Nopti albe
Am avut norocul de a descoperi Bucurestiul atunci cand trebuia, la 18 ani - varsta uimirii coapte si a primelor iubiri. Nu tin minte o imagine anume, asa cum nu mai stiu ce m-a impresionat mai intai, cand am ajuns in Gara de Nord. Cu siguranta, eram un provincial intimidat si naiv, atent si speriat deopotriva, dornic insa a ma lupta si a cuceri marele oras, asemenea unui personaj balzacian, ambitios si pus pe fapte mari. Singurul meu reper era Bacaul - un targusor de negustori scapatati, o adunatura de case mici si triste, cu o singura strada principala si un singur semafor in centru, la care copiii se opreau, privindu-l ca pe o minune, ca o realizare colosala a civilizatiei. Bucurestiul era atat de diferit, incat refuza orice comparatie. Era Occidentul. Era alta tara, cu bulevarde imense, puzderie de magazine, terase si sali de cinema insirate sclipitor, ca un colier perlat la gatul unei femei frumoase si elegante.
Din gara, am ajuns la Cotroceni cu un taxi, pe strada Dr. Herescu nr. 4, si m-am instalat la unchiul meu, care s-a mirat profund ca voiam sa dau examen la Facultatea de Litere: "Asta nu e o facultate pentru barbati".
Dezamagit de cat de prost incepusem viata mea de viitor literat, am iesit sa-mi pun ordine in ganduri si sa cunosc imprejurimile, strazile tihnite, umbrite de tei imensi, cu radacini groase si noduroase care cresteau mocnit in pamant, valurind trotuarul ingust si camasa mult prea stramta a asfaltului. Brusc, nelinistea mea existentiala a disparut. Cartierul imi parea acum superb si linistit, incarcat de nostalgii si intamplari vetuste, filigranate in varul obosit al caselor cu marchiza si geamlac - un cartier de vile mici si cochete, afisand un lux discret, in ascunzisul parca interminabil de mici gradini si curti interioare. Inca se simtea fibra veche, boiereasca, incastrata pe zidurile acoperite de iedera. Jur imprejur mirosea a tei, a liniste, a viata tihnita si imbelsugata. Ca din intamplare, nimerisem in alt timp si in alta lume. Nimerisem in chiar buzunarul secret al Bucurestiului, neatins, printr-un miracol, de tavalugul istoriei sau de entuziasmul proletar al cartierelor vecine.
Asa cum era, simplu si uitat de galagia nevrotica din centru, Cotroceniul ma indemna la preumblari nocturne, la nostalgii si ganduri fara tinta. Imi placea sa arunc usor vinovat o privire pe ferestrele luminate si fara draperiile trase, admirand din strada interioare si bogatii mostenite de la parinti, semineuri si candelabre de Murano, mobilier masiv de stejar innegrit, alaturi de fotolii din piele de Cordoba si imense tablouri in rame aurite pe perete. Timid cum eram, n-am zabovit niciodata prea mult in dreptul unei case, asa cum nu am indraznit sa intru in vorba cu sotia poetului meu preferat, Ion Barbu, sau cu celebrul tenor Nicolae Herlea, pe care il vedeam mesterind ceva la superba lui masina americana, zambindu-mi amabil, ca intre vecini. Dar daca regret ceva cu adevarat, acela este Bucurestiul studentiei mele, viata blanda, previzibila si aparent prospera a acelor ani, elitele intelectuale si imensul respect de care se bucurau. Inexplicabil si in parte miraculos, prin 1970, timpul isi gasise brusc rabdarea. Obosita, istoria ii lasa pe oameni in pace cativa ani, uitand de infierari si de manie muncitoreasca, de suspiciuni si amintiri urate. Era vremea artistilor - inclusiv a celor abia iesiti din puscarii. Era vremea dezghetului. La "Leonce si Lena", sala Bulandra era sufocata de lumea venita sa-i ovationeze pe Ciulei, pe Pintilie, pe Irina Petrescu sau Caramitru. Marii nostri plasticieni - Maitec, Apostu sau Baba vernisau aproape in fiecare luna o alta expozitie. Ateneul sau Opera tineau stagiuni intregi cu casa inchisa, in timp ce in librarii, cartile lui Eliade, Noica, Preda, Breban, Toiu sau Nichita se vindeau pe sub mana, cu multe rugaminti si insistente.
