"Mi-e teama sa nu sperii ingerii,
cu prea multe orgolii"
Pentru fiecare femeie vine un timp al frumusetii, unul al celebritatii, si altul al intelepciunii. Trebuie sa fii foarte, foarte norocoasa, ca sa le ai pe toate deodata. Maia le are. Poate si pentru ca s-a nascut primavara, chiar de intai mai, o luna a exploziei vegetale, care i-a daruit si ei lumina si forta de expresie.
Astazi, Maia e cunoscuta de intreg universul: romanii o iubesc, lumea intreaga o pretuieste si o stimeaza pentru creatiile ei memorabile din teatru si cinema. Dar Maia n-are nimic din vanitatea si ostentatia vedetelor occidentale. Modesta, normala, mereu grabita in pantofii ei sport, cu un trenci comun cu guler facut dintr-o blanita maronie de iepure, ai sentimentul, observand-o pe strada, ca e vesnic preocupata, atenta la ceva nevazut, temandu-se cumva ca cineva sau ceva i-ar putea distrage agentia, oprind-o din drumul ei. N-o opreste nimic. Nici macar maternitatea ei, implinita cu trei copii, mariajul, familia, careia ii este devotata mai presus de orice. Maia a descoperit reteta zborului si-a izbanzii.
- Succesul ultimelor filme in care ati jucat v-a adus o celebritate internationala. Sunteti nominalizata la Oscar. V-a schimbat in vreun fel gloria? Stiti sa profitati de pe urma ei?
- Nu m-a schimbat deloc faptul ca sunt mai cunoscuta acum in lume, pentru ca nu raportez acest lucru la faima, ci la reevaluarea mea interioara, spirituala. Multi artisti se lasa prea usor infasurati in valurile celebritatii, dar eu, din fericire, am un acut simt al realitatii. Dovada ca tocmai cand filmam pentru Patimile lui Hristos, am hotarat sa mai am un copil si mi-am asumat inca o data maternitatea, intr-un moment in care altcineva in locul meu si-ar fi dirijat toata energia spre cariera. Monica Bellucci, de exemplu, a asteptat sa termine filmarile ca sa se dedice rolului de mama. Dar mie nu mi-a fost greu sa le fac pe amandoua, chiar daca am avut si momente dificile, si stari de indispozitie. Am trecut peste toate si am construit un personaj care mi-a solicitat o uriasa energie. Dar mie imi plac provocarile, iar copiii sunt sprijinul meu moral si motivatia mea cea mai puternica. Asa ca familia mea, adica sotul meu, copiii mei, parintii mei, ma determina sa am acest permanent contact direct cu realitatea imediata si sa nu traiesc asa, in sferele inalte ale gloriei, care oricum e trecatoare. Sunt eu insami, sunt mantuita si protejata, pentru ca asa cum imi iubesc copiii, asa imi iubesc si personajele. Le "cresc", asa cum ii cresc pe ei, indreptand lucrurile sau defectele care apar, ajutandu-le sa capete aripi. Pentru ca niciodata nu suntem perfecti in ceea ce facem, ci continuu perfectibili. Spun ca sunt mantuita, pentru ca nu ma supar niciodata pe cronici proaste sau pe cronicari rauvoitori, pentru ca ei, de fapt, imi ofera instrumentele pentru a ma perfectiona. Nu devin frustrata, mahnita, nu ma transform intr-un arici plin de tepi daca nu sunt ridicata in slavi. Asta e critica, dar mai e si publicul, a carui parere conteaza foarte mult, pentru ca noi existam, in final, pentru public, caldura vine de acolo, si tot de acolo si energia pentru a merge mai departe.
- Mai multi actori romani au pornit pe drumul afirmarii internationale, dar aproape toti s-au oprit, dupa primul sau al doilea pas. Dvs. ati mers mult mai departe, poate cel mai departe dintre toti...
- Stiu si eu... Imi place sa cred ca am creat un precedent. Din fericire, si asa e si logic, in "tagma" actoriceasca internationala, judecata se face nu dupa renumele tarii tale, nu dupa ce scrie in pasaport, ci dupa calitatea prestatiei tale actoricesti, la momentul respectiv. Am fost aleasa pentru acest rol nu pentru ca sunt romanca de origine evreiasca, ci pentru ca sunt o actrita buna. Sau, cel putin, asa au considerat producatorii.
