Ultimul pat
Mamaia Vasilescu se ridica incet de pe pat, cu un oftat. Papucii o asteapta cuminti, unul langa altul. Ii incalta, se indreapta cu pasi mici spre fereastra. Trage perdeaua si se aseaza pe-un scaunel, cu mainile in poala. Priveste. Prin geam, nu ajunge la ea zgomotul strazii, in camera se aude doar ticaitul ceasului de pe noptiera. Pe trotuarul din fata azilului, oamenii se misca fara zgomot, ca intr-un film mut. Tineri incolonati merg spre centrul de recrutare. Un domn cu servieta si palton negru trece grabit. O doamna cu sacosele grele vine dinspre piata. Doi liceeni fumeaza, dandu-si tigara unul altuia.
De ce trebuie oare ca ea sa stea si sa planga in fereastra, in timp ce lumea isi vede de drumul ei? Se simte ca si cum viata ar fi luat-o pe un val si ar fi aruncat-o pe o plaja pustie, de unde nu se mai poate intoarce in larg. Sta si priveste neputincioasa cum trec corabii la orizont. Ar vrea sa coboare, sa se amestece printre oamenii strazii, sa mearga in rand cu ei, grabindu-se la serviciu sau poate acasa, unde a lasat o oala cu mancare pe foc. Sta la fereastra ore intregi si plange. Lacrimile i se scurg prin liniile sapate in obraz, de suferinta celor 82 de ani pe care tocmai i-a implinit. Ochii i se impaienjenesc si trecatorii devin simple pete de lumina, ce se misca mai repede sau mai incet. Tic-tac, tic-tac, se aude ceasul. Tacerea se asterne pe obiectele din camera, strat dupa strat, mulandu-se pe forma lor si facandu-le din ce in ce mai mari, pana ce devin uriase si o sufoca.
Mamaia Vasilescu iese la poarta. Se tine de gard si respira adanc. Un domn pare sa semene din departare cu fiul ei, care a abandonat-o in azil. "Baiatul meu!", aude trecatorul si se fereste de mana intinsa sa il apuce. "Semana cu baiatul meu!", incearca sa ii explice mamaia unui tinerel grabit. Nimeni nu sta sa asculte balivernele unei batrane din poarta azilului. Chiar si acum, aflata in plina strada, mamaia Vasilescu se simte pe o insula pustie, pe care orasul o inconjoara ca o mare nesfarsita si frematatoare. Se intoarce in camera, se aseaza pe marginea patului. Ochii ii raman agatati de un punct fix din podea si gandurile ei pleaca departe, in trecut, pana cand uita unde este, nu-i mai aude pe cei ce intra sau ies. Mangaie patul, ca si cum l-ar curata de firimituri, desi nu e nimic pe pat. "Ultimul ei pat". Apoi isi pune mainile in poala. Le priveste ca pe niste animale mici si cafenii, cu piele zbarcita. Pare ca nu le mai recunoaste, dar sunt aceleasi maini care, cu multi ani in urma, dactilografiau cu repeziciune. Aceleasi maini pe care le trecea prin parul logodnicului intors ca prin minune din Siberia, deportat de pe frontul din Odesa. Aceleasi maini cu care si-a mangaiat copiii, un baiat si o fata, pe vremea cand i-a crescut. Mai simte inca sub palme atingerile fierbinti. Acum, ea pare doar o prelungire a acestor maini, de care nimeni nu mai are nevoie. Sotul i-a murit intr-un accident de masina stupid, apoi a pierdut si fata. Baiatul nu a vrut sa o primeasca in casa si nu mai stie nimic despre el. Mamaia Vasilescu locuieste la azilul din Slobozia de cinci ani. Tot ce mai spera este o moarte usoara, sa scape macar de aceasta ultima suferinta.
