Gradina casei mele e plina de pomi. O oaza de liniste si bucurie in toate anotimpurile, dar niciodata ca primavara, cand jumatatea ei dreapta se transforma intr-un colt de rai.
Cam pe la mijloc, intr-o adancitura formata din topirea omatului, se face o balta cu apa limpede, din care-si croieste drum un paraias. De-a lungul gardului, dublat de tufe de coacaz negru, si pe sub coroanele prunilor, imediat ce se iveste un petic verde, scapat din corsetul zapezii, impung niste cornite albe: ghioceii. Grupuri-grupuri, se inmultesc de la o zi la alta, ba chiar de la o ora la alta, daca aerul este dezmortit cat de cat. Unii insa isi tin florile stranse cu saptamana. Nu se inalta, nu se dau scosi "din casa", de parca le-ar fi teama ca afara ii pandesc mii de pericole.
Printre superbii mei ghiocei rasare unul cu patru petale, ce ma lasa fara de grai. L-am botezat "clopotelul ingerului", pazitorul acestui spatiu magic. Niciodata n-a existat mai mult de unul si, de fiecare data, il gaseam doar eu. I-l daruiam mamei si mama mai incheia cu bine un an de viata. Dar a venit si anul in care n-a mai rasarit...
Acum doi ani, fiindca-l consider un semn de sus, m-am gandit sa trimit ghiocelul drept martisor unei prietene care ar fi tresarit, ca si mine, vazandu-l. Nu s-a lasat expediat. S-a strecurat intr-un buchetel menit icoanei Maicii Domnului, aflate la biserica veche din sat. L-am dus acolo, nadajduind sa se bucure si Pruncul Iisus. Maica Domnului din icoana e vie, primeste cu drag darurile omenesti. In fiecare duminica, batranele noastre din sat o imbraca in flori si o transforma in mireasa. Anul trecut, ghiocelul a mers tot la icoana, desi prietena mea era in restriste si avea nevoie sa o ajut: semne mici de afectiune. In zilele care au urmat, am tot verificat ghioceii, asteptand momentul intalnirii cu El. A aparut intr-o sambata dimineata, cu petalele-n vant, si de bucurie mi-a venit, aproape, sa plang. Nu l-am rupt insa, lasandu-l sa se bucure de lumina, fiindca abia se infiripase. Dupa vreo doua ore, m-am trezit incurcata. A doua zi era duminica si mi-am amintit de icoana. Sa aleg pentru El o fiinta omeneasca in locul Maicii lui Dumnezeu, care sigur ma astepta, mi se parea o necuviinta, ba chiar un pacat. Era clar ca nici anul acesta nu-l voi trimite de Martisor. Dupa-amiaza, am mai facut o inspectie in gradina. Minune! Langa primul ghiocel, nascut din aceeasi radacina, rasarise si inflorise inca un clopotel ingeresc. A fost un moment de gratie. Mi s-a luat piatra de pe inima si am decis repede: prima floare la icoana, a doua, prietenei care avea nevoie de ajutor sufletesc. Imi fusese si ea aproape, la zile negre, iar suspinul care ii apasa viata era prea greu. Seara, am luat fratii ingeri si i-am pus intr-un paharut cu apa, ca sa nu-i rup duminica. Duminica, si mai ales duminica dimineata, nu-i voie sa rupi nici o floare, ca atunci si florile se roaga in biserica de aer a lumii. Erau atat de frumosi acolo, pe pervazul ferestrei. Albi, stralucitori, rupti din cer.
A doua zi, pe primul l-am pus pe icoana Maicii Domnului, langa tampla, ca sa-i simta mai repede atingerea blanda si mireasma de primavara. Maica Domnului mi-a zambit. Al doilea ghiocel l-am pus la presat intr-o biblie. Eram multumita acum.
Dupa intoarcerea de la biserica, m-am dus iar in gradina, la ghiocei. Era o mare alba, de veselie, zeci de flori tremurand bucuroase in lumina soarelui. Atunci s-a intamplat ceva minunat: sub ochii mei, dintre firele de iarba amestecate cu frunze uscate, a rasarit, scotandu-si capul spre lume, inca un ghiocel cu patru petale. M-am simtit invadata de o stare de fericire imensa, indescriptibila, si am privit cu recunostinta cerul albastru, care stralucea peste casa si ograda mea. Stiam ca cerul si pamantul se unisera in farama care eram, ca-mi acceptasera gesturile si gandurile, iar Icoana Maicii Domnului, Maica Sfanta, de fapt, ma premia cu cel de-al treilea inger intruchipat in floare. In acelasi timp, imi revela si legea care guverneaza viata in Univers, legea Sfintei Treimi, decriptata asa: intai trebuie sa daruiesti Celor Sfinte, apoi celor care au nevoie de dragoste, si numai in al treilea rand sa fie vorba de tine. Este legea darului si a recompensei, legea iubirii pe care ne-a invatat-o Iisus: legea fericirii, de fapt.