In anii 70, viata Bucurestiului incepea cu adevarat spre miezul noptii. Dupa un concert sau o piesa de teatru, oamenii ieseau sa se plimbe, sa se distreze. Restaurantele elegante din centru erau pline de artisti si fete frumoase. La Capsa si Berlin veneau scriitorii si ziaristii cei mai cunoscuti, iar la Mignon se deschisese primul local privat, al fratilor Chivu, unde gaseai cele mai proaspete fructe de mare, aduse cu avionul in aceeasi zi, de la Paris. Orasul isi adula artistii, primindu-l pe Nichita ca pe un print frumos si rebel, iar pe Marin Preda ca pe un patriarh. Era lumina sclipitoare pe strazi si chiar cateva reclame invesmantate in neon, dupa moda americana. Nimeni nu se grabea. Era loc de toate - de carti si filme, de glume politice si de un pahar cu vin bun. O clipa, Bucurestiul isi regasise normalitatea de dinainte de razboi. Un an mai tarziu, in 71, Tezele din iulie trageau o nevazuta linie de bisturiu peste oameni, peste noptile albe ale Bucurestiului, peste toate bucuriile marunte si nevinovate. O pala de vant inghetat anunta cumplita iarna ideologica ce avea sa vina in curand. Neincrezatori si naivi, oamenii continuau sa iasa in oras, sa umple salile de teatru si de concert, in timp ce lui Ciulei, Pintilie si Andrei Serban li se pregateau bagajele pentru plecarea definitiva din tara.
Nici cand restaurantul Mignon a fost inchis, iar becurile din centru au inceput sa dispara rand pe rand, oamenii nu au incetat sa spere. Parca nimeni nu voia sa creada ca totul se putea sfarsi atat de repede, intr-o absurda si nedreapta rasucire a istoriei.
Patru ani mai tarziu, o repartitie guvernamentala ma trimitea la Roman, ca profesor. Am luat expulzarea mea din Bucuresti ca pe o pedeapsa. Acum ma bucur si-mi dau seama ca am plecat la timp. Parasind confortul marelui oras, salvasem amintirea unor nopti albe si minunate, care - stiu prea bine - nu se vor mai intoarce niciodata.
Sorin Preda
De la Universitate la Romana
M-am simtit rau cand am citit, intr-o carte a unei frantuzoaice specializate in probleme romanesti, ca Piata Universitatii si Bulevardul Magheru sunt urate. Pot sa inteleg: pentru o parizianca umblata, care a vazut Roma si Florenta, Madridul si Barcelona, Viena, Budapesta si Praga, zona centrala a capitalei noastre, dizarmonica arhitectonic, cenusie si neglijata, n-are nici un farmec. Dar, fiindca m-am nascut si am trait numai in Bucuresti, ca si parintii si bunicii mei, mi-e imposibil sa-l judec detasat. Sunt legata de strazi si cladiri, aici am oamenii cei mai dragi (destui dintre ei, cum se intampla de la o varsta, prin cimitire) si nu pot gandi acest vast acasa in termeni de frumos/urat. Fiindca Bucurestiul e tesut in chiar textura vietii mele. Caldaram si ziduri, parcuri si acoperisuri, sali de spectacol, spitale, scoli si biserici sunt impregnate de toate cate mi s-au intamplat de-a lungul varstelor. E de ajuns sa calc pe propriile urme ca sa irupa in prezent fetita, adolescenta, tanara femeie care am fost. Jocuri, invatatura, intalniri hotaratoare, iubiri, hoinareli visatoare si mandrii de tanara mama cu caruciorul, graba din zori, agatata de bara autobuzului, spre serviciu, cozi in ger, pentru hrana precara a familiei, petreceri trasnite, euforia zilei de 22 decembrie 1989, in mijlocul multimii fraterne si cate si mai cate ii dau identitate unica Bucurestiului meu.
Cum sa fie urat Bulevardul Magheru, strabatut de nenumarate ori de la Universitate la Romana, cand acesta era drumul meu zilnic spre liceu si locul preferat de plimbare, in asteptarea orei de incepere a filmului de la "Scala" si "Aro", sau a spectacolului de la Nottara? Cand pe acest traseu erau de vazut expozitii la Dalles, la Simeza si Orizont, cand in drum era Libraria "Sadoveanu" (unde in anii 80, cand se aduceau carti noi, coada ajungea in strada pana la Lacto-Bar), iar la Anticariatul de alaturi puteai gasi comori pe cativa lei?
