Drumul initiatic
Pana la 17 ani nu ma gandisem niciodata de ce numele meu de familie este Iacob si nu altul. Il luam ca atare. Numele ni se dau, nu le-alegem. Pe de alta parte, toata copilaria si adolescenta, bunicii si bunicile mi-o fermecasera si mi-o impanasera cu povesti despre tineretile lor si despre strabunici. Erau toate niste povesti tandre, sagalnice, imbibate de patanii aproape magice: o lume a anilor 1900-1947, un paradis, care mie, biet copil naufragiat in anii 60, imi parea ca dintr-un alt taram. Stiam, de pilda, ca bunicul meu, Marin Iacob, "inginer promotia Unirii", cum isi spunea mandru, era din Vlasca, adica din actualul judet Giurgiu. In acea zona, numele "Iacob" e rar, iar in Bucurestiul cel cosmopolit are un sunet mai degraba pur biblic. Si de toate imi povestisera bunicii si bunicile mele, mai putin despre strabunicul acela misterios, ce-mi transmisese numele. Si, odata cu el, cine stie ce parte a firii mele. Pana cand, intr-o primavara, n-am mai rabdat si am intrebat-o pe mamaia Iacob, depozitara "autorizata" a tuturor povestilor, de unde ne vine numele acesta cu rezonanta arhaica. Si ea m-a surprins cu urmatoarea istorie. Strabunicul meu fusese un cioban ardelean cu oi multe, un ardelean din Rasinarii Sibiului. Un cioban care, cu mult inainte de 1900, facuse transhumanta peste munti si, poposind el intr-un an cu oile la iernat in lunca Neajlovului, s-a indragostit de-o vlasceanca frumoasa si bogata, pe care a luat-o pe loc de nevasta. Si pentru mandra aceea a lui din Regat, strabunicul a uitat si de satu-i falnic, si de rudele din Ardeal. Iar acel stramos al meu se numea Ilie Iacob Negru. Pentru mine a fost o revelatie: nu stiusem ca am si sange ardelenesc! Credeam ca ma trag doar din sud, din Regat. Mai apoi, in ultimul lui an de viata, tata m-a luat de mana intr-o zi si m-a dus in vacanta - nu in alta parte decat la Rasinari! Era in toamna insorita a lui 89, si el m-a plimbat indelung prin satul acela arhaic si fabulos, impregnat de trecut, dar si de aura celor doi intelectuali straluciti, fii de seama ai sai: Goga si Cioran. Mai tarziu, dupa ce tata a murit (de un sfarsit pe care si l-a planificat singur), am inceput sa meditez tot mai intens la aceasta ultima si, simteam, deloc intamplatoare evadare a noastra in lume. Si abia dupa zece ani am inteles ca acel ultim traseu pe care ma purtase tata fusese unul initiatic!... Trebuia, poate, ca eu sa-l caut si sa-l regasesc, candva, pe strabunul acela ce-mi lipsea, ce ne-a lipsit tuturor! Primul Iacob al neamului. Sa caut radacina noastra nestiuta, dintr-un sat frumos si fermecat ca-n povesti: aceasta fusese una din "muncile" lasate mie mostenire, pe tacute, de tata... Dar mai pe urma am uitat. Cincisprezece ani de amnezie totala, in afara de starea pe care-o incercasem atunci, o stare difuza de "acasa", ce plutise peste mine si tata, un om ce se pregatea sa se desparta de viata, si fiul lui... Ne simtisem acasa in Rasinari, desi, in mod cu totul bizar, ai mei pierdusera legatura cu matca lor ardeleneasca. Ei, care batusera tara in lung si-n lat, nu revenisera niciodata la Rasinari, la Iacobii lor din Ardeal. Nu-si mai cautasera matca ce le transmisese prin sange o catime in plus de probitate, seriozitate si caracter. Asa ca la inceputul acestei ierni, imediat dupa Sfantul Nicolae, m-am hotarat sa fac calatoria indelung visata: la Rasinari, reporter si pelerin pe urmele stramosilor...