Palatul singuratatii
Azilul de batrani din Slobozia este singura institutie de acest gen din judetul Ialomita. Si este atat de bine intretinut, incat iata-ma pe holurile lui, plimbandu-ma cu senzatia ca sunt intr-un hotel de trei stele. Totul straluceste de curatenie, zugraveala este proaspata, gresia si faianta sunt puse cu gust. Tot mobilierul este Neoset si fiecare camera are televizor si telefon. Lemnul lambriurilor va fi schimbat pentru ca... nu este de cea mai buna calitate. La parter, in oale uriase de inox, bucatari cu sorturi albe pregatesc mancarea pentru cei 180 de clienti ai azilului. Frigiderele sunt burdusite, spalatoria are masini automate moderne, toate instalatiile de la dusuri sunt noi. Daca mai pui la socoteala si sala de chineto-terapie, unde maseurii isi pregatesc alifiile, plus Clubul institutiei, unde ai o mica biblioteca si te poti intalni cu prietenii de palier sa joci table, sah, sau pur si simplu sa te uiti la televizor, ai zice ca este cel mai bun loc din lume, pentru a-ti petrece linistit ultimii ani de viata. Si totul, pentru nici doua milioane de lei pe luna!
Multe familii si-au adus batranii aici considerand ca sunt conditii excelente, mai ales dupa ce au aflat de alte aziluri, unde ei sunt pusi cu cruzime sa isi duca singuri sicriele in spate, au mancare stricata sau camere mizere. Si este adevarat, in putine orase din Romania sunt astfel de locuri pentru batrani. Dar, oricat de bune ar fi conditiile, lipseste una esentiala: familia. Tot acest confort la standarde europene, facut sa aline batranetea, il vezi cu alti ochi dupa ce stai de vorba cu locuitorii azilului. Descoperi ca tot acest lustru, toate aceste camere moderne si confortabile ascund in spatele lor suferinte si dureri pentru care nu exista leacuri si solutii. Batranii au nevoie de mangaiere. De solidaritatea familiei. Cel ce trebuie asistat le e sufletul. Tristetea azilului e cu atat mai mare, cu cat ii e mai mare stralucirea exterioara. Daca ai putina rabdare, in spatele unei aparente de batrani obisnuiti, ce traiesc decent, gasesti suflete infirme, mutilate de o viata grea, uneori neinduratoare, prin loviturile ei.
Cardurile de corbi
Cozma Alexandru e proaspat barbierit, hainele ii sunt impecabile, ochii albastri ii fac chipul senin. Are 67 de ani si este la azil din 99. Imi povesteste pe un ton vesel viata de aici: "Dimineata, ne trezim pe la 6-7. Care poate. La 7.30 e micul dejun. Ne facem asa, o mica toaleta. Daca nu poti singur, te ajuta fetele. Dupa mic dejun, cine poate isi face singur patul, isi strange lucrurile, cine nu poate le lasa si strang fetele. Daca ai ceva de spalat, le rogi pe fete, si tot ele te ajuta. Venim aici in Club, citim un ziar, ne uitam la televizor. Mai jucam o carte, o tabla, un sah, fiecare ce stie. Urmeaza pranzul, mancam bine, si dupa pranz, ori te culci o ora, ori casti gura la televizor. Eh, a doua copilarie cum ar veni, asta e aici!".
Carligea Constantin este prietenul sau si principalul partener de joc la intalnirile din Club, sala de la parter cu o masa lunga, verde, ministeriala. Intervine in discutie pentru a clarifica lucrurile: "Care este diferenta intre a fi la azil si a fi afara? Va spun eu: aici mancam carne in fiecare zi! Asta e diferenta! Sa-mi spuna mie unu de aici ca manca asa acasa la el! O data pe saptamana sau o data pe luna, vedeai carne acasa, si atunci era vreo punga de tacamuri! Ca asta e situatia, trebuie sa recunoastem: afara nu ai cum sa te descurci cu pensia, ca aici!". Intrebarea mea "Cum ati ajuns aici?" cade ca o ghilotina. Privirile incep sa caute intr-o parte. Vocea devine nesigura si mai soptita. Carligea isi freaca incurcat fruntea: "Am trei baieti... Nu vrea sa ma primeasca nici unul, ca nurorile e date dracului... Am stat la baiatul cel mare, dar am vazut ca lu nor-mea nu prea ii convenea. Si eu am zis: "Tata, nu vreau sa va stric casa, masa, nimic. Eu ma duc". Mi-am luat legatura si am plecat. Ramaneti sanatosi, le-am zis. Si bun plecat am fost. N-au vrut sa stau... Am facut ce-am putut si i-am ajutat si cu bani, si cu tot, am fost si am vorbit sa le dea si lor apartament, m-am rugat de ingineri. Mi-a dat pentru ei apartament. Si cand a fost sa ma ajute... s-au debarasat."
