In Romania de azi, nici un scriitor, oricat de talentat si de harnic, nu poate trai numai din literatura. Drepturile de autor - un mic procent din vanzari - vin rar si tarziu (cand vin), investitia editorului e cel mai adesea neprofitabila si, in general, poetul, eseistul, dar si prozatorul roman trebuie sa se considere multumiti ca si-au vazut cartea tiparita. In plus, la noi s-a instalat mentalitatea proasta ca arta e un fel de hobby si, daca vrea sa-si castige traiul, artistul trebuie sa "munceasca", adica sa-si ia o slujba, mai aproape sau mai departe de vocatia lui: profesorat, jurnalistica, publicitate, editura, functionareala etc. Ca si cum scrisul, compozitia muzicala, sculptura si pictura n-ar fi o munca, si inca una grea, cu mare consum nervos si fizic, o munca de care nu sunt capabili prea multi. In Occident exista burse de creatie asigurate prin mecenat sau prin institutii, in cazul scriitorilor exista si turnee de lecturi cu public platitor, ce asigura artistului un minim confort pentru a se consacra operei sale. La noi, o vocatie artistica inseamna implicit sa-ti asumi o existenta obositoare si modesta. Mircea Cartarescu este un mare scriitor roman, poet, prozator, eseist si teoretician literar, recunoscut de critica drept numarul unu al momentului, cu o bibliografie impresionanta, imbogatita ritmic cu titluri noi. Si totusi, e nevoie sa-si castige traiul din slujba universitara solicitanta si mancatoare de timp, din gazetarie prin diverse ziare si reviste (numai cine n-a avut rubrici fixe nu stie cum iti poate sta pe creier termenul de predare a textului si obligatia de a gasi mereu alt subiect interesant pentru o categorie larga de cititori). Si profesoratul si jurnalistica sunt alte meserii, cu alte exigente decat creatia literara. Dar Mircea Cartarescu reuseste sa le faca pe toate bine. Semnatura lui e totdeauna o garantie ca textul sub care apare nu va fi banal, chiar daca nu esti de acord cu toate opiniile lui. Am facut aceasta lunga introducere, fiindca volumul pe care vi-l recomand azi e alcatuit din texte ce au aparut initial in reviste mai mult sau mai putin "populare", texte variate ca gen - de la povestiri, "momente si schite", la meditatii si improvizatii fara epica - dar cu o tema comuna, femeile, si care prin alaturare capata unitatea unui cristal slefuit in fatete. De ce iubim femeile e o carte emotionanta si usor de citit, scrisa cu placere si foarte placuta la lectura. Naratorul se numeste Mircea si are datele biografice ale autorului, care ne face sa credem ca fetele si femeile din povestiri au existat cu adevarat in adolescenta si tineretea lui, ca intamplarile sunt autentice. Trucul acesta al "sinceritatii", recurgerea premeditata la curiozitatea indiscreta, la placerea de a privi prin gaura cheii, care exista in fiecare din noi, mai ales cand e vorba de persoane publice, nu-i poate amagi decat pe naivi. Prin chiar decupajul "istorioarelor", prin compozitia lor rotunda, prin pregnanta personajelor, a detaliilor, a atmosferei, ele nu tin de memorialistica, ci de beletristica. De pilda, in Nabokov la Brasov, avem schitat un destin tipic pentru epoca ceausista. Irina, o fata inteligenta si cu preocupari literare, de care se leaga intrarea studentului Mircea in randul barbatilor, e privita din perspectiva scriitorului matur, ca o jalnica enigma. Caci, in chiar ziua cand devenise prima lui iubita in fapt, ii marturisise ca fusese recrutata de Securitate si acceptase. Cateva scurte scene ulterioare, la mari intervale de timp, sugereaza mutilarea psihica a tinerei ce se marturiseste "spalata pe creier si silita sa faca lucruri ingrozitoare", spaima ei din decembrie 89 si, in sfarsit, stabilirea la Bruxelles, prin casatoria cu un membru al Parlamentului European (putem banui si ca, dupa momentul de deruta din 90, securista si-a continuat misiunea). In 15 pagini avem concentrat un intreg roman despre ratare, slabiciune, lasitate, tradare si vremuri ticaloase. Fiecare proza din volum atinge puncte sensibile, fara sa apese, cu un soi de bunatate si intelegere. Mircea Cartarescu reuseste sa fie duios fara dulcegarie (exceptionala e schita Cu urechile pe spate), are umor (povestirea Irish Cream, despre o calatorie in Irlanda, la o intalnire literara, e de un haz nebun) si o tenta romantica de buna calitate. Azi, cand tinerii scriitori cultiva ostentativ cinismul, brutalitatea, scatologia, de parca s-ar rusina de bunele sentimente, considerate ceva demodat-zaharisit, cartea lui Mircea Cartarescu e seducatoare tocmai fiindca are curajul sa scrie cu iubire despre femei. Despre femeile din viata lui si despre femeia generica. De aceea cred ca locul acestei carti e pe noptiera fiecaruia dintre dvs.