- O parte a presei internationale a "haituit" destul de mult acest film, pe producatorii si pe actorii lui...
- Da, si de cele mai multe ori, nu din motive artistice. Asa se face ca la conferintele de presa pe care le-am sustinut la terminarea filmarilor si dupa vizionarea peliculei de catre critica si presa de film, ne-am trezit in mijlocul unui meci de box. Iar eu, cu mijloacele mele, adica dand mult din maini si vorbind o engleza deloc perfecta, dar stapana pe creierul meu, m-am trezit dand raspunsuri. Si am facut fata "sanatos" intrebarilor rautacioase, care nu aveau nici o legatura cu creatia mea, cu personajul meu, de genul: "Crezi in Iisus Hristos?". Am raspuns intreband, la randul meu: "Dar dumneata crezi ca pamantul e rotund?". Pentru o astfel de afirmatie, acum 500 de ani, oamenii erau arsi pe rug. O alta intrebare rautacioasa a fost de ce am acceptat acest rol, evreica fiind. Pentru ca nu am considerat ca fac nimic rau. Crezul meu artistic nu intra in conflict cu cel spiritual. Rolul meu, conform contractului cu producatorii filmului si conform scenariului, nu era al Fecioarei Maria, al Maicii Domnului, ci al Mariei, Miriam, mama lui Iisus. Fara sa fac nimic rau, m-am trezit in plin proces inchizitorial, in mileniul trei, in zilele noastre. Filmul lui Gibson nu e deloc antisemit, cum a fost categorisit, e un film despre manipulare, despre ipocrizia puterii, e un film foarte actual, de fapt, cu multe trimiteri in istoria contemporana. Iar eu am fost invitata sa joc in acest film pentru ca sunt artista, nu pentru ca sunt evreica. Iar ca artist, sunt un cetatean al lumii.
- Fetita Maia Morgenstern care erati acum mai bine de trei decenii visa, oare, ca va ajunge candva pe culmile gloriei?
- Nu, nu ma gandeam atat de departe. Imi doream sa fiu taxatoare si sa am sapte copii, pentru ca eu nu am avut frati sau surori. Taxatoare nu mai am nici o sansa sa devin, pentru ca, din pacate, a disparut aceasta meserie, iar la problema cu copiii, mai am de lucrat. Tata a fost cel care mi-a spus: "Du-te la Teatru!", dupa ce am inteles ca pentru Istorie sau Filologie, unde mi-ar fi placut sa merg, nu aveam un dosar bun. Intr-un fel, indirect si implicit, m-am pregatit de mica pentru aceasta profesie. Pentru ca, pana cand eu am implinit 18 ani, familia noastra nu a avut televizor in casa. Asa au hotarat parintii mei, si atunci mi-am petrecut foarte mult timp ascultand teatru la microfon. Si asta mi-a dezvoltat fantezia, imaginatia, gustul de a fi in pielea altui personaj, de a fi altcineva. In universul meu interior, construiam, cu mintea, castele pe care le populam cu domnite, printi si tot felul de personaje. Nu am luat examenul din primul an la Teatru, dar m-am pregatit pentru el in urmatorul an si am si jucat, chiar de atunci, pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, unde am fost angajata, acum 25 de ani, cu carte de munca, pe postul de "figurant corp ansamblu". Am terminat Institutul si am fost repartizata la Teatrul din Piatra Neamt, iar de acolo, dupa trei ani, m-am reintors la Teatrul Evreiesc de Stat, unde parea ca voi ramane pe veci. Noroc ca a venit Revolutia.
- De atunci, in cariera dvs. ati avut cel putin trei intalniri "de gradul trei", care v-au marcat si v-au redirectionat drumul artistic: cu Andrei Serban, cu Lucian Pintilie si, de curand, cu Mel Gibson...