La masa ministeriala a Clubului se face liniste. Povestea lui Carligea nu este cu mult diferita de-a celorlalti. Aveam sa aflu mai tarziu ca fiecare client al azilului are o astfel de istorie. Somnul, discutiile, televizorul, jocul de carti, ziarele: "Sa mai treaca timpul... Sa mai uitam si noi de anumite imprejurari. Unde ai fost si unde ai ajuns... Trebuie sa uiti anumite ganduri". Sa uiti! Sa uiti plimbarile prin padure, serpii prin iarba, cantecul pasarilor ascunse in frunzis, acordeonul la care cantai jucand hore campenesti in mijlocul Baraganului, nepotii, fiii, fiicele, casa parinteasca! Sa-ti alungi amintirile ca pe niste carduri de corbi.
Sunt si cazuri disperate in azil, batrani care nu mai au pe nimeni si nu mai au nici casa. Poate ei sunt cei mai impacati cu soarta lor, azilul este o solutie ce se impune, nu au de ales. Insa cazurile cele mai dramatice sunt ale celor care au familii sau rude "afara". Mult timp, ei nu vor sa creada in abandon, nu vor sa creada ca vor fi uitati in azil, e doar ceva temporar, pentru cateva zile. Dar vizitele cunoscutilor se raresc, se instaleaza tacerea, si pe urma pustiul. Cu timpul, isi dau seama ca s-au integrat, ca apartin unui grup si trebuie sa accepte ca sunt batrani. Asta inseamna ca accepta sfarsitul implacabil si ca se afla de fapt intr-o anticamera a mortii. Se cufunda in tihna azilului, pana cand ea devine pe nesimtite lancezeala, apoi letargie. Isi dau seama ca nu te mai poti duce nicaieri, ca e greu sa te desprinzi de confortul de aici. Tot ce le ramane de facut este sa fuga de trecut, sa evite momentele de singuratate, din care ar putea aluneca in amintiri.
O poveste de dragoste
Bina are doua colege de camera. Vecina ei de pat este Iuliana. La azil sunt primiti nu numai batrani, ci si persoane cu handicap. Iuliana are 27 de ani si nu are maini. "Iuliana e frumoasa si imi este drag de ea. Cand au adus-o din caminul special era slaba ca un bat si nu vorbea. Acum, de cand ma ocup eu de ea, s-a ingrasat si a inceput sa spuna cuvinte. O ingrijesc ca pe un copil si am grija de ea, ca sa imi mai treaca dorul de baiatul meu. Are 27 de ani, dar e ca un copil: o imbrac, o spal. S-a dat dupa noi acum, spune mama, tata, apa, plange cand o doare ceva. De doi ani de zile am grija ei", spune Bina.
E ora mesei si mamaia Bina o cauta pe Iuliana pe coridoarele azilului. Miroase a mancare, si din sala de mese se aud tacamurile. Fiecare din cele patru etaje ale azilului are o sala de mese. Cu miscari lente, batranii merg sa isi ocupe locurile. Doua infirmiere pun in farfurii, servesc la masa, ii ajuta pe cei care nu mai pot manca singuri. Sunt infirmiere tinere, ce se apleaca asupra batranilor cu multa rabdare. Vorbesc cu ei. Bina si Iuliana se apropie si ele de masa lor. In timp ce Iuliana se aseaza, Bina aduce farfuriile, tacamurile, painea. Oricat de foame i-ar fi, Bina ii da mai intai Iulianei sa manance. De cele mai multe ori, pana ajunge sa manance si ea, mancarea se raceste, dar face orice pentru "fata ei".
