancile (mainile) estea doua, am pus caramida pa caramida si le-am radicat, fara nici on agiutor. Am case, am pamint, am avere! Pa mine ma cheama Paraschiva Nicoara, da aicea-n sat, daca ma cauti, nu-i musai sa zici numele meu. Tre sa zici numa "baba ceea care-o facut multe casi sangura", si lumea stie. Is libera! N-are cine-mi cere socoteala, nici ca nu lucru, nici ca sad, nici ca cetesc, nici ca dorm, nici ca nimica. De nimica nu-mi pare rau pentru viata mea. Si pentru c-am fost libera, la multi le-o fost ciuda pa mine. Odata, am avut farmec facut, de nu ma lasa noptile sa sad acoperita. O putere nevazuta smulgea plapumile di pa mine si le-arunca cat colo! Si, cand m-am dus la beserica, sadea farmecu la mine pa umar si sopotea la urechea stanga. La stanga! Sopotea in beserica, nu l-am vazut, numa l-am samtat, si-mi zacea la ureche ceva, da nu-ntalageam ca ce. Ohooo, da mult am mai tras! Cu posturi, cu sclujbi (slujbe) multe... Fiindca asa-s oaminii, nu vor sa hii altfel decat ei. Nu le place asta! Nu stiu cum, da cred c-asa am fost eu nascuta, sorocita sa traiesc sangura, sa nu atarn de nimeni. Asa ca vezi, mai dragu mnieu, daca n-am avut griji de familie, ori de prunci, atuncea si mintea mi-o ramas tot tanara. Cred c-asa am fost eu nascuta, sa ma intereseze tat ce vad in giuru mnieu, s-ascult povestile batranilor si sa le duc sangura mai departe. Si azi, tate pe care le-am vazut si le-am auzit in viata asta, tate le-am inrejistrat in minte si le stiu. Doamne, iarta-ma, da soarta mea o fost cam tot la fel cu a valvelor: oamini sanguri, fara sot, la marginea lumii... Oamini liberi."
Si totusi, cum arata acesti misteriosi oameni-valva? Ea i-a vazut? I-a vazut vreodata cineva? Apoi, cum poti sa nimeresti, din toate numele celor insufletite si neinsufletite care sunt pe lume, tocmai acel nume pentru care pruncul a fost "hotarat"? Batrana rade ascutit, iar Nichitit i se urca pe piept si o cuprinde cu labele in felul acela ciudat. Palmele aspre ale Nanei Chiva fasaie incet pe blana albicioasa a motanului, de sus pana jos, iar rasul i se mai domoleste. "Apoi, cum sa nu-i vada, domnule? Eu am vazut, si tata lumea o vazut, cum umblau valvele prin sat, cum cereau de mancare de la oamini, ca cersatorii! Si-acuma est! Aci, mai la deal de mine, sade o fimeie care-i spune Lucreta. Si aceea-i banuita c-ar hi valva la vaci, zameslita in noptile cele doisprazace. Tata lumea le cunoaste pe valve, le banuieste, da nimeni nu mai stie cum o fost ele nascute, cu caciula rosa pa cap. Si daca ma-ntrebai cum o putut de i-o nimerit numele, apai sa stii ca la noi, aicea, nu prea s-o nascut valva cucuruzului, nici a graului, nici valva banilor, nici alte celea, ca aci pamantu si oamini-s tare saraci. La noi, la munte, cel mai mult s-o nascut valva lupchilor!...".