Din Magheru se ajungea vara la bazinul cu valuri artificiale de la "Lido", unde apa se inrosea daca vreun nesimtit facea pipi in ea, si era un vacarm vesel de chiote si balaceli, care consuna in mintea mea cu insasi exuberanta vacantelor. Langa Biserica Italiana - inchisa un timp, se spunea pe atunci, pentru o tenebroasa afacere de spionaj ce ne inflacara imaginatia -, era coaforul unde mi-am lasat cozile de scolarita pentru o pieptanatura "olandeza", ca a Margaretei Paslaru, iar in coltul cu strada Regala (vechii bucuresteni foloseau tot denumirile interbelice, cum apucasera), era un magazin de pantofi de unde, cand am implinit 17 ani, mi-au fost cumparati primii mei pantofi cu toc, de 118 lei. Tin minte cum, intr-o duminica de la inceputul lui iunie, cand orasul mirosea exaltant a tei si iasomie, am strabatut intr-un mars triumfal bulevardul, coafata "olandez", cu rochia infoiata pe jupon si pantofii cu toc, tulburata de presimtirea ca incepe o noua etapa a existentei mele, plina de promisiuni vagi de fericire. Putin dupa aceea, am invatat sa dansez "rock in figuri". Mai stiu si azi. Cum sa fie urat Bulevardul Magheru, care ma cunoaste in toate anotimpurile, de la diminetile de iarna cu becuri inca aprinse, cand ma taram pe jumatate adormita prin zapada proaspata, la amiezele de vara cu asfalt topit sau navalnice ploi torentiale, de care ma adaposteam sub copertina florariei, de la nelinistea inseninarilor primavaratice, cand imi dadeam intalniri la ceasul de la Universitate, la toamnele ruginii, cu zile de solariu, cand intram la "Unic" sau la "Leonida" sa cumpar bunatati, cat s-au mai gasit. Nu sunt deloc nostalgica dupa acele vremuri, care numai bune n-au fost, ci dupa prospetimea si intensitatea trairilor de atunci, dupa capacitatea de iluzionare ca fiecare noua zi imi poate aduce intamplari extraordinare, ca am ce astepta.
Si acum trec des pe Magheru, care pentru mine e un fel de carte cu amintiri. S-au schimbat multe dupa 89. In locul stiutelor pravalii au aparut banci, agentii de voiaj, magazine de firma cu preturi ametitoare. Nu mai intru in prafuita librarie "Sadoveanu", prefer modernele si bine aprovizionatele "Noi" si "Carturesti". Cea mai adecvata sala de expozitie din Bucuresti, Dalles, a fost inexplicabil distrusa, la cinematografele "Scala", "Aro" si "Studio" nu mai sunt cozi la bilete. In locul cafenelelor si cofetariilor cu taclale tihnite au aparut fast-food-uri unde te hranesti in graba si lasi locul altor flamanzi. Totul a capatat un ritm pe repede inainte, circulatia e infernala, cu dese blocaje, iar obiceiul plimbarii a cam disparut. Cohorte intra si ies grabite de la metrou, la Universitate si Romana, parcurgand Magheru pe dedesubt. Doar eu ma incapatanez, facand slalom printre masinile parcate aiurea, sa hoinaresc alene pe deasupra, de la Universitate la Romana, si mi se pare drumul frumos.
Adriana Bittel
Porti secrete
Locuiesc sus, cu fata spre nord, iar prin dreptul ferestrelor mele trec mereu pasari. In diminetile senine de iarna, acoperisurile se coloreaza in portocaliu arzator, in timp ce din cer se scurg rauri de ceata subtire. Cupolele bisericilor sunt aerostate stralucitoare, plutind deasupra orasului, copacii sunt fiinte sofisticate care tin cerul sa nu se destrame, cu milioane de brate aurii, de finetea stampelor japoneze. Pescarusii maidanezi din orasul meu de acoperisuri au sub aripi pacle care se schimba in fiecare clipa, in fiecare zi, in fiecare anotimp. Prima poarta magica pe care am descoperit-o a fost chiar fereastra mea. Vazut de sus, orasul este mereu altfel, orasul rosu al apusului, orasul furtunii, orasul trecutului si, de la un timp, orasul viitorului, atunci cand printre acoperisurile pe care le stiam "de o viata" au inceput sa apara cuburile stralucitoare din sticla ale cladirilor ultramoderne. "Jos", pe strazi, se afla lumea concreta, aspra, a oamenilor, Bucurestiul luptei si al supravietuirii, iar "sus", Bucurestiul cerului si al pescarusilor, al acoperisurilor si al vantului, orasul meu, vizibil dincolo de poarta prin care numai eu stiu sa trec. Aceasta poarta secreta - de fapt fereastra apartamentului meu - m-a ajutat de nenumarate ori sa infrunt "lumea de jos", cu ceea ce unii ar numi un "zambet interior".