Dar cand ramane singura, mamaia Bina se intoarce la gandurile ei: "Ma gandesc ca, oricat de rau ar fi, mai vezi lumea, mai vorbesti cu cineva acum. Dar cand ma gandesc sa intru in groapa aia si sa raman toata viata acolo, fara lumina, fara nimeni... Asta ma mai sperie: moartea", spune asezandu-si bentita pe cap.
Bina nu mai are pe nimeni, nu mai are casa, nu mai are nimic. A venit la azil in urma cu cinci ani, doar cu o valijoara. Din ea a scos si a agatat pe peretii albi ai camerei doua fotografii: in prima este ea alaturi de sot in tinerete. In cea de-a doua este un nepot. Le priveste in tacere, la rastimpuri. "E bine de mamaia Bina", imi rasuna in minte cuvintele infirmierei, in timp ce strabat holurile lungi si monotone. De ce e bine? In fiecare zi, pe aceleasi culoare, cu aceleasi fete. Cateodata, cauti din priviri o figura cunoscuta si nu o mai gasesti. O astfel de disparitie te nelinisteste. Iti aduci aminte ca va veni si randul tau sa fii absent in sala de mese si ca altcineva o sa observe ca nu ti-ai ocupat locul obisnuit. Altcineva va veni, la rand, in patul tau. E adevarat ca mai sunt si biletele de voie, ca poate iesi sa se plimbe in oras. Dar la ce bun? Cu cine si pentru ce? Sa te plimbi pe strazile unui orasel, fara bani si singur, in mijlocul multimii, nu serveste la nimic. Clubul? Acelasi. Mereu acelasi. Aceleasi scari, aceleasi usi. De cinci ani de zile, mamaia Bina e in prizonieratul asta de lux. Si e bine? Pe culoar, o batranica se tine de lambriu si bajbaie spre sala de mese. Aceeasi infirmiera imi spune: "Pe ea, a lasat-o intr-o zi fiul in fata portii azilului. Nici macar nu ne-a adus-o noua, sa ii facem actele. A lasat-o in fata portii si a plecat mai departe. Ne-a luat cateva zile ca sa aflam cine e, de unde, si sa ii facem formalitatile de internare. E oarba, se descurca mai greu."
E bine pentru Bina, mi-am zis. Toata singuratatea locului astuia si-o alunga cu Iuliana. Toata suferinta si-o transforma in dragoste pentru "fata ei". Doua singuratati ce se salveaza reciproc.
Viata la croseta
Rosca Elena a renuntat sa mai lupte cu singuratatea. Si-a facut-o aliat. E de zece ani in azil. Dimineata, cand lumina de culoarea portocalei se rostogoleste in patul ei, se trezeste si isi incepe lucrul. Face pauze doar ca sa mearga la masa: isi ia lingura si furculita invelite intr-un servetel si se indreapta spre salon. Se intoarce, isi reia lucrul. Cateodata, se uita la televizor. Nu se duce la Clubul de la parter decat de sarbatori sau cand vine preotul sa citeasca rugaciuni. Nu ii place sa umble "din camera in camera si sa duca vorba". Sta si lucreaza. MacramE. Mai intai pregateste firul la iglita, apoi face la ac mileul. Are zeci de modele, de la struguri simpli, la intortocheate flori si frunze, legate prin increngaturi de fire si tulpini. "Lucrez numai pe comanda, e intre patru sute si sapte sute un mileu, depinde de marime, dar acum o sa le scumpesc, pentru ca s-a scumpit sculul", imi spune fara sa isi ridice ochii de la mileul urias ce e aproape gata. "Nu lucrez neaparat pentru bani... aici nu imi trebuie decat untdelemn pentru candela si bomboane, sa mai gust ceva dulce din cand in cand. Fac asta ca sa mai treaca timpul." Sotul ei a avut un accident de masina. L-a ingrijit cat a putut, dar avea mereu nevoie de medici, drumurile erau lungi si obositoare. S-au hotarat ca azilul, cu asistenta medicala permanenta, e cea mai buna solutie pentru el. Elena nu a vrut sa il lase singur aici, asa ca au vandut apartamentul si au venit impreuna la azil. Aveau camera lor, ea spala, calca, era ca acasa. Intr-o zi, el s-a dus. De-atunci, Elena a inceput sa croseteze, cat e ziua de lunga. A invatat cum se face pe vremea cand locuiau in apartamentul lor din Tandarei, cand era prietena cu toata lumea de pe scara si toti o stiau de Babi. Prima oara, i-a spus asa o unguroaica din bloc, care a invatat-o sa croseteze. De la ea are toate modelele de macramE. Deseneaza modelul, prinde cu ata rosie firul de macramE si de sub mana ei izvoraste un labirint de flori. Cand mileul va fi gata, cineva il va duce acasa, si-l va aseza undeva, pe o mobila, pentru a da aparenta de frumos. Poate pentru un minut, membrii familiei se vor opri sa il admire impreuna.
