Bucurestiul implinise pe atunci 500 de ani, si stiam acest lucru de la aparatul de radio "Bucuresti 500", adus de mama pe bicicleta, in chiar ziua in care satul nostru fusese racordat la curentul electric.
Intalnirea mea directa cu Bucurestiul a avut loc abia cand m-am inscris la Universitate. Sunt dintre norocosii care au mai prins centrul Capitalei asa cum fusese el din veac, pe cand Ceausescu nu-si pierduse de tot mintile si nu incepuse tragicele demolari de mai tarziu. In primele luni de studentie, am cutreierat toate strazile vechi din centru, toate parcurile si cartierele de casute de la mahala. De atunci dateaza iubirea mea pentru acest oras, viu si dinamic in zonele ce aminteau de trecut, aproape mort in sectoarele de blocuri-dormitor. Astazi, dupa ce mii de case, biserici si vile au cazut sub lama buldozerelor, caut in gand locurile care ma vrajeau in timpul plimbarilor de sfarsit de saptamana, si care au disparut pentru totdeauna. Revad ca prin ceata Hala Unirii, cu arhitectura ei pariziana; Spitalul Brancovenesc, cu inscriptia de pe cupola pavilionului central, care l-a inspaimantat pe dictator ("Cel ce va demola acest lacas va arde in flacarile iadului"); vilele cu gradini de trandafiri si vita-de-vie de la Uranus, dealul pe care se inalta astazi, ca un monument al dementei, neomenescul Palat al Parlamentului; casele boieresti din zona Muzeului de Medicina Legala, de pe Splai; romanticele carciumioare de la Izvor; casele artistilor din vecinatatea Bisericii "Mihai Bravu", in amplasamentul ei original.
Un timp, am trecut des si apoi m-am mutat pe Calea Vacaresti, atras de casele mari, etajate, retrase in fundul curtilor, ca sa lase loc trandafirilor si gladiolelor, gutuilor si castanilor comestibili. Candva, inainte de razboi, "calea" aceasta cunoscuse viata dinamica a negustorilor in tranzit, forfota hanurilor "Costica Mandravela" si "Mitica Urlatoare" - locuri de popas si de povesti ale florii negustoresti a Baraganului. Absurda demolare a Caii Vacaresti a inceput in 1983-1984, dar avusesem deja norocul sa vad gradinile de flori si zarzavat, livezile de nuci, gutui si caisi, intinse pe terenurile ce se afla astazi incluse in imensitatea unui lac fara apa, unde autoritati corupte si oameni de afaceri fara scrupule, sfidand dreptul la proprietate, ar dori sa construiasca un centru sportiv. Pe Vacaresti te simteai ca la tara: dadeai buna ziua trecatorilor sau gospodarilor care trebaluiau in gradina, te intindeai peste gard sa mirosi gherghinele inalte sau tufele de lamaita, cereai o cana de apa si intrai in vorba cu primul batran pe care-l gaseai la portita. Sambata si duminica rasunau viorile tocmite de crasmele care-si mai pastrasera vadul, chit ca trecusera in proprietatea statului. Jos, la "Lemetru", puteai manca momite la alde "Mitica Malaelu" sau la concurentul lui, "Tarapana". Erai primit cu bratele deschise de urmasii lui Florica Nebunu, sa bei cea mai buna cafea cu naut, sau de birtasul Tanase Casiachiu, unde numai prima litra era scumpa. Daca doreai sa mananci in compania macelarilor, intrai la "Fratii Mataru", sau pe colt, la "Broscoiul", unde angajatii abatorului puneau la bataie tainul ce li se cuvenea dupa sacrificarea unui camion de porci: muschiuleti, ceafa, maruntaie. In fine, daca-ti dadea ghes un bufet rece, bine asortat, te opreai la "Carciuma din padure" a lui Tudorica. Si astazi, locuiesc tot pe Vacaresti. Nici streasina de casa pe pamant, nici parfum de floare de gradina, nici frunza de leustean sau busuioc. Doar betoane cenusii, cutii de chibrituri hidoase, fum de esapament si manele. Parca o bomba cu prost-gust, construita anume sa omoare frumosul vietii cotidiene, a fost detonata prin preajma. Nu-ti poti agata ochiul de nimic, nu tii minte nimic, nu mai ai cu cine sa stai la taifas. Privita de la etaj, lumea iti apare intr-o disolutie iremediabila. Iat-o pe vecina cu palarie mov purtand in lesa o pisicuta disperata. Lesa are putin peste un metru. Tot cam atat a ramas si din farmecul Vacarestiului de altadata.