Pnl, sustine Valeriu Stoica, a atins un maximum de impact la electorat, dobandind un capital de incredere, pe care, in ultimii cincisprezece ani, nu l-a avut niciodata. Acest capitol poate fi rapid erodat daca, in exercitiul guvernarii, el va fi perceput ca principalul responsabil pentru efectele dure, dar inevitabile, ale incercarii de "schimbare a sistemului". Pnl se afla astazi in pozitia ocupata de Pntcd dupa alegerile din 1996 si risca, asemeni crestin-democratilor, sa plateasca singur pentru toate desincronizarile si esecurile guvernarii. Pentru a evita o astfel de situatie, el trebuie sa militeze pentru o "baza de putere" unitara. Un partid puternic de centru-dreapta ar evita actiunile divergente ale grupurilor partinice din Da si ar exclude posibilitatea ca Pnl-ul sa se regaseasca, la sfarsitul mandatului, in situatia Pntcd-ului la alegerile din 2000.
"Scrisoarea" lui Valeriu Stoica a sesizat si un alt aspect, si anume, ca varianta de statut ce asigura premierului Calin Popescu-Tariceanu controlul absolut al partidului va face ca acesta sa fie dominat de guvern, "creand premisele transferului spiritului de gasca si al baroniadei din Psd in Pnl". Intr-adevar, prin decizia ca seful partidului sa fie si seful guvernului, Psd-ul a concentrat o putere imensa in mainile lui Adrian Nastase - premier si presedinte de partid -, ce l-a impins sa-si sustina si sa-si protejeze oamenii, indiferent de afacerile, oneroase si obscure, in care acestia se implicau. Rezultatul a fost pierderea "prezidentialelor" de catre liderul Psd si trecerea partidului sau in opozitie, pentru ca electoratul a simtit ca o asemenea "asumare de putere absoluta" lasa loc unui arbitrariu absolut, manifestat printr-o mafiotizare a structurilor administrative si printr-o "baronizare" a apropiatilor sefului.
Valeriu Stoica a intuit ca preluarea Pnl-ului de catre premierul Tariceanu poate duce, in lipsa unei mandatari clare si imperative pentru unificarea cu Pd-ul din partea Congresului, la fortarea unui destin partinic singular sau, cel mult, la o deschidere individuala a partidului spre populari, mult mai apropiati, dupa destui lideri, de "spiritul liberal" de origine. Fuziunea cu Pd-ul, partid situat doctrinar la "stanga", ar altera acest "spirit", ar genera un hibrid social-liberal, ce ar situa partidul pe o pozitie contrara bazelor sale ideologice, blocandu-l in minuscula Internationala liberala ce, actualmente, joaca un rol minor pe scena politica a Uniunii Europene. Grupul din jurul lui Dinu Patriciu, apropiat de premierul Calin Popescu-Tariceanu, a resimtit, de altfel, glisarile spre stanga ale partidului dupa "valurile" ce l-au marit cu "disidenti" ai Psd-ului, cum au fost, de exemplu, politicienii grupati in ApR. O fuziune cu Pd-ul ar accentua disparitia liberalilor "de vocatie" si ar potenta un conflict doctrinar intern, care ar putea anihila complet formatiunea renascuta in 1990. Se stie ca majoritatea Pd-istilor nu vor cu nici un chip sa renunte la ideile social-democrate, la proiectele de protectie si echitate sociala ce caracterizeaza o astfel de orientare. In plus, liderii Pd si-au mentinut tot timpul speranta ca Psd-ul se va sparge, nucleul social-democrat veritabil urmand sa le intareasca partidul dupa despartirea de "baronii" care au facut din fostul partid guvernamental un partid oligarhic, fara nici o legatura cu stanga europeana moderna. Psd-ul este actualmente un "butoi cu pulbere", pe care doar prezenta lui Ion Iliescu si teama de santajele reciproce, firesti dupa fostele afaceri comune din timpul guvernarii, il mentin in functiune.
Valeriu Stoica a realizat existenta acestei situatii. In conferinta de presa in care si-a lansat "Scrisoarea", nu a mai staruit pe aderarea obligatorie a noului partid, rezultat in urma fuziunii, la Partidul Popular European. Partidul, proiectat "de centru-dreapta", isi va gasi identitatea abia dupa realizarea fuziunii, angajarea lui doctrinala urmand a fi stabilita in comun de liberalii si democratii pe care-i va reuni. Optiunea "populara" nu va fi totusi exclusa, mai ales ca Ppe este deschis diverselor curente ideologice din registrul dreptei, de la conservatorism si democratie crestina pana la social-liberalism. Ppe-ul are nevoie, intr-o formula pragmatica, pentru mentinerea majoritatii sale in Parlamentul Europei dupa 2007, si de parlamentari romani afiliati orientarii sale. Trebuie, totusi, sa subliniem ca Wilfried Martens, presedintele Ppe, a aratat ca are deplina incredere in reconstructia Pntcd intreprinsa de Gheorghe Ciuhandu, noul sau presedinte, si ca "popularii europeni" nu merg cu pragmatismul chiar atat de departe incat sa admita orice formula oportunista in randurile lor. Valeriu Stoica si-a structurat insa teza in primul rand pentru a asigura "spatele" Pnl-ului, mentinerea in continuare a aliantei cu Pd-ul putand permite oricand acestuia sa procedeze, la momente de cumpana, dupa "reteta" utilizata chiar de Pnl-isti, in 2000, fata de Pntcd. Fuziunea trebuie, orice ar fi, sa excluda aceasta posibilitate.
Oponentii "proiectului Stoica" au alte argumente. De ce, se intreaba ei, nu s-ar intari Pnl-ul printr-o deschidere singulara spre populari, in special spre Pntcd, in conditiile unei incompatibilitati doctrinare probate cu Pd-ul? Admisi in Ppe pe aceasta cale, partidul lor ar putea sa beneficieze de puternicul sprijin al crestin-democratilor europeni, supravietuind propriului destin, dupa un prim exercitiu de administratie comuna cu Pd-ul, valabil pana in 2008. Prima incercare a stabilitatii acestei aliante va fi facuta la fixarea candidaturii comune in alegerile locale din Bucuresti. Dupa acestea, Pnl-ul va trebui, efectiv, sa opteze.