Apoi, intr-o buna zi, am descoperit ca exista si alte porti catre un alt Bucuresti decat cel al realitatii, cel dur, cenusiu. Ca dincolo de zidurile, de copacii, de trotuarele gri, exista un Bucuresti secret si fierbinte, care traieste in interiorul orasului real. Un astfel de loc este Cismigiul. Un loc fascinant, pe care l-am descoperit practicand itinerarii ascunse, intrand in el pe trasee schimbate, printre copaci seculari, cu bolte colosale de crengi si radacini care semanau cu trupurile unor animale din alte lumi. Ma furisam dupa un anume ritual, pentru a ajunge la o anumita banca din superba gradina. Banca aceasta - cu care impartaseam secrete si amintiri - era uneori ocupata, si atunci asteptam cu rabdare, in cotloane vegetale ascunse, pana cand se elibera. Banca se afla in marginea unei felii circulare de asfalt, iar acolo, in mijloc, era... "fiinta". Fiinta exista si acum si este un platan formidabil, un copac extraordinar, cum n-am mai vazut niciodata si cum, de fapt, nici nu cred ca ar mai exista pe pamant. Puteam sta pe banca ore intregi, pentru ca eram stapanul unor unghiuri speciale din care il priveam, necunoscute de nimeni, detinatorul unor procedee prin care puteam vedea felul in care copacul acela lega doua lumi: lumea subpamanteana si framantabila cu mana, a intunericului, si cea solara, imateriala si respirabila, a cerului. "Fiinta" platanului, cu care aveam o legatura speciala, era legatura secreta intre aceste doua lumi. Iarna, crengile lui colosale fisurau cerul de sticla inghetata si il absorbea in vartejuri, facandu-l sa se scurga in pamant prin trunchiul sau enorm. Daca mijeam ochii, puteam vedea crengile celelalte, de dedesubt, la fel de colosale, simetrice, ascunse, fisurand pamantul, absorbindu-l, digerandu-l, urcandu-l in vartejuri catre cer. Fiinta platanului era un nod intre cer si pamant, un nod simetric, perfect, cu care ma asemanam, care ma lega in acelasi amestec de intuneric si de lumina, o a doua poarta magica, secreta, despre care credeam ca stiu numai eu. Dar intr-o buna zi, am descoperit intr-un album cu fotografii ale Bucurestiului de altadata, imaginea platanului meu, facuta prin anii 50. O fotografie alb-negru, realizata de pe aceeasi banca a mea, din acelasi unghi secret, o fotografie perfecta, in care platanul uneste pamantul si cerul si in care, daca esti atent, chiar poti vedea vartejurile de materie si de aer scurgandu-se in jos si in sus prin trupul sau cu aparenta de piatra. In fotografie, o tanara femeie cu palarie rotunda priveste catre ramurile uriase, cu o mana sprijinita de trunchiul matusalemic, incordata, ca si cum ar asculta cu atentie ceva. In prima clipa am avut un soc. Parea imposibil ca cineva sa fi privit copacul in acelasi fel ca mine si sa fi descoperit secretul. Privirile sunt irepetabile, imi spuneam, nici macar eu nu pot privi de doua ori in acelasi fel. Am cautat febril si alte imagini ale acelui Bucuresti din vremuri de demult, imortalizate de fotograful acela fara nume. Am descoperit numai 9. Anumite cladiri de pe Calea Victoriei care mai exista si astazi, o anume biserica din centrul orasului, coplesita de tristete atunci, ca si acum, o fantana, fatada unui bloc din perioada interbelica, pe care am recunoscut-o si pe care, am simtit, si eu le-as fi fotografiat in acelasi fel. Poate ca locurile acestea, pentru fotograful necunoscut, au fost, de asemenea, niste porti magice, asa cum sunt si pentru mine. O trecere spre orasul ascuns. Cel fierbinte. Dintre aceste porti, unele au supravietuit, altele nu.