Rasinariul pe care urma sa-l descopar, comuna din salba aceea de sate din Marginimea Sibiului, a fost dintotdeauna o asezare pur romaneasca. Dar Rasinariul e inainte de toate cel mai vechi sat din Ardeal! Exista de 800 de ani, asa spun zapisurile: e mai batran ca Sibiul si mai vechi decat Berlinul. Pana sa vina sasii in Ardeal, si inca mult timp dupa aceea, izlazul rasinarenilor se intindea pana in centrul Sibiului, pana la hotelul "Bulevard" de azi. Iar asta nu era inca nimic! Foarte curand, aveam sa aflu lucruri si mai tulburatoare despre vechimea acestei mandre comune. Nu mult dupa sosirea mea in Rasinari, l-am intalnit pe parintele Nicolae Jianu, unul din cei trei preoti ai acestui sat cu trei biserici vechi de piatra si cu tot atatea parohii. Am avut norocul ca parintele sa-mi fie calauza spirituala, printr-un Rasinari gemand de istorie si de cultura. Si de-abia incepusem lungile noastre taifasuri, ca parintele mi-a mai aratat un zapis vechi. Unul descoperit de curand chiar de dansul, intr-o veche arhiva preoteasca, evacuata intr-o curte si gata de pus pe foc: o "Ocolnita", adica un soi de act de hotar. Fusese dat rasinarenilor la 1488, de regele Matei Corvinul, si era scris in romaneste, cu litere chirilice. Dar ceea ce m-a uluit la acea "ocolnita" a fost altceva: prin ea, regele Ungariei pomenea si intarea o alta carte hotarnica, mult, mult mai veche, care le fusese lasata rasinarenilor, "tocmai de la bunul si vechiul Craiu Atila", adica hat, din anul 420"!... Dupa ce dai de un document ca acesta, pur si simplu privesti altfel istoria romanilor. Hotarat lucru, strabunul meu imi purta noroc!
Colinde in catedrala noptii
Tinusem mult sa-mi incep "pelerinajul" meu la Rasinari "dupa canon". Adica, urcandu-ma in celebrul tramvai al satului. Caci comuna aceasta este singura din tara care are tramvaiul ei, unul visat mai intai de Goga, pe cand era prim-ministru, dar facut imediat dupa al doilea razboi mondial. Tramvaiul satului care leaga Rasinariul direct de Sibiu, printr-o linie de 9 kilometri, ce te poarta leganat, intr-un peisaj de vis molcom, cu paduri. Dar nerabdarea febrila de a vedea satul m-a facut sa vin acolo cu masina.
Se facuse seara cand am intrat in Rasinari, o seara de-aceea intunecoasa, de inceput de decembrie. Si atunci am trait minunea! Brusc, de undeva de pe-un deal, au inceput sa se auda in noapte cantand glasuri blande si nevazute de copii. Si cand le-am auzit mi s-a taiat respiratia. "O, ce veste minunata! Langa Viflaim se-arata/ Cerul stralucea/ Ingerii veneau/ Pe-o raza curata." Melodia se auzea de undeva din noaptea ca o catedrala de aer, netaiata de nici un zgomot. Si colindul curgea incet, sfant si linistit, ca un semn mic de primire, poate pentru mine, fiul cel ratacitor al satului... Si abia a doua zi aveam sa inteleg ca glasurile cristaline le auzisem chiar de pe Coasta Boacii, de pe dealul copilariei lui Cioran, dealul acela dupa care "cinicul lumii" tanjise la Paris, toata viata. Si pe deasupra, decembrie de-abia incepuse, vremea colindelor era inca departe, asa ca surpriza mea a fost si mai mare. Abia mai tarziu m-am lamurit: copiii Rasinariului cantau dupa un obicei vechi romanesc, care inca se pastreaza. Un obicei dupa care colindatul incepe inca de la Sfantul Nicolae, la fel ca acum sute de ani...