Parasca Fat - Desesti, Maramures
Povestea celor doua salcii
Odata, cu multi ani in urma, am adus de la biserica o ramura de salcie. Am pus-o in apa si dupa un timp am constatat ca daduse radacini albe, lungi si matasoase.
Costin, sotul meu, a luat-o cu grija, a sapat o gropita in jgheabul balconului agatat la etajul cinci, si cu mainile lui bune, obisnuite cu pamantul, a rasadit-o in coltul dinspre strada. Eram fericiti. Nu stiu dupa cati ani, salcia, mica crenguta plapanda, devenise o salcie plangatoare ale carei ramuri ajungeau la etajul inferior. Era o frumusete si o incantare sa o vezi scaldata in soare, un colt de verdeata peste acoperisurile cenusii ale caselor invecinate.
Ingrijirea salciei era bucuria lui Costin. O uda cu sfintenie, ii dirija crengile prin grilajul balconului. Imi amintesc ca, la o vijelie cu grindina, a imbracat-o cu un sac de plastic, ca sa nu-i rupa crengutele inca firave.
Anii treceau, salcia era acum un copac ce-si legana falnic pletele in bataia vantului. Chiar si atunci cand sanatatea nu i-a mai permis, Costin urmarea, ca o umbra protectoare, sa se asigure ca salciei ii merge bine. Si am convingerea ca si de dincolo de viata, o urmareste in continuare. Dar odata cu trecerea anilor, salcia ameninta prin dezvoltarea ei fireasca sa sparga jgheabul balconului. Verdictul era fara echivoc: salcia trebuia indepartata. Cu niste prieteni inimosi am scos salcia si am rasadit-o in curtea bisericii Sf. Nicolae din Bucuresti, capela a studentilor. Asezata intr-un spatiu larg, salcia era asimetrica, asa cum crescuse aplecata intr-o singura parte. Acum strajuia aleea de intrare in curtea bisericii. Iata ca intr-un alt an, am avut o alta creanga de salcie. Pe aceasta am rasadit-o cu mana mea in pamant, de cealalta parte a curtii. Una era salcia lui Costin, iar cealalta era a mea. De-a lungul anilor, cand ieseam din biserica, imi crestea inima vazand cele doua salcii, fata in fata, salutandu-se cu crengile lor miscatoare. Eram fericita.
Dar intr-o zi, intrand in curtea bisericii, am inmarmurit, nu-mi credeam ochilor: salcia mea strajuia aleea din dreapta, iar de cealalta parte, locul salciei lui Costin era gol. M-am apropiat ravasita si am vazut ca salcia era retezata de la radacina. N-am plans, dar aveam sufletul pustiit de durere. Priveam si-mi spuneam ca taranul lui Marin Preda: "Asa ceva nu exista". Ce se intamplase? Biserica era de mai mult timp in renovare, si pentru schele s-a adus un camion cu busteni. Faptul ca salcia era inclinata bloca intrarea camionului in curtea bisericii. Mi s-a spus ca, abia dupa ore de incercari, solutia a fost dura, si salcia a fost taiata. Intelegeam, dar inima mea sangera, iar sufletul meu, refractar explicatiilor, nu accepta nici un cuvant. Timpul ce a urmat s-a scurs intr-o continua stare muta de ravasire.
Dar iata ca intr-o duminica, am vazut tremurand plapand o mladita inalta, rasarita din ciotul ce ramasese in pamant. Crestea ca in poveste, vazand cu ochii, pentru a recupera timpul pierdut. Salcia mea nu mai era singura in viata ca mine. Nu stiu cat timp a trecut, dar acum salcia lui Costin este la fel de mare ca si a mea, ocrotind cu crengile ei plecate bancile asezate la umbra. Va veni primavara si in curand ele vor inmuguri, la fel ca si noile fericiri pe care anotimpul le adaposteste discret, in tesatura lumii vremelnice.
Alte perechi vor ingriji, poate, salciile ce strajuiesc curtea bisericii studentilor, ducand mai departe marturia unei indelungate fericiri: a mea si a lui Costin.
Silvia Popa - Bucuresti