Atunci am inteles ca pretutindeni in jurul nostru sunt asemenea locuri, ca exista, neaparate de isteria mileniului trei, pierdute in fata reclamelor colosale, nevazute din cauza goanei noastre perpetue, mii de locuri ca acesta, mii de porti magice nestiute, tacute, treceri catre Bucurestii unor timpuri mai fericite. Am inteles ca exista un Bucuresti ascuns in interiorul celui pe care-l stim, un Bucuresti nostalgic, adevarat si etern, pe care ar trebui sa-l pretuim si sa-l iubim, un Bucuresti facut din anumite cladiri, din anumiti copaci, din amintirile anumitor strazi, care pastreaza ceva din vechile vremuri. Suntem mereu in cautarea unor porti magice catre alte lumi, pe care ni le inchipuim mai bune, si ele sunt chiar langa noi, acolo unde au fost intotdeauna. Bucurestiul acesta incarcat de amintiri este in paragina, este pe punctul de a se scufunda in singuratate si in tristete, strivit intre blocurile de otel si de sticla. De aceea, priviti cu atentie in umbra modernelor blocuri, in ungherele cu amintiri. Exista intotdeauna un unghi, o latura, o viziune a oricarui loc, care ar putea fi unica, numai a voastra, pentru totdeauna, pentru ca orice clipa este irepetabila si pentru ca orice loc poarta cu sine suma amintirilor sale. Daca fiecare dintre noi si-ar alege o fereastra, o firida, silueta unei biserici, o arcada sau orice altceva si i-ar spune povestea, atunci Bucurestiul acela etern ar fi salvat.
Horia Turcanu
Vaporul din cires
De cate ori ma gandesc la Bucuresti, nu il simt altfel decat ca pe-o iubita de care sunt indragostit fara leac, indragostit pe viata, cu patima si cu disperare!... E chiar al meu! Aici, in el, am venit pe lume si aici, in el, am ramas in cea mai mare parte a vietii mele de pana acum. La fel ca parintii mei. Dupa cum tot aici s-au nascut si au trait strabunii. Dar inainte de toate, Bucurestiul este locul copilariei mele, orizontul in care am descoperit prima oara minunile universului. Si s-a intamplat sa fie un univers cu totul deosebit. Caci eu m-am nascut in cartierul Domeniilor, locul in care bate inima cea nordica a Capitalei, inima ei total europeana. M-am nascut in cartierul acela care e facut din doar cateva strazi. Nu multe. Care atunci erau toate frumoase, civilizate, ca un Paradis interbelic. Iar acest vis citadin intrupat si gandit de Regii si de primarii nostri de-atunci, eu inca l-am apucat in copilaria si in adolescenta mea, aproape neschimbat (neschimbat si duios, imi vine astazi sa-i zic). Caci atunci, cartierul Domeniilor (sau Parcul Domeniilor, cum i se zicea intre razboaie) nu fusese inca deformat de staiful acesta al lui de acum, postdecembrist: un staif occidental cam prost ingurgitat, ostentativ si haotic. Cartierul Domeniilor, asa cum l-am apucat eu, era inconjurat de o zona la fel de nobila si frumoasa, o veritabila latifundie de civilizatie, niste locuri care ma fac sa tresar numai cand le rostesc numele. Mai intai era Soseaua, cum i-au spus bucurestenii dintotdeauna, adica Soseaua Kiseleff. Soseaua care in anii 60 nu era deloc potopita ca azi, de autobuze si de masini, si unde eu inca am mai vazut, copil fiind, concursuri de ciclism, pe Aleea biciclistilor si-a calaretilor, ce ramasese aproape neschimbata, la fel ca-n vremea cand magica Regina Maria aparea pe calu-i alb, galopand la Sosea, ca o naluca de fum.
Si tot la Sosea ma fascina de copil, si ma fascineaza si-acum, Arcul de Triumf, arcul cel mandru si pe vecie implantat de Regele Ferdinand, spre cinstirea romanilor. Si ma fascina si Muzeul Satului, care pe atunci era linistit si curat, ca un lac de munte. Si langa el sta Herastraul, parcul acela fabulos al copilariei si al adolescentei mele, cu bibliotecile si cu malurile si cu debarcaderele lui nepatate, ca astazi, de discoteci, carciumi de lux si manele. Parcul prin care in adolescenta ma plimbam cu fetele si cu prietenii mei matematicieni. Si unde am purtat, liceean al anilor 70, cele mai frumoase si mai pline de miez discutii din viata mea, cu niste prieteni care acum sunt matematicienii de frunte ai Europei. Si printre primii din lume, probabil. Dar pe atunci, noua nu ne pasa de nimic, glumeam si vorbeam intr-un asalt de idei coplesitor, recitam toti poeme si radeam, ba pe alei, ba prin barci, ba prin Roata Lumii, caruselul cel mare al parcului, din care priveam in jos, la curcubeele paunilor infoiati, ce se plimbau liberi, printre trecatorii parcului. Si mai era si "Aleea Indragostitilor", cum o botezasem chiar eu. Aleea aceea, pe bancile careia seara se asezau perechi de iubiti, sarutandu-se fierbinte si strans, in fosnetele salciilor unduind peste lac. Pe aleea aceea imi placea mie, la 20 de ani, sa ma plimb serile cu bicicleta, cu pletele-n vant, si sa scriu poezii la lumina slaba a felinarelor.
