Februarie, iarna taranilor.
Februarie, cel putin in acest an, cand Postul Mare nu incepe acum, ci in martie, pare destul de banal. Caslegile - zilele de frupt - s-au dezlegat la Craciun, si de atunci romanii o tot tin intr-o petrecere, chef si chiolhan, intr-o infulecare, crapelnita sau cum vreti sa-i mai spuneti, pana inainte cu doua saptamani de prima zi a postului. E o perioada in care nu sunt mari evenimente in cultura populara romaneasca si nici in calendarul religios. De aceea, lui Februarie ii mai spunem si Femartie, tocmai pentru ca e o luna scurta, aproape lipsita de insemnatate, in care nu facem decat sa ne gandim la primavara si stam in asteptarea ei. Februarie este iarna taraneasca de dupa marile sarbatori, viata la tara asteapta cam asa in perioada asta: ulita e mai putin animata, nu mai sunt sezatori, sunt doar cateva nunti de iarna, nici ele foarte animate, pentru ca e frig si oamenii nu pot petrece in ulita, cum se face vara si toamna. E o luna linistita, in pofida faptului ca e voie sa mananci si sa bei orice-ti pofteste inima. Singura spaima a acestei luni pentru taranii romani e felul in care scade faina din lada si se imputineaza slanina din pod, fasolea din camara si varza acra din putina, si asta, inca inainte de a aparea urzicelele si stevioara. Februarie e o luna de iarna, chiar daca ultima, si e friguroasa. Se sta in casa, se mananca bine, se termina porcul, si se bea bine, ca sa se lege povestile. Sunt cateva zicatori romanesti semnificative in acest sens. Se spune ca in Februarie "urzica da in gura foamei", pentru ca toti asteapta clorofila sa le innoiasca sangele, sa-i trezeasca din amorteala, primavara sa le starneasca simturile si sa-i scoata din cenusa vetrei la camp, sub soarele crud. Cele mai interesante sunt ultimele zile din Februarie, zilele Dochiei, zilele matriarhatului, care incep in 24, cu Dragobetele, fiul Dochiei, si se continua cu Babele, care tin pana pe 9 martie, data dupa care incep zilele Mosilor, cand barbatii castiga "partida".
Ziua atingerii
Dragobetelui i se mai zice si Cap de Primavara. E fiu al Babei Dochia, iar nevasta sa e sora lui Lazar cel mort din dor de placinte. Din data aceasta incepe o perioada scurta, e-adevarat, care in cultura arhaica sta sub semnul matriarhatului, ca ultima ramasita a sa, o perioada de dominatie a femeii (din 24 februarie pana-n 9 martie), restul anului stand sub semnul patriarhatului, odata cu zilele Mosilor, din 10 martie si pana la Dragobetele urmator.
Dragobete este, la origine, un zeu varlav din panteonul balcanic, un zeu al fertilitatii, fecunditatii, senzualitatii si al dragostei. Incerc sa-mi las libera imaginatia cand ma gandesc ce se intampla in vremurile acelea, dinainte de crestinism, in care s-au coagulat aceste practici, in care eram parte dintr-un sistem de credinte european, traco-getic si oriental, foarte spectaculos, cu mult mai vechi decat crestinismul. Privind lucrurile asa, cu o anume libertate, si o anume doza de incredere in continuitatea acestor cateva mii de ani (mai mult de doua!), ziua aceasta este extrem de semnificativa si de importanta pentru cei traitori aici. E o zi in care intreaga obste sarbatorea innoirea firii, se pregatea pentru primavara. Deja, plantele intra in discutie, pentru prima data, dupa Craciun, apar cu un rol puternic in viata comunitatii si a individului. Sunt trimise divine, daca vreti, forta lor e dubla - si spirituala, si materiala. Sunt hrana si leacuri, iti dau sanatate, sunt panacee si talismane, se poarta in san. Sa porti in san urzica nu cred ca e prea confortabil, dar uite ca aduce sanatate lucrul acesta. La fel si sa te bati cu urzica - in felul acesta, planta isi arata puterile, pazindu-te de boli, si nu mai spun ca a manca urzici in ziua aceea este extrem de benefic, de sanatos. In credinta populara, in ziua aceasta, oamenii au incredere in apropiere, de orice fel. Neaparat, in ziua aceasta, femeile trebuie sa atinga barbati straini. Iar fetele trebuie sa mearga cu baietii la padure, sa culeaga primii ghiocei, sa adune apa din zapada netopita si neaparat sa rada impreuna. Sigur ca Dragobetele este o zi in care trebuie sa pleci de acasa: sa te duci la camp, sa te duci la padure, sa chiui, sa razi, sa adulmeci primavara, sa o chemi peste pamant. Sa joci, sa-ti strigi bucuria, sa te intalnesti cu iubitul, cu iubita, sa chefuiesti, sa te bucuri si, neaparat, trebuie sa culegi flori. Si, imperativ pentru fete, ca sa se poata marita bine si sa fie fericite si sanatoase, e sa mearga cu flacai la padure. Sigur, pentru o mama care si-a crescut fata in cinste si cumintenie, sa-si trimita fata la padure cu flacai poate fi ciudat, dar o fac, pentru ca asa cer sfatul si invatatura batraneasca.
