"Eu caut numarul de aur si sper sa-l gasesc"
Dragos Bucur este un tanar actor "lansat". Calificativ important in lumea teatrului si a filmului romanesc, destul de saraca in valori tinere. In ce-l priveste, pozitia de frunte pe care a urcat nu este contestata de nimeni. La 27 de ani, trofeele adunate in tolba sunt demne de invidiat. A debutat cu forta in mult premiatul film Marfa si banii, al regizorului Cristi Puiu, a explorat registrul unui personaj dificil din indelung comentata pelicula Furia, semnata Radu Muntean, a jucat in foarte apreciatul scurtmetraj Visul lui Liviu, al regizorului Cornel Porumboiu, iar peste vara, ne-a aratat la Pro Tv, intr-o nonconformista emisiune de calatorii, cum e sa petreci cate o zi prin marile orase ale Europei.
"Vreo 5 ani am crezut ca sunt un leu-paraleu,
pana mi s-au descarcat bateriile"
- Tanara generatie de actori pe care o reprezinti de pe o pozitie de invingator este putin cunoscuta in mediile provinciale, unde oamenii nu se prea duc la cinematograf. Ce crezi ca ar trebui sa afle, in primul rand, despre tine, cititorii revistei noastre, care inca nu te cunosc?
- Pai, in primul rand, ca am 27 de ani, ca imi place mult meseria pe care o fac si ca ma ghidez dupa niste principii si idealuri pe care sper sa nu le pierd prea curand, asa cum vad, prea adesea, intamplandu-se in jurul meu. Si nu e vorba numai de meserie, ci si de viata de zi cu zi. E greu sa separi cariera de restul existentei. Cum iti cantaresti viata, asa iti cantaresti si cariera. Cat de cinstit esti in viata de zi cu zi, atat de cinstit esti si in profesie. Onestitatea fata de ceilalti, dar si fata de tine insuti e cruciala. Viata e un melanj subtil, dozajele sunt cheia reusitei si, cum uneori e greu sa le stabilesti din prima, te chinui, cauti, experimentezi, sperand ca, in final, sa gasesti acel numar de aur care-ti apartine numai tie. Eu il caut si sper sa-l gasesc. Atat in meserie, cat si in viata.
- Sa vorbim mai intai de profesie. E greu sa ajungi actor? Mii de adolescenti viseaza sa ajunga, candva, in luminile rampei...
- M-am numarat si eu printre ei. Sunt un "oarecare". Am copilarit in Drumul Taberei, in preajma ultimului bloc din oras. Acolo era caminul familiei mele: mama, tata si sora mea mai mare, Andreea. Intre timp, topografia locului s-a mai schimbat: s-au construit si alte blocuri, asa ca al nostru nu mai este ultimul. Dar sa revin... Mama e telefonista, tata e instalator, deci sunt niste oameni care n-au avut tangente cu artele, dar au fost lipsiti de inchistari, asa ca nu ne-au pus oprelisti atunci cand a fost vorba s-o apucam pe ceea ce noi, copiii, consideram ca e drumul nostru. Eu, unul, mi-am descoperit acest drum destul de tarziu. Pana pe la inceputul clasei a Xii-a, cand am auzit de teatrul "Podul" al lui Catalin Naum, nici nu cred ca vazusem vreodata o piesa de teatru! O fata de la mine din clasa, careia nici in ziua de azi nu stiu de ce i-am spus ca-mi place actoria, mi-a zis ca exista teatrul asta si m-am dus si eu acolo. L-am intalnit pe domnul Naum si roata a inceput sa se invarta. M-a prins atmosfera aceea stranie, care pluteste printre oamenii care merg la "Podul". Am intrat, in doar cateva zile, in distributia unui spectacol. Habar n-aveam ce e ala teatru sau ce trebuie eu sa fac! Dar domnul Naum mi-a acordat credit si, incet-incet, am inceput sa ma relaxez, sa savurez fiecare nou proiect. Si am jucat chiar mult! "Podul" inseamna un capitol special in existenta mea. Drept dovada: si acum mai merg acolo, din cand in cand.
- Si asa te-ai decis sa dai la Teatru...