- Andrei Serban, in fata caruia am dat auditia pentru a fi angajata la Teatrul National, imediat dupa Revolutie, si care m-a distribuit mai apoi in Trilogia antica, a fost cel care m-a invatat sa-mi canalizez energia creatoare, facandu-ma sa-mi pun permanent intrebarea-provocare: "De ce ma aflu pe scena? Am ceva de daruit sau nu?". Iar rolul din Balanta lui Lucian Pintilie a fost cartea mea de vizita timp de mai multi ani. Pentru el am primit "European Film Award" in 1993, si mi-a deschis drumul spre o cariera internationala (am facut ulterior Privirea lui Ulise, cu Harvey Keitel, in regia lui Theo Angeloupoulos). Intalnirea cu Mel Gibson m-a marcat si ea, mi-a schimbat viata, filmul lui m-a facut remarcata in strainatate, iar in tara s-a facut multa valva: in presa si la televiziune dau interviuri, ma duc la coafor, vorbesc despre asta, merg la piata, tot despre asta sunt intrebata. Toate aceste intalniri au fost momente extrem de importante pentru viata si cariera mea, puncte-cheie, noduri ale existentei mele artistice si, implicit, ale devenirii mele interioare, dupa cum aratam la inceput. Dar asta nu inseamna ca nu sunt recunoscatoare si altor intalniri, mai marunte in comparatie cu acestea trei, in sensul ca au facut mai putine valuri, dar care pentru mine au insemnat extrem de mult. Ma gandesc cu dragoste si cu emotie la doamna Catalina Buzoianu, la domnul Silviu Purcarete, la Ioan Frunza, la Razvan Mazilu. Ma gandesc la "clipa eterna", la colaborarea mea permanenta cu Teatrul Evreiesc de Stat. Am primit si primesc in continuare lectii foarte importante si foarte folositoare, chiar daca par dure, pentru moment, dar care dau roade in viata mea artistica mult timp dupa aceea. Ma gandesc la momentele mai putin glorioase si mai putin mediatizate, care au sadit o samanta de adevar si de profunzime, chiar si la esecuri, de ce sa nu spunem acest cuvant, cand din cenusa si zgura care raman dupa astfel de clipe se alege ceva: important, dureros si profund omenesc, care-ti ramane in suflet ca un fir de lumina incandescenta.
- Nominalizarea dvs. la Oscar a devenit o certitudine, din momentul in care Mel Gibson a declarat - dupa ce filmul sau a fost inclus printre cele mai bune productii ale anului trecut, de Academia Americana de Film - ca dvs. veti concura pentru titlul de cea mai buna actrita a anului. V-ati pregatit micul discurs de multumire pentru cazul in care veti castiga premiul?
- Nici macar nu m-am gandit ce voi imbraca sau ce stilist imi va crea tinuta pentru o altfel de ocazie. Vreau sa-mi pastrez intreaga emotie si, mai ales, speranta, in sufletul meu, si sa nu o risipesc vorbind prea mult despre asta. Spuneti-i superstitie, daca vreti, dar de fapt mi-e teama sa nu sperii ingerii cu prea multe orgolii declarate ostentativ. Modestia si tacerea imi fac mult mai bine in astfel de momente. E o emotie atat de mare, incat simt ca-mi taie respiratia si nu pot vorbi. Dar daca ar fi sa multumesc cuiva pentru tot ceea ce am acumulat pana acum, I-as multumi lui Dumnezeu. Care ne da puterea sa visam si sa ne implinim visurile noastre, zi de zi. Ceea ce fac eu, ca actor. Imi ingadui sa parafrazez, incomplet, un monolog al Cordeliei din Regele Lear al lui Shakespeare: "Bunule Dumnezeu, m-ai faurit, m-ai creat si iubit, iar eu Iti inapoiez aceste daruri, asa cum sunt, nici mai mult, nici mai putin, atat cat limitele mele imi permit". Aceasta ar putea fi discursul meu de multumire.
- Ati putea trai si juca in America?
- Da. Dar am hotarat sa traiesc aici. Nici nu s-a pus problema sa ma duc in alta parte, desi aproape toate rudele mele au emigrat, dintre cele care au scapat de Holocaust. Evrei au mai ramas foarte putini in Romania. Dar aici ma simt eu acasa, mi-e drag aici, ma tin teatrul, nevoia oamenilor de mine, pentru ca, stiu asta, oamenii ma iubesc. Cu toate zbaterile, neimplinirile sau gloriile mele. Pentru ce sa fie un deziderat, un vis, o ambitie sa traiesc acolo, departe?...