Iar peste toate si peste toti, nu departe, veghea si mai vegheaza si azi, puternica si ocrotitoare, Manastirea "Casin". Catedrala cea mare, care este si biserica Marii Uniri. "Bunicul tau, Marin Iacob, este unul dintre ctitorii Bisericii Casinului", imi spunea tata, plimbandu-ma de mana pe strazile din Parcul Domeniilor, in rarele clipe cand ma prindea, caci eram un argint viu, pazit si educat "in trei schimburi" de toata familia, in frunte cu strabunica. "Si sa mai stii ca aceasta e biserica familiei, aici am fost cununati noi, parintii tai", continua tata, "aici ai fost botezat tu, si aici or sa fim slujiti toti, cand om pleca de pe lume." Dupa care imi lua o braga, care mie nu prea-mi placea, caci prea era amarui-acrisoara, si atunci incerca sa-mi cumpere atentia cu o vata de zahar sau, cel mai bine, cu o gogoasa, ca sa bea si el o halba cu bere sau un tap, cu bunicul, la o carciumioara numita "La doi curcani" (o carciumioara care s-a daramat demult. Era pe Bulevardul 1 Mai). Dar marea mea copilarie s-a petrecut prin gradini. Niste gradini azi inghitite de blocuri urate si arogante, dupa chipul celor care le-au inaltat. Stiam fiecare gradina in parte si fiecare curte pe dinafara, dupa flori si dupa copaci. Si dupa miresme. Primavara, navaleau pe rand, in tonalitati infinite si coplesitoare, florile de forsitia, caisii, ciresii, visinii, acompaniate toate de matisorii de plop, matisorii aceia care pentru mine au si acum un abur de Pasti. Pe urma, in mai, exploda mirosul aproape alcoolic al teilor, care ma imbata. Si explodau si castanii de la Sosea, infloriti ca niste laseri de petale... Si mai aveam si magnoliile! Le vad si acuma, cu ochii inchisi, stiu fiecare curte in care florile lor ma atingeau. Si mai erau si smochinii! Si mai erau si cei doi ciresi uriasi... In unul din ei, cand eram prin clasa a cincea, imi facusem un vapor!... Asta pentru ca eram indragostit de Toate panzele sus! a lui Radu Tudoran, singurul roman pe care l-am citit de cinci ori. De fapt, vaporul mi-l facuse din cateva scanduri bine mesterite tataia, bunicul meu, inginerul silvic de moda veche, bunicul cel darz, cel tacut si inalt, care nu s-a obisnuit niciodata cu schimbarea regimului si care, la 76 de ani, s-a stins dintr-o-data. Si acolo, in vaporul meu din ciresul copilariei se adunau toti copiii din cartier. Si poate ca vaporul acela asezat intre ramuri - primavara inflorite, iar vara incarcate de rod purpuriu, a fost primul din semnele magice care m-au tinut legat de cartierul nasterii mele. Incat, pana la 20 de ani, aproape ca nu am iesit de acolo ca sa vad cealalta parte a Bucurestiului, cu blocurile si cu betoanele lui nesfarsite. Bucurestiul trist si impersonal. Si astfel, am avut norocul sa ma indragostesc pe viata de un oras frumos si curat, un oras cu vechime si cu noblete, care m-a format dupa chipul si civilizatia lui si care m-a sprijinit in momentele de restriste. Acolo si numai acolo, imi intorc gandurile si astazi, cand vreau sa ma bucur sau cand mi-e greu. Acolo, sufletul meu se simte acasa. Proprietar fericit peste un Bucuresti care astazi a disparut.
Valentin Iacob
Fotografii de Horia Turcanu