Ciresul era urias si batran, cu scoarta intunecata, crapata, prin care patrulau furnici cat o jumatate de deget mic. Fructele lui aveau insa un gust si o culoare a caror amintire cantareste acum, in anotimpul frigului cenusiu, cat greutatea lor in aur. De pe drumeagul pustiu pe care crestea, se vedeau parcelele de pamant ale oamenilor, hasurate fara cusur. De peste deal, de undeva, se auzeau, cu ecou, un strigat de barbat, mai apoi chiote de copii, dupa un timp, un glas de femeie cantat si din nou un indemn la munca. Era sezonul stransului fanului si al ridicarii capitelor. Am urcat prin iarba inalta, ce trecea de genunchi si din care sareau, la fiece pas, zeci de scarusi (lacuste), pana am ajuns in varful dealului, acolo unde trona o capita-imparat de trei metri. In vale se vedea, intinsa pe cativa kilometri, printre palcuri de copaci si raze de soare, mandra comuna mehedinteana Izverna. In vreme ce in zare, pe linia orizontului, se unduiau cu blandete spinarile Muntilor Mehedinti. In cautare de oameni si de povesti, am auzit ca la poalele dealului, cum treci parleazul peste un paraias, locuieste o bacita octogenara, care patruzeci de ani a umblat prin nameti, a coborat in rape si a chiuit dupa oi, tragand in piept aerul tare al libertatii si-al muntelui.
Portita dintre doua lumi
Am zarit-o printre aracii lungi de fasole, pe sub crengile plecate ale merilor si ale corcodusilor. Matura frunze aurite pe aleiuta din fata casei sale de lemn, prinsa intr-o raza a apusului, care se strecura printr-o spartura a verdelui, aproape compact, al gradinii. Raza ii contura si mai bine blandetea si smerenia, iar gradina arata ca a unei batranici din basm, care tese in jur mistere si bunatate.
Bacita, care pret de aproape patruzeci de ani a urcat la munte, prin viscol si ploi, si care abia astepta primavara pentru a zburda pe creste, traieste acum intr-o casa mica din lemn, impartindu-si singuratatea cu cateva flori mandre de gherghine, cu un mat care se tot freaca de picioarele ei, cu Papusa, cateaua, si cu puiul ei cel dolofan, Ursulet. "Iarna ii iau cu mine in casa, ca pe aici nu s-a pomenit iarna usoara!". Atata caldura in zambetul ei curat, atata liniste in ochii albastri! Cum reuseste? Ce ne face atat de diferiti, pe noi, agitati, nemultumiti, neimpliniti, iar pe ea atat de impacata si de senina? Ca si cum portita de la intrarea ograzii ei ar opri toate relele, supararile lumii, ba chiar si timpul. La 83 de ani, Elisaveta Covasala e atat de frumoasa, ca nu te poti abtine sa nu ii spui. "Ehee, bunica, aia era femeie frumoasa, nu eu. Cum se zice la noi, "baba frumoasa si copii cuminti"."
In lipsa mamei sale, pe care a pierdut-o pe cand avea doar 12 ani, bunica a fost cea care a invatat-o sa gospodareasca si mai ales sa teasa atat de frumos. Camasutele albe, brodate cu flori si modele incantatoare, pe care Elisaveta le tine puse bine intr-o lavita, sunt tot ce a ramas din talentul si iscusinta transmise din generatie in generatie, poate de sute de ani, de femeile din familie. "Au pui si altita din matase si-s cafenite tot de mine, vopsite cu calaican si cu floare de tei." Camasile sunt tesute de Elisaveta cu patruzeci de ani in urma. A mai avut o sora si un frate, iar cele mai frumoase amintiri ale sale, in afara de cele ale muntilor si oilor, sunt legate de tatal sau. "Atat de mult ne iubea si asa un om bun era! Gheorghe Covasala il chema. A plecat la razboi in 1916 si a stat doi ani prizonier in Germania. Ce necazuri mari a indurat pe acolo! I-au bagat in mina 3000 si au mai scos de acolo 300, dupa aia i-au dus la munca la camp. Frecau secara in palme si o mancau cruda, mancau cartofi stricati, orice gaseau. Si cand s-a intors de acolo - a venit mai mult pe jos -, muierea lui dintai murise, iar copiii ii erau risipiti prin sat. I-a adunat pe toti, s-a insurat cu mama si a mai facut trei copii. In 34, a ridicat casa asta din lemn, intr-o vara a fost gata, si pana sa plecam la stana, aici am trait."
Ne ridicam din tinda parfumata, unde atarna manunchiuri de busuioc si de plante uscate, un cojocel vechi si o camasa brodata. Impingem usor usa masiva, ingreunata si mai mult de ani, si intram inauntru. Atat de putin ii trebuie Elisavetei sa fie impacata si senina! O bucatarie intunecoasa si rece, o camaruta cu marama la geam, o masuta pe care odihnesc un ceas mare si rotund, o lampa tuguiata, o carte de rugaciuni si multe amintiri. Iar dincolo de geam, printre frunzisuri si copaci, drumeagul ce urca spre muntele in care si-a petrecut anii cei frumosi.