- Pur si simplu, mi s-a parut a fi cel mai normal gest sa-mi depun dosarul de inscriere la Unatc. Unde am intrat din prima si m-am trezit cam debusolat. Realizam ca nu stiam prea multe despre ce urma sa fac. Dar am avut niste profesori extraordinari: Mircea Albulescu, Catalin Naum, Dinu Manolache si Alex Jitea. Nu stiu cum o mai fi acum in scoala sau cum era atunci, in timpul meu, la alte clase, dar mie, Institutul mi-a folosit foarte mult. Descoperi tot felul de mijloace, de chichite si, pana la urma, studiile astea fac diferenta dintre un profesionist si un amator. Chiar stateam si ma gandeam zilele trecute, si mi-am dat seama ca sunt vreo cinci oameni care mi-au marcat existenta asa, nu numai la nivel profesional, ci plenar. Clar, Catalin Naum e primul. Apoi, Albulescu a insemnat destul de mult. E un profesor senzational. Lumea mai carteste, ii mai contesta cand valentele actoricesti, cand pe cele profesorale, cand pe cele umane, dar crede-ma ca de la Albulescu ai ce invata! Cu Dinu Manolache, n-am fost chiar pe aceeasi lungime de unda, din punctul de vedere al pedagogiei, insa era cu certitudine un om deosebit si cred ca, daca mai traia, ar fi fost unul dintre cei mai mari actori ai nostri. Apoi, nu neaparat in aceasta ordine, vin Cristi Puiu, Radu Muntean si, desi e de aceeasi varsta cu mine, Cornel Porumboiu.
- Din cate stiu, ai inceput sa joci, profesionist, foarte devreme, inca de la finalul anului I de facultate. Crezi ca a fost o experienta benefica sau poate era mai nimerit sa fi fost lasat inca putin la "copt"?
- Nu, cred realmente ca mi-a prins bine. Si-apoi, primul meu spectacol - Doi tineri din Verona, de la Nottara - a fost realizat tot de Catalin Naum. Eram, deci, nu neaparat protejat, insa cumva, intr-un mediu familiar. Dupa Nottara, a urmat o perioada de cativa ani de totala nebunie: jucam prin toata tara - Focsani, Resita, Bucuresti, trupe private, o multime de proiecte - cu o frenezie greu de descris, faceam filme, televiziune, am terminat si scoala, apoi am predat la doua facultati, mi-am deschis si firma de casting... Vreo cinci ani, am crezut ca sunt un fel de leu-paraleu si ma comportam in consecinta. Pana la un moment dat cand, brusc, mi s-au descarcat bateriile si-am intrat pe avarie. De atunci, am luat-o mai incet, mai relaxat...
"Nu ma impac deloc cu succesul umflat"
- Ai gustat destul de devreme din mierea succesului. Prea mult dulce nu face rau si cand e vorba de arta?
- Succesul, atat cat e, conteaza. Nu pot sa fiu ipocrit si sa nu recunosc ca-ti gadila orgoliul. Dar depinde cum il obtii. Iar felul in care il gestionezi e o consecinta. Eu sunt foarte pornit impotriva felului in care e inteles succesul in Romania. Nu ma impac deloc cu "succesul" construit artificial, umflat de televiziune si presa, dar nefundamentat de o realitate a calitatii. E adevarat ca si promovarea prin aceste mijloace isi are rolul ei, dar cand aceasta e singura metoda pentru a scoate pe cineva din anonimat, nu mi se pare in ordine. Eu m-am ferit de ispita asta si m-am straduit sa-mi vad de treaba. Asa ca, atat cat am reusit, e 100% explicabil, vizibil, n-a avut nimic in comun cu jocurile de oglinzi ale iluzionistilor media. Constiinta faptului ca ceea ce sta in spatele meu n-a fost fabricat imi da o anumita siguranta, o forma de pace interioara.
- Poate ca siguranta materiala joaca si ea un rol. Desi actorii sunt niste visatori incurabili, tu ti-ai deschis o firma de casting (profil de teatru si cinema).
