Este vorba de proiectul fuziunii Pnl-Pd si al aderarii noii formatiuni la Ppe, partidul dominant in Parlamentul Europei, aflat la guvernare in 12 din cele 25 de state ale Ue. Transformata in Partid Popular, alianta Da s-ar putea inscrie in cel mai puternic club politic european, consecintele admiterii in Ppe fiind benefice tocmai pentru ca Pnl-ul si Pd-ul se afla la guvernare. Ca partid popular, cele doua formatiuni ar intari, la randu-le, majoritatea existenta in Parlamentul Europei, facilitand adoptarea unor proiecte conforme programului doctrinar al popularilor europeni. Ppe este interesat ca si dupa 2007, anul admiterii efective a Romaniei si Bulgariei in Ue, sa-si conserve majoritatea, cele doua noi membre trimitand un numar important de parlamentari in institutia ce conduce destinele continentului. Numai din Romania urmeaza sa fie alesi 33 de reprezentanti. Or, Ppe nu are, deocamdata, la Bucuresti o reprezentare parlamentara coerenta, principalul partid romanesc, asociat la Internationala Crestin-Democrata, Pntcd-ul, nereusind, in noiembrie 2004, sa depaseasca pragul electoral. Unindu-se, Pnl-ul si Pd-ul ar face, asadar, o corecta miscare de oportunism politic, transformarea in Partid Popular aducandu-i automat in grupul conducator al Europei. Totusi, trebuie spus, nu ancorarea intr-o majoritate politica europeana a fost principala cauza a proiectului de unificare a celor doua formatiuni guvernamentale. Initiatorul proiectului, liberalul Valeriu Stoica, a vizat, in primul rand, un obiectiv intern. In procesul de polarizare politica a societatii romanesti, el a urmarit sa opuna stangii, reprezentata de Psd, un partid de centru-dreapta puternic, riguros organizat, asigurand stabilitatea institutionala, mai ales in conditiile accesului la putere. Regruparea intr-o formula unitara a celor doua partide ar face actul guvernarii mai putin vulnerabil, evitandu-se astfel experienta trista a aliantei Cdr-Usd-Udmr din anii 1997-2000. Un partid unitar ar exclude tendintele divergente, motivate - cel putin aparent - pe deosebiri doctrinare. Asocierea celor doua partide le-a impins, de altfel, spre un fel de social-liberalism ce ar facilita integrarea lor rapida, tinta fiind - repet - asigurarea stabilitatii politice institutionale in actul de guvernare cel mai important de la rasturnarea comunismului incoace.
Propunerea de fuziune a fost sustinuta de presedintele Traian Basescu, care a recunoscut nevoia unei puternice forte politice sustinatoare in batalia lui cu "sistemul" impus de mostenitorul Pcr, Psd-ul, dar si de lideri ai celor doua formatiuni, precum Dinu Patriciu (Pnl), Emil Boc sau Cozmin Gusa (Pd). Dar entuziasmul si chiar calculul politic nu sunt suficiente pentru finalizarea rapida a unui astfel de proiect. D-l Basescu a recunoscut ca 80% din membrii Pd nu sunt pregatiti sa abandoneze brusc doctrina social-democrata, iar multi dintre liberalii cu vechime nu vad cu ochi buni hibridizarea doctrinei proprii si a partidului, deja dominat de valurile de migratori venite din alte zone. In plus, vrand-nevrand, culoarul crestin-democrat este, totusi, ocupat de Pntcd care, desi nu are reprezentare parlamentara, este membru recunoscut al Ppe. Wilfred Martens, presedinte Ppe, a mandatat, de altfel, conducerea Pntcd - cu presedintele Gheorghe Ciuhandu - sa faca toate demersurile pentru constituirea unui adevarat pol popular, susceptibil sa reprezinte, la viitoarele alegeri, "a treia cale".
Liderii Da ar trebui, din perspectiva proiectului unificator, sa poarte discutii extrem de serioase cu conducerea Pntcd. Eventual, chiar sa incerce implicarea Pntcd in actul guvernarii, oferind personalitatilor partidului functii in administratie. Ar da astfel semnalul unei vointe politice reale de deschidere spre crestin-democratie. Ceea ce, pana acum, nu s-a intamplat. Valeriu Stoica, liderul liberal cel mai decis pentru unificarea "popularilor", a tratat Pntcd-ul ca pe o ruda saraca, iar Cozmin Gusa (Pd) a vorbit chiar de preluarea unor "parti ale Pntcd-ului", alaturi de Urr si alte grupari crestin-democrate. O astfel de "minimalizare" risca sa fragilizeze interior, chiar nucleul viitoarei megaformatiuni, ale carei componente principale nu au ajuns la necesara armonizare, impingand fie pe liberalii "pur-sange", fie pe "popularii de vocatie" din Pd la o nuantare dezechilibranta a raporturilor cu Pntcd-ul. De altfel, d-l Ciuhandu, presedintele Pntcd, a si reactionat corect la tentativele de confiscare a partidului sau, declarand: "Pe mine nu ma intereseaza fuziunea dintre Pnl si Pd, dar este discutabil ca din ea va rezulta un nou partid popular. Este o diferenta intre intentie si crezul doctrinar. Iar Ppe, chiar daca are interese, nu face compromisuri doctrinare".
Pntcd-ul a inceput, oricum, reconstructia crestin-democratiei. Alegerea lui Gheorghe Ciuhandu ca lider, realizata prea tarziu pentru a impulsiona decisiv mobilizarea partidului la trecutele alegeri, a anuntat o transformare a vechilor structuri taraniste ce nu mai poate fi blocata. "Manifestul popular", semnat de Pntcd cu Urr-ul, Ap-ul si Pcd-ul a reprezentat primul pas in realizarea "polului popular", in februarie sau martie urmand sa aiba loc congresul de constituire a noului partid. Partidul Popular Crestin Democrat, cum probabil se va denumi, are avantajul ca, nemaifiind atractiv pentru oportunistii politici si pentru "baietii cu misiune" raspanditi in partidele parlamentare, poate da o dimensiune morala marcanta actiunii politice, inclusiv prin sustinerea "legii lustratiei" (punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara), a carei inexistenta a facut atat rau societatii romanesti postcomuniste.