Bacita cu ochi albastri
Mai priveste vreodata cu jind spre munte, ii mai e dor de stana, ar mai merge, de-ar putea, pana acolo, sa revada locurile dragi? "Ei, ba, ce sa mai fac acolo acum? Dupa ce n-am mai avut oi, imi venea sa mor, asa de rau imi parea si de dor imi era, da acuma mi-a trecut. Am ajuns la stana la 12 ani, cand m-a luat tata de la scoala, si pana la 50 de ani am tot umblat muntii astia, ii stiu pe de rost. Pana sa plec, eram prima la carte, imparteam mereu premiu cu un baiat inaltut si destept foc, ne si placeam noi, de, ca si pruncii, nu stiu ce s-o fi ales dupa aia de el. Da si ciobanita la Sierna, in muntii aia, ce mi-a mai placut! Stana era sus pe munte, dincolo de coasta si de padurea de frasini, acolo mi-am facut toate tineretile. Aveam vite, aveam doua-trei sute de oi, o suta de capre, mergeam la pascut cu ele, unde vedeam cu ochii, era libertate atunci, nu ca acum, sa n-aiba loc ciobanii pe deal." Nu i-a fost usor la inceput, cu atatia barbati la stana. A invatat sa gateasca, sa mulga vacile si, incetul cu incetul, a devenit respectata, ca o adevarata stapana. Iernau tot sus, la "conace", ascultand viscolul de afara si povestile din razboi ale tatalui ei, si pandind sa nu se apropie fiarele de vaci si de oi. "Lupii erau roscati si pe zapada blana lor semana cu frunza primavara, cand se invanateste padurea. A venit ursu odata, pe la doua-trei noaptea, a intrat chiar prin palanca (n.r. acoperisul) vacilor, si cand a prins o vaca si-a cazut peste ea, a turtit-o. Cand am iesit si eu, o sarit si cainele, Budulus, pana atunci doar o latrat, si l-o luat pe urs la fuga, ca tare era darz cainele asta. Era noapte, da afara era lumina ca ziua, de la luna, si-l vedeam pe urs pe zapada, si pe Budulus dupa el, Doamne ce tare mai fugea ursu! Ca era si o gluma, cu doi ciobani vorbind intr-un colt de strunga: "Ma, Ionie, la tine o fo asta noapte ursu, ma?". "O fo, fo". "Ma, da ti-o luat vreo oaie?". "O luat, ca doar n-o venit ca sa deie". "Ma, da o fo alba ori neagra?". "Pa da n-o venit sa aleaga!".
Asta era iarna, cand stateam pe jar sa vina primavara, sa iesim iarasi pe munte. Aveam si-un cantec care sa ne mai tina de urat: "Da-mi, Doamne, zile multe/ Sa mai ies vara la munte./ La stana cu oi cornute,/ S-aud oile zbierand/ Ciobani din flori cantand/ Izvoarele siroind/ Mandrele pe plai suind".
Sie mai bucurie era pe zece mai, la masuratul oilor. Se masura ca si acuma, era ocaua un kilogram si-un sfert si se masura cat lapte facea fiecare din oile noastre. Care avea mai multe bardace, ala iesea castigator. Si dupa masurat, puteam sa umblu in voie pe munti, pe unde n-am fost, am ajuns pe jos pana la Herculane, pe aici, peste muntele asta am trecut. "Cat e Ardealu de mare,/ Numa doua drumuri are,/ Unu-i lung si unu-i lat,/ pe-amandoua le-am calcat!"."
Cu un zambet cand amar, cand vesel, cu luciri in ochi si cu obrazul acoperit de palma muncita, Elisaveta povesteste despre randuielile si obiceiurile de demult ale satului, asa cum isi aminteste din perioadele in care cobora de pe munte. "Vara dormeam in tinda si fugeam duminica seara cu sora-mea la hora, sa vedem flacaii si fetele cum danseaza, sa-l vedem pe Trica, tiganul, cum canta cu foc. A doua zi dimineata, mergeam la prasit si cand se ridica soarele si ne palea in cap, asa de ametite eram, ca tata ne lasa sa dormim la pranz pe undeva, la umbra. Hora era duminica seara si tinea pana aproape de zori, si tata stia ca ne ducem, dar atat de bun era, ca se facea ca nu stie si nu zicea nimic. Iar tiganul asta, Trica, cam batran era el, se uita in ochii omului si canta cum ii citea gandul, stia ce-i in sufletul lui. De-aia si era Trica asa bine privit si respectat."
*
"Nu stiu cand au trecut toti anii. Si tata a fost batran, da eu nu ma gandeam sa ajung la anii astia. Poate asa a vrut Dumnezeu, sa raman eu, amarata, fara surori, ratacita pe aici."
Spune ca daca moare, ii pare rau doar de mat, de catei si de cocos. Cocosul are o coada stufoasa si umbla tantos prin curte, atent in toate partile, la tot ce misca, si poate ca ar fi un cocos ca oricare altul, daca nu ar avea un nume de general: Parpalica!
As vrea sa aflu cum se impaca cu singuratatea, cum isi face curaj, la ce se gandeste seara, cand sta singura, cu lampa aprinsa in intuneric, in casuta ei din barne de lemn. "Nu mai mi-e urat, de atatia ani de cand sunt singura. Seara mai citesc la lampa din Biblie, mai plang un pic, ma gandesc si ma rog la Dumnezeu. Ca El e in toate, nadejde si ajutor."
(Fotografiile autorului)