Valva lupchilor
"Vra sa zica, ce-nsamna valva? Unu cu putere mare, cu ordin. Adica acolo inde-i valva lor, acolo tati s-aduna, la ordinu lui. Daca-i valva lupchilor, atuncea lupchii s-aduna la ordinu lui. Era aicea unu, Ilie a lu Arsanie. O murit amu-s cativa ani. N-o fost insurat, n-o avut copchii, n-o avut casa si-o fost strain vinit in satu nost. Vinitic. Traia tot timpu sangur, prin padure. Umbla p-aici, cu paru zburlit, zdrentaros ca un cersator, si cerea de mancare pe la unu altu, da lumea stia ca are puteri mari si se temea de dansu. Zacea ca-i valva la lupchi. Cerea putana mancare - numa de post, nu de dulce - si, daca nu-i dadeai, imediat sa ducea-n padure si bauna (urla) ca lupchii, s-apai tati lupchii vineau la el. Pa urma sa preschimba si el in lupc si se ducea, si imediat iti lua din turma o oaie, or o vaca, or on porc... Imediat! Pentru ca n-ai vrut sa-i dai de mancare, sa-i faci milostenie. Eu l-am vazut, am vorbit cu omu cela. M-o intarasat sa vad ca ce zace si cum sa poarta. Noi, pruncii, ne temeam rau de el, ca ne manca oile. Si n-o fost numa el. Amu-s vreo douaj de ani, o vinit la noi in sat o groaza de maramuresani care lucra la padure. Barbati tari, nu gluma. Sadeau in padure, radeau, n-aveau teama de nimic. Si tati or auzit ca-n mijlocu codrului ii un pom maaare, gros, la care vine in fiecare sara valva lupchilor, si tati lupchii s-aduna-n juru lui si bauna si sa musca si sa-nvartesc si sa gioaca acolo-ntre ei. Atuncea, unu dintre maramuresani, mai obraznic, mai intapat, zace: "No lasa, ca maine sara ma duc eu si ma sui in pomu acela si vad daca vin lupchii si ce fac!". Zas si facut. S-o dus omu, s-o suit in pom si o sazut acolo. Pa la miezu noptii, o vazut cum sa strangeau lupchii tati si bauna aclo, ca la balamuc. Si abia la sfarsit o vinit valva si s-o bagat intre ei, fara teama. Era un om. Un om subtire, span, om ca tati oaminii. Da de la un timp, s-o-ntors asa, de cateva ori pasta cap, si s-o facut lupc. Maramuresanu din copac vedea tat. L-auzea pa lupc cum graia cu glas de om si cum le-o data ordin la tati: "Tu mei acolo, tu mei acolo, tu faci asa, tu faci asa!...". Si numa la urma zace catra ultimu lupc: "Tu nu mei nicari, tu in noaptea asta ai sa manci pe-aista care-i in pom!". Sus, in copac, omu o-nghetat. Nu s-o dat gios din pom, pana ce n-o plecat lupcu care dadea roata subt el. S-o dus inspaimat la ceialalti maramuresani si le-o zas ce-o patat, c-o sa-l mance in noaptea asta lupcu. Aia o ras tati: "N-ai treaba, ca noi te punem in mijlocu nost si nu poate nicicum sa treaca la tine. Doar nu ne temem noi atatia barbati de-un sangur lupc!...". S-or culcat tati in juru omului si, cand s-or sculat dimineata, omu nu mai era nicari. I-or gasat lesu mancat la cativa kilometeri, departe, in padure... Eu i-am vazut pa maramuresanii aceia cand s-or intors in sat. Era tristi, cu capu-n pamant, si-or povestit tat, asa cum v-am spus. Cine-o avut atunci urechi de auzat, o auzat... Si-o stiut sa se pazasca. Azi, lumea ii tot mai rea, nu mai tane sama de cele "nevazute". Nu-i vorba, si-acuma li-i frica la tati de valve, da mai degraba le-ar omori, decat sa le faca milostenie. Ca daca le faci milostenie, ele te lasa-n pace, nu-ti manca nimic din turma. O fost, amu-s vreo cinci ani, aicea in sat, o femeie saraca si-avea o fatuta. O fatuta frumoasa foc, cu paru bucalat, ca un inger era. Si se stia ca fatuta-i valva la lupchi. Ea umbla sangura, sarmana, din casa-n casa, si cerea o tirica de mancare de la oamini, da oaminii nu-i dadeau. Sara, fatuta iesea afara din casa si se ducea salbatica departe, spre Avram Iancu, intr-o padurice, si statea acolo sangura, in paduricea ei. Odata, doi barbati or urmarit-o. Si zace ca, imediat cum o agiuns in hotaru paduricii, fatuta s-o-ntors de trii ori pasta cap pa iarba si n-o mai vazut-o nicicum. O disparut! Si ei n-or mai apucat sa vada daca s-o facut lupc. Da a doua zi, s-o dus tat satu la ea, o scos fatuta din casa si i-o deschis gura cu forta. Or gasat oaminii carne vie si par de salbataciune intre dinti, la fatuta. Atuncea s-o maniat satu si le-or alungat din casa lor, si pa fatuta, si pa mama ei. Pa fatuta or internat-o la o casa de copchii. Pa femeie or dus-o departe, i-or cumparat alta casa si n-o mai lasat-o sa se apropie de sat niciodata. Azi, lumea nu mai giudeca drept, nu mai ia sama la pacatele parintilor. Dar eu, cand ma gandesc la tate valvele pa care le-am vazut in viata mea, parca ma cuprinde olecuta si mila..."