Bisericile albastre
A doua zi m-am intors in Rasinari pe lumina. Dar tot n-am apucat sa merg cu tramvaiul. Ma mana aceeasi nerabdare febrila a cautarii. Caci aveam si un plan. Voiam sa-mi caut stramosii, mai intai in cimitirul satului. Si daca nu-i gaseam, urma sa scormonesc arhivele parohiale si ale primariei. Si, cu putin noroc, poate as fi gasit si vreun batran intelept, unul care si-ar fi amintit ceva de ciobanul strabun cu nume misterios - Ilie Iacob Negru, cel plecat definitiv mai la vale, cu oile. Si care trebuia sa se fi nascut aici, inainte de 1877, asta socotind ca bunicul venise la randu-i pe lume in 1900, ca al saptelea copil al baciului ardelean. Asadar, era intr-o vineri dimineata, cand am ajuns la Rasinari. O vineri insorita de inceput de iarna, cu o pojghita subtire de zapada albind pamantul si casele. Masina urcase alene pe ulitele satului pietruite cu calupuri de bazalt, ca in marile capitale europene. Niste ulite de burg, cu case ferecate ermetic de porti uriase, asa cum sunt din vechime toate satele romanesti din Ardeal. Dar aici, multe case sunt vechi de sute de ani. Iar celelalte sunt reconstruite la fel. Si am inceput sa ma plimb agale prin sat, incercand sa mi-l inchipui prin aceleasi locuri pe strabunicul meu tanar. Cu siguranta, acum 150 de ani, se plimba si el pe aici! Si poate ca se ducea duminica sa se inchine la biserica cea noua (veche si ea de la 1800), biserica cimitirului la care voiam sa ajung si eu. Si poate ca statuse si el in preajma acelui erou al Ardealului, cu crucea in mana: mitropolitul Andrei Saguna, cel care pe la 1860-70 venea des sa slujeasca la Rasinari. El, mitropolitul aroman al Ardealului, indragostit pana peste cap de Rasinari, in al carui pamant a tinut sa fie inmormantat. Ori poate ca acel Ilie Iacob al meu cobora, asa cum coboram si eu acum, pe ulita cea mare de langa raul Caselor, cel frumos indiguit. Si tot plimbandu-ma prin sat, am descoperit ca fiecare casa, fara exceptie, avea pe acoperis cate o cruce mica, ocrotitoare, "o traditie veche a acestui sat romanesc ortodox", mi-a spus parintele Jianu. Si tot el mi-a confirmat ca pana de curand, prin anii 60, toate casele din Rasinari erau inca vopsite in albastru. Cum au fost dintotdeauna. Un albastru intens, ce se mai vede si azi, razlet, pe cateva casute mai vechi, semanand toate cu niste biserici mici si albastre, cu cruci inflorate, veghind ulitele si oamenii...
La cruci
Cand m-am apropiat de Biserica Noua, lumina namiezii se facuse si mai intensa. O amplificau, ca o lentila uriasa, peretii albi ai bisericii. Si, alaturi, sclipea multimea monumentelor de marmura alba din cimitir, usor inzapezite. Prins repede de pacea si lumina locului, am inceput sa ma plimb si sa citesc inscrisurile crucilor, incercand sa imi dibui stramosii... Ei, dar acolo odihnea o intreaga istorie! Iata, colo, chiar langa biserica, e monumentul familiei Goga. Si alaturi, cel al Cioranilor, intre care troneaza protopopul Emilian, tatal filosofului. Langa el e un mormant de episcop, cel al maramureseanului Vasile Stan. Si nu departe odihnesc Barcienii, vechea familie rasinareana care-a dat tarii sapte generatii de preoti, protopopi si savanti. Tot bajbaind dupa strabuni, gasesc si o cruce de memorandist, nitel cam paraginita: "Aici odihneste Emil Brote", scrie scurt. Iar daca mai faci cativa pasi, vezi si cavoul acela ca o biserica mica, strajuita de lei de piatra: e al mitropolitului Saguna. Aproape ca il vezi pe prelatul cel tanar inconjurat de 300 de calareti din Rasinari, plecand toti sa se bata pana la unul, la revolutia de la 1848, cu trupele lui Kosuth...
Destul de repede, am observat inca ceva: in acest loc al ultimei tihne, numele de "Iacob" aparea des, era aproape un lait-motiv la fel de des ca "Goga", "Barcianu" sau "Bratu". Si ma intrebam care dintre Iacobii ce dormeau aici imi erau rude de sange, unchi, straunchi, veri si straveri... Ei, sau poate altii... Caci la un capat al cimitirului gasisem si niste cruci mai ciudate, de piatra: vechi, napadite de muschi si fara nici un nume pe ele.
