"In acest moment, proiectul meu in curs este supravietuirea"
Repertoriul cu iubite
- In preajma primaverii si-a Martisorului, sunteti prezent in librarii cu o carte dedicata doamnelor, De ce iubim femeile?. Care este punctul de pornire al acestei carti?
- Nu e o carte dedicata doamnelor. E o carte de literatura ca oricare alta. De catava vreme eram cam plictisit de perplexitatea politicoasa a cititorilor, si chiar si a criticilor, in fata ultimelor mele scrieri, mai cu seama a romanului Orbitor. Nu sunt nemaipomenit de fericit sa vad ca o carte de-a mea chinuieste oamenii, le da dureri de cap cu tot felul de chestii metafizice. Si, mai ales, am vaga banuiala ca o carte, daca tot o scrii, ar trebui sa fie si citita cat de cat, nu doar citata. Asa ca mi-am adus aminte de o veche idee a mea, de a face un fel de repertoriu al fostelor mele iubite, ca tot atatea subiecte de povestiri. Si, fiindca dintr-o inexplicabila fantezie, revista "Elle" mi-a comandat o serie de texte (care-au aparut timp de un an acolo, printre inele si perle, si mantouri, si lenjerie de dama), am crezut ca sunt, in fine, conditiile coapte pentru Diavolul de hartie, cum se numea carticica initial. Editorul m-a sfatuit insa sa-i dau un titlu mai comercial, asa ca am cazut pana la urma de acord cu De ce iubim femeile?, titlu care "vinde cartea", se pare, intr-un ritm ametitor, total neasteptat...
- Inca de la debut, premiile au fost un ingredient nelipsit al carierei dvs. Cum va simtiti acum, in postura de scriitor premiat si autor de best-seller-uri?
- N-am luat chiar atatea premii cate spune legenda. Iar povestea cu best-seller-urile e de data foarte recenta. Cred ca doar ultima mea carte, De ce iubim femeile?, se poate numi asa. Nu e rau sa vezi ca ti se vand treizeci de mii de volume in nici doua luni. Dar, in ceea ce ma priveste, as prefera sa vand o carte mare, grea si complicata, chiar "ilizibila", in numai o mie de bucati. Pentru mine, la ora asta, e mult mai greu si mai important sa vand carti in putine exemplare decat in zeci de mii de copii. Daca vinzi mult, publicul si editorul tau te iubesc. Dar cei intre care traiesti de fapt, criticii si confratii, nu ti-o vor ierta si vor gasi mijloace sa ti-o arate.
- Ati scris o carte despre femei si despre dragoste, intr-un moment in care tot mai putini oameni isi asuma acest sentiment. Mai e posibila astazi o pasiune gen Tristan si Isolda?
- Sigur ca da. Partea proasta e ca nu prea se mai gasesc sabii care sa poata fi puse intre cei doi, in asternut... Nici o problema-n privinta asta. In ciuda tuturor amenintarilor sau inconvenientelor (Sida, slujbele acaparante, stresul vietii moderne), oamenii continua sa faca sex ca iepurii si, cateodata, se mai si indragostesc. Ce sa-i faci? Tineretea, bat-o vina... Cat despre teama de incomunicare si alienare..., oamenii simt azi ca, daca ai prosperitate si siguranta, nu mai merita sa-ti bati capul cu probleme de identitate si de situare in lume. Si poate ca au dreptate in felul lor.
Patria noastra, Europa
- Sunteti in febra pregatirilor de plecare la Viena, unde am inteles ca veti sta un an de zile. Ce inseamna pentru dvs. experienta traiului si a scrisului intr-o tara straina?
- Plecarea la Viena nu e ceva mai special pentru mine decat o posibila plecare la Iasi sau la Timisoara. Trebuie sa ne obisnuim odata cu gandul ca patria noastra este Europa si ca avem indreptatirea sa locuim oriunde intre granitele ei, ca la noi acasa. Viena este pentru mine acasa, cum a fost si Berlinul, cum a fost si Amsterdamul. Din acest motiv, n-am intrat in nici o febra a pregatirilor, ci doar intr-o imensa plictiseala birocratica. Nu pot intelege de ce am nevoie de cazier, de exemplu, ca sa lucrez la o universitate sora cu cea din Bucuresti. De ce actele mele trebuie apostilate, traduse si superlegalizate. Dar am oftat si-am urmat procedurile legale... O alta prejudecata continua sa imparta plecarile noastre in strainatate, in temporare si definitive. Dar mai este notiunea de strainatate aceeasi cu cea din vechiul regim? Azi, problema stabilirii definitive in alta tara nu se mai pune dramatic. Raman pe alte meleaguri cat vreau si cat pot. Pot avea o casa in Bucuresti si alta in Copenhaga. Pot pendula intre mai multe spatii si mai multe culturi. Personal, atata vreme cat pot trai decent din munca mea, mi-e indiferent daca traiesc la Bucuresti sau la Viena, sau oriunde altundeva.
- Aproape toate scrierile dumneavoastra autobiografice contin pagini pline de tandrete, despre copilaria petrecuta in Bucuresti, un oras apasat, la vremea aceea, de sigiliul comunist...
- In Bucuresti ma simt, intr-adevar, mai legitim decat in alte parti. Desi e un oras ultraurat si, pe deasupra, criminal de neglijat de edili. In cincisprezece ani nu s-a putut renova nici macar bruma de centru istoric care ne-a mai ramas. Cat despre oroarea blocurilor muncitoresti, nu vom scapa de ele cate zile vom avea. Aici nu mai e nimic de facut. Bucurestiul din scrierile mele e un oras in intregime fictiv, amalgam de vise adevarate si de false amintiri. De peste zece ani reconstruiesc cu migala, din asemenea fragmente de origine incontrolabila si dubioasa, un oras identificabil cu o carte si cu un creier: Bucurestiul, "Orbitor", al meu.