Nana Chiva trage putin perdeaua ferestrei si, brusc, isi aminteste de Lucreta, femeia-valva de care-mi spusese la inceput. Singura valva care mai traieste si acum in sat, printre oameni. "Sede aci, inde vezi coperisu cela. O luat-o in tanere un om, mai la deal de mine. Da ea nu sta in casa. Daca sede in casa, doua ceasuri intr-o zi. Ea pleaca! Tat pleaca sangura, salbaticita, pa imasuri, sus, pa munti... O vazut-o oaminii, zdrentaroasa, cum merge sangura pa pajisti si sa pune-n genunchi si suge laptele de la vaci, tot asa cum sug vitaii. Pune gura acolo, la uger, si suge! Vineau femeile sara, de la imas, si-o vedeau pa ea, despletita, cum urca. Si numa se trezea cate una dimineata, ca vaca ei nu mai are lapte, ca ugeru ii tat stors, ca tat laptele-i supt. Da si la vaci le place de valva lor. Vacile o iubesc! Ca Lucreta le dezmiarda si le mangaie, si le pupa, sapai tate vacile di pa imas rag dupa ea, sa urce la ele. Ele rag, si ea sa duce! Are tot infatisare de femeie, da nu mai stie de ea, se poarta ca si o vaca. Pa mine m-o interesat, am fost la ea in casa, am vorbit cu dansa si cu nepoata-sa. Are o nepoata care o spala, o curata, o cheaptana. Si nepoata ei mi-o zas c-o vazut-o odata in pchelea goala-goala, cand o spala, si ca are in spate coada atata! Subtare, lunga cat palma, si la varfu cozii, si-ncoace, si-ncoace, ii in trei codite. Asta stiu de la nepoata ei si asta-i sigur ca ii adevarat. Asta ii valva vacilor! Si ea traieste si acuma, in ziua de azi, pantre noi..."
Solomatul, imblanzitor de sarcani
Povestea valvelor se apropie de sfarsit. Cade seara, si parca dinadins, Nana Chiva a pastrat pentru despartire povestea cea mai grozava: "solomatul" (solomonarul), vrajitorul-vrajitorilor, cel mai puternic dintre toti caciulatii care vin pe lume! Asemenea valve se nasc rar, doar la secete mari sau cand se aduna in lume prea multa dusmanie intre oameni. La ordinul "solomatilor" vin "sarcanii", acei serpi fantastici, inaripati, care traiesc numai prin "taurile" (lacurile) intunecate ale muntilor. Asadar, solomatul supunand sarcanul (solomonarul supunand balaurul) - una din cele mai vechi si mai complexe teme ale folclorului mitic romanesc, cu radacini in milenarele scoli de samanism, in ordinele antice ale preotilor-magicieni geto-daci, sau chiar in "cerul" zeitatilor uraniene, conducatoare ale furtunilor si stihiilor. La toate aceste peripetii tainice a luat parte candva, "pe viu", Nana Chiva. Chiar aici, in Muntii Zarandului, in satul ei drag, Varfurile. "Apai, sa-ti spun, mai dragu mnieu... Sarcanu ii un serpe care vreme de noua ani n-o vazut lumina soarelui. Noua ani! Orice serpe, daca sta noua ani de zale incheiati intr-o apa, or intr-o pestera, unde nu-i soare, se face musai sarcan. Aceia is serpi grosi, lungi, da-s serpi cu aripi. Zboara prin aer. Si numa solomatu poate sa-l calareasca si sa-i hie sarcanului stapan. Solomatu ii vrajitor puternic - el umbla si iarna descult pa neaua -, ii cel mai puternic dintre tati cei nascuti cu caciula pa cap. Sa vedeti cum o fost: amu-s vreo cinspe ani de-atunci. S-o-ntamplat aicea, pa Muntele Gaina - dealu cela mare ce se vede in fata, pa fereastra. Acolo sus, in Varfu Biharii, ii un tau mare si patrat, la care-i zace "Tau Fara Fund", fiindca nimenea, oricat de-adanc s-o cufundat, nu i-o gasat niciodata capatu. Pa malu taului acela era acu vreo cinspe ani multi muncitori, care lucra la padure. Intre ei, o fost si-un cumnat de-a mnieu, unu Sofronie. Tar povesti el in persoana, da amu el ii mort. Si el