Cand ies nevestele la sarutat
Se mai pastreaza in sud, in Valahia, un obicei pentru ziua aceasta, ca nevestele de curand maritate, nu mai mult de-un an, sa iasa pe ulite, cu barbatii lor de mana, cu sticla de vin sau de rachiu sub brat. Sa opreasca barbatii straini pe care-i intalnesc si sa-i sarute, dandu-le apoi, drept plata, de baut. Pentru ca nevasta tanara, din primul an, este o femeie care poarta in ea sansa progeniturii. De unde a aparut credinta asta, ca de Dragobete trebuie sa-ti scoti nevasta in drum si sa ti-o dai la straini? Sarutatul barbatilor straini este forma gingasa, de astazi, a obiceiului, dar cine stie ce se petrecea acum doua mii de ani? E de presupus ca nevasta tanara trebuia sa fie roditoare, sa nasca prunci sanatosi, si pentru asta se facea apel chiar si la puterile altor barbati, nu neaparat din casa, ca sa aiba siguranta ca va prinde prunc. In felul acesta, se salvau forta sangelui, sanatatea neamului, viitorul comunitatii, iar riscul ca vatra satului sa ramana pustie era mai mic. Si bietul barbat, vrand-nevrand, trebuia sa treaca prin intalnirea aceasta, pentru ca asa cerea randuiala batraneasca, de care asculta fara cracnire. Sigur, traditia pare o pozna pentru noi, barbatii de astazi, monogami, gelosi, orgoliosi, violenti, vanitosi si cu simtul proprietatii... gelozia este o boala incredibil de moderna inca, de care cei din vechime, iata, nu sufereau. Tocmai pentru ca nu tratau lucrurile individual, ci in numele neamului, al obstii, al comunitatii. Chiar daca aveau o singura femeie, si nu un harem, o data pe an era permis lucrul acesta nevestelor tinere, care ieseau in strada, cu barbatii lor, ca sa-i cinsteasca pe trecatorii straini cu pupaturi si cu vin. Aveau ceva, de buna seama, din comportamentul preoteselor pagane, antice, care se ofereau, o data pe an, trecatorilor. Traduceti cum vreti aceste obiceiuri stravechi. Ele insa au o semnificatie arhaica spectaculoasa si, pe undeva, orgiastica, dionisiaca. Nu luati ce va spun decat ca un lucru ipotetic si speculativ: barbatul strain insemna innoirea sangelui comunitatii, insemna copii mai sanatosi, insemna evitarea degenerarii unei comunitati inchise, ai carei barbati mureau pe campurile de batalie, sau erau dusi in robie, sau piereau de molime. Si atunci, e de presupus ca tribul, comunitatea, asezarea, mana de oameni traitoare in vatra asezarii aceleia, vedea in barbatul strain sansa innoirii si salvarii semintiei. Mai ales barbatul de forta, barbatul cerb, barbatul taur, puternic, frumos, viril, cu potential fiziologic, devenea foarte important pentru comunitate in ziua aceasta, pentru ca insemna innoirea sangelui. Cati barbati ca acestia puteau sa treaca pe acolo, pe atunci, cand distantele erau atat de mari, asezarile mai mici si lumea mai putina? Foarte putini! Si atunci, lucrurile se petreceau intr-un fel spectaculos, pe care noi astazi l-am privi cu ezitare, nu cu prea multa ingaduinta, ca pe un fel de libertinaj. Dar cred ca era o necesitate. Asta inseamna sarbatoarea Dragobetelui. El este, intr-adevar, o zeitate mult mai "carnala" decat silfidul sfant Valentin, care-si arata amorul lui firav, cu inimioare strapunse de sageti si ravase parfumate. Este aceeasi diferenta ca intre Mos Craciun si Santa Claus, care pune jucarele in ciorapei. Zeii pagani pe care i-am avut inainte de a ne crestina noi, cei de pe-aici, sunt mai puternici, mai varlavi, mai infocati, mai intaratati, mai pusi pe fapte cu adevarat mari. Si asta, pentru ca aici e convulsia balcanica puternica, aici Carpatii duduie de forta si de barbatie, iar Dunarea poarta doruri si pofte deopotriva. Si Craciunul, si Dragobetele sunt niste zeitati stravechi, violente, voluptoase, senzuale, tipice unei culturi dionisiace, potrivite cu spiritul pagan al locului pe care traim, o zona care se intinde de la nordul Dunarii pana peste Carpati. Cand apare crestinismul aici, gaseste lucrurile acestea de care va povestesc, destul de bine cimentate in credinta populara romaneasca. Crestinismul si cultura arhaica se suprapun, se intrepatrund, se amesteca extraordinar.
E fabulos ca s-au pastrat aceste credinte vechi, chiar si in forma lor "stilizata" (iata, astazi, flacaii si fetele nu fac altceva decat sa culeaga flori impreuna si sa rada), este cea mai buna dovada de continuitate a noastra aici, e un document istoric exceptional in credinta populara, pentru ca ea ne vorbeste despre lucruri mai vechi decat documentele de la 1330, decat descalecatul din Maramures, decat Cronica de la Viena sau altele. Aceste credinte sunt documente care arata ca aici e o continuitate de mai bine de trei mii de ani. Din batrani, transmis oral, s-a pastrat tot acest ceremonial, tot acest mod de a trai, o invatatura de viata, cursuri de scoala a vietii, luate fara notite, memorate din generatie in generatie, intr-o carte a vietii nescrisa, virtuala.