- Pentru ca toti actorii viseaza sa ajunga la Hollywood sau pe Broadway...
- Intr-adevar, asa se crede si se spune, ca acolo se face film sau teatru cel mai bine. Dar e dreptul meu sa cred ca nu e asa, ca si aici, in Romania, pot foarte bine sa ma exprim artistic, intr-un mediu cultural de cea mai buna calitate. Cu toate lipsurile in care se dezvolta arta la noi...
- Cum va impartiti intre turnee, repetitii, spectacole si familie?
- Acum, de sarbatori, domnisoarele care ma ajuta la cresterea si educarea copiilor au avut vacanta, asa ca am stat doar eu cu copiii si a fost minunat. Dar sunt zile cand ma impart intre mai multe repetitii, spectacole si drumuri mai departe sau mai aproape de Bucuresti, pentru o perioada mai lunga sau mai scurta. Copiii s-au obisnuit, cateodata sufera, mai ales fetitele, ele sunt mai mici. (Tudor, fiul meu, imi spunea, cand era mic: "Daca tot ma lasi atata vreme singur, macar sa faci foarte bine ceea ce faci acolo unde te duci!". Am tinut seama intotdeauna de asta!) Imi doresc ca fiecare dintre copiii mei, Tudor Aaron, Leea Cabiria si Isadora, sa-si urmeze destinul lor, sa faca ceea ce le e drag sa faca, sa-si gaseasca drumul: sa iubeasca ceea ce fac si sa faca ceea ce iubesc mai mult. Tudor Aaron, cel mai mare dintre copiii mei, a facut Colegiul National de Informatica si apoi mi-a spus ca vrea sa faca teatru! E student in anul Ii la Atf si ma bucur foarte mult pentru el. Stiu ca nu e usor, dar l-am sustinut in alegerea lui si n-am incercat in nici un moment sa-l descurajez, atunci cand a luat aceasta hotarare. Nimeni nu-i cauta in coarne pentru ca e fiul meu si nici eu, la randul meu, nu am cum sa-l ajut, nici nu pot, nici nu vreau: trebuie sa-si duca singur crucea aceasta, iar publicul il va judeca. In teatru, nimeni nu poate sa-ti puna nici o pila si nu poate sa faca nimic in locul tau.
- 2004 a fost un an plin, din toate punctele de vedere, pentru dvs. Pe de alta parte, 2005 se arata a fi la fel de promitator. La ce v-ati gandit la cumpana dintre ani?
- Am sfarsit anul 2004 cu bucurie, constatand ca suntem cu totii sanatosi, si I-am multumit lui Dumnezeu din adancul sufletului. In ceea ce priveste cariera mea, in 2004 am inceput proiecte foarte frumoase, am vazut materializat, dus la bun sfarsit, proiectul filmului Patimile lui Hristos, pentru care am avut bucuria sa primesc aprecierile producatorilor, publicului si criticii de specialitate, ca si premiul "Emma" pe 2004 (Ethnic Multicultural Media Award), si am fost declarata, de asemenea, de Parlamentul European, drept femeia anului. Am avut ocazia sa repet, iarasi, in teatru, mult si cu bucurie, astfel ca am avut cateva premiere importante, cu spectacolele Iubire la Teatrul National si Tangou final la Teatrul Evreiesc de Stat (acesta din urma impreuna cu fiul meu, Tudor Aaron Istodor), spectacolul 4:48 Psychosis de la Teatrul Act, la astea mai adaug si filmele pe care le-am facut, Orient Expres si Damen Tango. Iar pentru anul acesta, nu pot sa-mi doresc decat sanatate, mie si familiei mele, si dupa familia mea, care e destul de numeroasa, ma gandesc la toti cei dragi, prieteni, cunoscuti, publicul meu drag, si tot poporul acesta. Imi mai doresc si intelepciune, si umor, si discernamant, si forta artistica, si... E, nu-mi doresc putin... Si Oscarul?! Ehei, sunt de-a dreptul lacoma!...
Foto: Guliver