Dincolo de usa inchisa
- Ce face scriitorul Mircea Cartarescu in zilele lui libere? Are tabieturi?
- Ziua mea incepe cu cafeaua de dimineata, pe care-o bem impreuna, sotia mea, Ioana, si cu mine, incercand in acelasi timp sa ne punem de acord in privinta treburilor zilei care urmeaza. Nu ne e prea usor, fiindca-n tot acest timp, Gabriel, fiul nostru de aproape doi ani, ne sta literalmente in spinare, iar la televizor vuieste din rarunchi Cartoon Network. Soseste curand si bona si urmeaza o fugareala in patru, gen trupa lui Mack Sennett, care ma lasa epuizat. Pe la 11, cel mic iese afara cu sania si, in fine, linistea se iveste timida in micul apartament. Ma retrag in biroul meu, fericit ca voi putea, macar o ora, scrie in liniste. Atunci incep telefoanele, solicitarile de participare la emisiuni, de interviuri, de Dumnezeu mai stie ce. La 12 si jumatate se-ntoarce Gabriel. Alt spectacol exuberant, pana mananca si se culca. Si, ce s-o mai lungesc, tot asa pana noaptea tarziu, cand "tabieturile" mele iau sfarsit si incerc sa si dorm putin.
- Cam cate proiecte neterminate sau care asteapta sa iasa la apa se gasesc pe biroul dvs.?
- Pe birou am, in acest moment - nu proiecte neterminate, ci teancuri uriase de teze de examen ale studentilor mei. Literalmente, sprijin tavanul cu ele. Mai am si nenumarate acte pentru care am alergat doua saptamini: legalizari, apostile, supralegalizari, ca doar omul trebuie sa simta cand pleaca in strainatate... Am o agenda cu insemnarea haotica a intalnirilor de peste zi. Am un computer cu contabilitatea surselor de venit (un scriitor trebuie si el sa traiasca din ceva) si cu liste de "to do"-uri. Mai am o gramada de carti de vizita si de adrese. Iar undeva, pierdut printre foldere doldora de poze, orare, articole, remindere, se gaseste si un folderas cu proiectele mele literare in curs, famelic, neglijat si tremurator ca un catel al nimanui. As spune ca in acest moment, proiectul meu in curs este supravietuirea.
- Puteti destainui cititorilor nostri cum arata camera dvs. de lucru?
- Casa e mica si neincapa-toare. Am trei camere si mi-ar trebui cel putin patru. In birou, am biblioteca si computerul. Pe geam, vad o fasie de Bucuresti vechi, nu mai lata de vreo cincisprezece grade. In rest, acoperisul cu olane al casei de peste curtea interioara e plin vara de porumbei, iar acum troienit de zapada. E foarte liniste, desi stau in centrul orasului. Pentru mine, ambianta de lucru n-are nici o importanta. Pot scrie oriunde. Dar imi trebuie intimitate, izolare, timp pentru meditatie, conditii ca sa ma pot aduna. Cand e agitatie, nu ma aud gandind, pierd contactul vital cu mine insumi. Nu sunt un ins pretentios, singurul lucru pe care-l cer de la univers, cand scriu, e sa ramana dincolo de o usa bine inchisa.
- Iesiti destul de rar la intalniri scriitoricesti. Sunteti un om singuratic?
- Duc cea mai aglomerata viata singuratica pe care v-ati putea-o imagina. Traiesc cea mai zbuciumata liniste sufleteasca. Visul cel mare al vietii mele este un iglu in centrul geometric al Antarcticii, dar n-as putea trai o clipa separat de fiintele dragi si misunatoare care ma-nconjoara. Cand trag insa dupa mine faimoasa usa de la birou, imi recunosc imediat adevarul interior: in fata foii de hartie sunt cel mai singur om de pe pamant. Caci foaia cea alba e Antarctica mea, din care nu m-as mai intoarce niciodata.
- Mai pastrati legatura cu colegii dvs. de generatie? Va mai leaga aceeasi prietenie care va lega odinioara, pe cand frecventati impreuna acelasi cenaclu?
- Da, am relatii foarte bune cu aproape toti colegii mei de generatie. Pe cei mai multi ii iubesc si-i admir ca scriitori, de cand ne cunoastem. Ma mai vad doar cu cativa, e adevarat, dar eu nu sunt cel mai sociabil dintre oameni. Important pentru mine e ca am constiinta curata fata de generatia mea, ca nu mi-am vorbit colegii decat de bine si ca am scris despre ei, in ansamblu sau individual, mereu pozitiv.
- Este Mircea Cartarescu un om implinit?
- Imi vine cel mai usor sa raspund acestei ultime intrebari: nu, nu sunt un om implinit. Nu am realizat nici a suta parte din ce as fi vrut. Pierd in fiecare zi din resurse, sunt tot mai obosit si mai uzat. Odata rezervorul se va goli si paianjenii-si vor tese plasa in cavitatile lui.
S-a nascut la 1 iunie 1956, in Bucuresti. Dupa terminarea liceului ("Dimitrie Cantemir" din Capitala), a devenit student la Facultatea de Limba si Literatura Romana a Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o in 1980. Intre 1980 si 1989 a fost profesor de romana la o scoala generala, apoi functionar la Uniunea Scriitorilor si redactor la revista "Caiete critice". Din 1991, este lector la catedra de Istoria literaturii romane a Facultatii de Litere din Bucuresti. A debutat in 1978, in Romania literara. Are 20 de volume publicate si alte aparitii in volume colective.