- Motivul a fost dorinta de a putea selecta proiectele artistice dupa propriile-mi standarde. N-am bani sa traiesc lenevind in pat toata viata, dar imi pot permite sa accept doar acele propuneri de care sunt realmente interesat. Si-i mai ajut si pe altii. In masura posibilitatilor. Probabil am si eu un os, ratacit, de Mecena. Insa, prioritara a fost dobandirea libertatii de alegere. Uite, am putut pleca de la Nottara, fara sa-mi pun intrebarea: "Da cu ce-mi platesc telefonul luna asta?". Initial a fost un scandal care a inceput odata cu premiera filmului Furia, ce a coincis cu un turneu al teatrului, despre care am fost anuntat in ultima clipa. Normal, le-am explicat ca Furia e un proiect important pentru mine si ca tin sa fiu prezent la premiera. Au urmat niste deplasari in conditii precare, impotriva carora m-am revoltat, fiindca eu nu cred in sloganul "arta se face in orice conditii". Apoi, mi-am rupt piciorul la schi si in cinci zile am fost inlocuit din distributia a doua spectacole, spunandu-mi-se ca dupa recuperare voi reveni si pe scena. Ceea ce insa nu s-a mai intamplat. Mi se oferise varianta de 1:1 cu cei care ma inlocuisera. Am considerat ca era o decizie nedreapta si am plecat definitiv. Asa ca acum lucrez in sistem liber-profesionist. Repet cu doamna Catalina Buzoianu la National Menajeria de sticla. Eu sunt fratele Tom. Imi pun mari sperante in aceasta piesa, fiindca de mult nu m-am mai simtit atat de bine la repetitii. Insa de teatru m-am cam indepartat. In film, de bine, de rau, am senzatia ca se evolueaza, ca se incearca o apropiere de conditiile din strainatate. In ultimii patru ani, cel putin, au fost niste succese incontestabile, si la lung si la scurtmetraj: participari la nenumarate festivaluri de tinuta, o multime de premii internationale de reala valoare. In televiziune, e la fel. Doar in teatru mi se pare ca lumea aproape a impietrit.
- Se accentueaza tot mai mult ideea ca televiziunea este un pericol pentru cariera unui actor, o modalitate sigura de abatere de la esenta artei actoricesti.
- Nu sunt de acord. Sau nu pe deplin. Sigur, poti sa ajungi sa fii angrenat intr-o emisiune de televiziune care sa-ti creeze o imagine, nu neaparat nefavorabila, dar care sa te tina departe de scena, prin lipsa propunerilor, si patru-cinci ani. Insa, daca ai grija sa cantaresti bine lucrurile, daca stii sa alternezi proiectele in film, teatru si televiziune, atunci acest pericol nu mai exista. Si-apoi, doar 20% dintre spectacolele de teatru sunt calitativ peste ceea ce se intampla in televiziune. In rest... Ma enerveaza snobismele astea gratuite: numai pentru ca ceva se intampla in teatru, nu-i confera acestuia obligatoriu si statutul de act artistic. Selectia care se opereaza in lumea teatrala nu e atat de riguroasa pe cat pretind unii sau pe cat isi imagineaza altii.
"Sunt Geaman si functionez pe perioade"
- Depasind planul profesiei: ce te mai preocupa, ce alte bucurii sau pasiuni mai ai?
- Cel putin in ultimul timp, mi-e destul de dificil sa mai separ profesia de viata particulara. Familia mea lucreaza alaturi de mine la firma. Suntem impreuna si ne simtim foarte bine, suntem foarte uniti. Apoi, sunt prietenii mei care, intr-o majoritate covarsitoare, sunt fie regizori, fie actori. Cu ei ma intalnesc la fotbal sau la cate-un poker mic, pe sume simbolice, mai mult un pretext, ca sa luam la puricat tot ce misca. Inainte, schiam destul de mult, dar de cand cu accidentul, am lasat-o mai moale si am virat catre alpinism. Pe care l-am luat foarte in serios: mi-am cumparat echipament complet si ma tot catar, cu mult spirit de raspundere. Frica aia de pe zid aduce mult cu emotia de pe scena. Si e placut. Mai citesc... Stii, eu sunt Geaman si functionez pe perioade. Pana pe la 25 de ani - o perioada cam lunga! -, am fost foarte lenes si m-am lasat ghidat de soarta, ca fluturii de adierile primaverii, pe principiul ca nu-i nevoie sa te agiti prea mult, ca ceea ce trebuie sa se intample se va intampla oricum. Dar de vreo doi ani, m-am schimbat. In sensul ca am devenit mai voluntar. Am inceput eu sa provoc unele lucruri care ma interesau. Si acum, mi s-a cam incuibat teama in suflet, fiindca de vreo doua luni, simt ca vechea stare imi da din nou tarcoale. Ce ma salveaza e umorul. Inclusiv atunci cand ma enervez. Si ma enervez putin cam prea repede... Altfel... Nu sunt un romantic, in sensul clasic al cuvantului. Insa sunt capabil de gesturi tandre si afectuoase. Ele sunt insa determinate de persoana de langa mine. Si daca momentul e oportun... Oricum, nu mi se pare deloc redundant sau demodat sa oferi flori unei femei. Din contra! Mai ales ca se apropie primavara.