mi-o spus tat ce-o vazut. Zace ca numa deodata, cum sta tati lemnarii in cabana lor, numa ce vine din senin on viscol maaare!, maaare!, maaare!, care tat imburda pa copaci. Tat imburda pa copaci! Sa-ndoia copacii pana la pamant! Or iesat tati oaminii afara din cabana si numa ce vad deasupra padurii cum sa-nalta un serpoi maaare, greoi, cu aripi, si pa el statea calare un om. Mi-o zas el, cumnatu, asta nu-i minciuna! Zace ca zburau amandoi, da zburau halandala, sa-nvarteau pa deasupra copacilor! Atuncea, unu dintre lemnari, mai batran, fuge catra ei si straga cat poate: "Maaaaa, mai sus maaa, mai sus! Tane-l mai sus maaa, ca si eu am fost doispe ani solomat, da nu l-am lasat asa gios!...". Ceilalti s-or mirat tare cand or auzat ca tovarasu lor o fost atatia ani solomat si nu le-o zas nimic la niciunu. Da acuma nu mai era, ca i se implinise "terminu" de doispe ani, cat o fost el "hotarat" sa hie valva, si-acuma era din nou om ca tati oaminii. Si le-o esplicat la tati ca ce s-o-ntamplat, ce-o fost cu viscolu si furtuna ceea mare. Acolo, inauntru, in Tau Fara Fund al Biharii, acolo cresc sarcani. Si dupa noua ani, pa malu taului o vinit solomatu "stragat" din nastere sa hie solomat. S-o pus la marginea apei si-o-nceput a-l blastama pa sarcan, sa iasa afara. L-o fost blestamand sa n-aiba liniste si hodina acolo, sub ape, pana nu iese afara! Pana nu iese afara!... il blastama! il tat blastama! "Iesi afara!". "Iesi afara!". Si-atunci, numa ce-o-nceput a bulbuci tata apa din adancu taului, fierbea tata apa si zbura apa-n sus, pana la nori! Asta o fost furtuna pe care-o auzat-o lemnarii din cabana. Si, de la un timp, sarcanu o iesat! Maaare, cu aripi, gros de-un meter jumatate si lung de vreo zece meteri. Ceva de spariat! O iesat afara din apa, si atunci solomatu l-o luat in primire. La ordinu lui, sarcanu s-o pus gios, pa pamant. Cuminte, bland. Solomatu s-o dus si l-o legat la ochi c-o naframa, ca sa nu vada, ca daca sarcanu vede pa inde (unde) ii si agiunge in zbor pasta sate, pantre oamini, prapad face in calea lui, sparge tat ce nimereste! Imburda copacii, sfarma tate casele, prapad face! De aceea, solomatu l-o legat la ochi si, dupa ce l-o legat, s-o putut sui calare pa el si l-o indurumat prin vazduh, asa cum indurumi calu. Asa l-o vazut si cumnatu-meu, Sofronie, zburand pa deasupra padurii. Si-ntatdeuna, cand iese cate un sarcan, intatdeuna ii furtuna, ceva nemaipominit! Si-atuncea tata lumea stie, din mosi stramosi, ca indeva o iesat un sarcan. Ies oaminii din ograzi, se uita la cer, scuipa in san si straga: "Ptiu, sarcanu!...". No. Asa ii situatia, mai dragu mnieu..."
***
Plec. Plec cu parere de rau, dar ziua-i pe sfarsite si Nana mai are inca mult de citit. Ca de obicei, pana la ceasurile unu-doua din noapte. Mai are cativa Psalmi ai lui David, "ca sa nu aiba pornire asupra ei nici o clevetire si nici un blestem", apoi capitolul "Bucurie tuturor celor necajiti" din Acatistul Maicii Domnului, nemaipunand la socoteala "Talismanul" si "Visul Maicii Domnului". Dintre toate, Visul Maicii Domnului ii place cel mai mult.
Privind inapoi, din josul ulitei, satul imi pare mort. O pata labartata de intuneric, intr-un alt intuneric. Dar, in bezna asta atotcuprinzatoare, este aprinsa, totusi, o stea. Acolo sus, in varful Varfurilor, un patrat portocaliu de lumina. Si o silueta incovoiata deasupra unei carti. De acolo, de sus, Nana Grasa vegheaza. Singura. Mereu singura. Mereu singura, Nana Chiva vegheaza deasupra unei lumi intregi.
Fotografii de Horia Turcanu