Elena ma priveste prin ochelarii cu rama groasa: "Cine are batrani sa ii tina acasa. Cum au crescut ei atatia copii? Copiii nu pot tine un batran? Cum s-au chinuit ei, unii si cu cate 7-8 copii? Pe noi ne suiau in caruta si ne duceau pe camp, si asa ne-au crescut. Nu ii poate da o farfurie de mancare, trebuie sa plateasca, sa il aduca aici? Dar tineretul de astazi vrea sa fie lejer... Vine cu un pachet pe luna si gata".
Plec. Inchid usa in spatele careia stiu acum ca Elena sta pe marginea patului, cu mileul pe genunchi si acul in mana. Holul e lung si o lumina albastruie, rece, il strabate de la un capat la altul. De o parte si de alta sunt zeci de usi, toate identice cu cea pe care tocmai am inchis-o.
"Fata noastra"
Motorul azilului de batrani din Slobozia este directoarea Mariana Preda. Este o femeie energica. Cand se apropie insa de batrani, toata energia se transforma intr-un elan de afectiune ce-i invaluie si ii inmoaie, facandu-i sa o soarba din priviri. Batranele din azil ii spun "fata noastra". N-as fi scris poate despre dumneaei, daca as fi descoperit un director simplu, cu simtul datoriei, ce doar administreaza cu iscusinta problemele unei institutii. M-au surprins insa "risipa" de afectiune, ragazul de-un cuvant pentru fiecare, dragostea exprimata fara conjur si, in acelasi timp, respectul fara excese. Doamna Preda stie ca ceea ce le ofera batranilor este putin fata de ceea ce le-ar trebui. Daca ar putea, le-ar da o familie. Nu poate. Fara pretentia de a-i face fericiti, incearca sa le aline durerea. Pentru asta a facut ceea ce i-a stat in putinta. In urma cu trei ani, a preluat cladirea in care batranii traiau asa cum stim ca se traieste in majoritatea azilurilor din Romania: cu igrasie si magaziile goale. Providenta a facut ca Printul Sturdza, in trecere prin Slobozia, sa faca o donatie consistenta. Datorita ajutorului sau, de aproape 300 de mii de euro, azilul arata astazi la nivel european. Faima lui a facut deja inconjurul judetului si din toate satele, batranii suna si cer sa fie primiti.
Singurul lucru pe care marinimosul principe n-a putut sa il faca a fost sa le alunge batranilor de la azilul din Slobozia singuratatea. Ea nu poate fi alungata cu bani. Nici nostalgia nu poate fi alungata, nici dorul de casa din care au fost izgoniti fara mila, de copiii pe care i-au crescut si i-au strans la piept. Multi batrani se sting cu durerea in suflet ca nu si-au mai vazut o data "casuta", bordeiul lor, oricat de amarat. Moartea ar fi fost acolo o sarbatoare.
(Fotografiile autorului)