Fiii risipitori
"Ce cautati dvs.?", m-a intrebat chiar atunci, cu sfiosenie, un batran dintre cei cativa care trebaluiau agale, langa biserica. Erau epitropi si munceau langa casa Domnului, voluntar. Am inceput sa le spun destul de indoit istoria strabunului meu plecat din Rasinari si ramas cu oile undeva la Dunare, de dragul unei fete. Spre surprinderea mea, povestea, la fel ca si numele meu, nu i-a mirat deloc! Ba mai mult, incet-incet, am inceput sa ii simt cum ma tratau ca pe unul de-al lor: inca un fiu al satului, intors acasa! Nestiut, dar binevenit. Caci intoarcerea la vatra e inca o traditie a satului. "De fapt, e un dar al locului", mi-a spus batranul, tulburandu-ma. Stradania mea in cautarea unui strabun de demult nu-i mira deloc. "Sa stiti dvs. ca al de are-n vine sange rasinarean, acela se va intoarce aici. Asta-i regula, domnule!... In privinta celui pe care il cautati, daca a plecat de aici asa de demult, sa stiti ca parintii lui si strabunii trebuie sa zaca sub crucile fara nume, pe care le-ati vazut la marginea cimitirului. Au fost ingropati in cimitirul cel vechi, mutat de aici, pe la 1867. Iar mortii de demult au fost pusi sub crucile fara nume. Asa ca tot la popa Jianu trebuie sa mergeti si sa intrebati", a incheiat epitropul. "Ca el stie cel mai bine istoria si povestile satului. Si o sa va arate si arhivele parohiei. Ca pana in al doilea razboi, la biserica se tinea evidenta nasterilor, botezurilor si a tuturor nuntilor. Biserica era primaria rasinarenilor."
Un posibil stramos
"Rasinariul a fost sub austrieci "sat craiesc liber", asa ca satenii nu dadeau socoteala, decat direct Imparatului. Poate si de-asta au fost rasinarenii dintotdeauna oameni razbatatori, toti taietori de paduri si oieri care n-au saracit niciodata", imi spune parintele Jianu, un adevarat istoric al satului, dupa ce mai intai ma primise in casa lui curata si gospodareasca, iar preoteasa a inceput sa ma "indese" cu tot soiul de prajiturele si aperitive. Iar acest ritual romanesc al primirii calde si neostentative s-a repetat, cu o rigoare de ceasornic, in toate casele in care am intrat!...
Unul dintre primele locuri in care m-a dus parintele ca sa "pipai" istoria Rasinariului a fost casa Episcopala. Are aproape 300 de ani. Si este cea mai veche casa din sat. Nici Bucurestiul nu are o cladire asa de veche, afar de palatele lui domnesti. La Rasinari, in aceasta casa a fiintat multa vreme singura Episcopie ortodoxa a Ardealului. Asta s-a intamplat dupa ce Imparatul desfiintase la 1701 mitropolia romana din Transilvania, iar generalul Bucow, trimis de Viena, rasese cu tunurile 200 de manastiri si biserici ortodoxe, care n-au vrut sa predea cheile imperialilor. N-au acceptat, adica, trecerea cu forta la catolicism. "Rasinarenii au gasit si atunci solutia de salvare a satului", spune parintele. "Cand generalul austriac si-a pus tunurile pe dealurile Rasinariului, cu tevile spre biserica, ei n-au opus rezistenta. Ba au dat si voie ca in biserica lor sa se faca slujbe greco-catolice. Dar dupa asta, in ciuda promisiunilor craiesti, preotii ortodocsi au fost alungati din biserica. Si rasinarenii au rezistat pe tacute, cu indarjire. Pe copii, de pilda, si-i botezau noaptea, prin suri, locul preotilor tinandu-l femeile batrane. Era asa-numitul "botez de necesitate". Abia la 1761, imparateasa Maria Tereza a infiintat singura Episcopie Ortodoxa a Ardealului, care avea rang de Mitropolie, si cum la Sibiu nu s-a gasit loc pentru ea, primii episcopi si-au avut resedinta aici, la Rasinari, in casa Episcopala."
La un moment dat, tot povestindu-mi de vechii preoti si dinastii de preoti si protopopi rasinareni, parintele Jianu a avut o intuitie ciudata. "Poate ca va trageti si dvs. din neam de preoti, domnule Iacob! Poate oti fi urmasul acelui popa Iacob Isdrail", spune scotand alt zapis vechi, cu dinastiile preotesti rasinarene. "Uitati aici", arata parintele Jianu pe arborele preotesc, "vedeti: popa Iacob Isdrail, care a slujit la Rasinari intre 1761 si 1809, hirotonit de episcopul Grigore al Ramnicului. Poate ca strabunicul dvs. sa fi fost nepotul lui!..." Intuitia parintelui ma fascina. La fel ca si numele acela exotic. Mergeam pe strazi si repetam ca un copil: "esti de-al lui Iacob Isdrail, Ilie al lui Iacob al lui Isdrail!". Daca ipoteza se adeverea, preotul cel de demult era cel mai vechi strabun al meu de care stiam.
Jude in sfatul batranilor
Dar pana atunci m-am plimbat mai departe prin Rasinariul cu parfumul lui de vechime pastrat de sateni neclintit, un parfum pe care-l simteam aproape imbatator, rasarind de oriunde. Fie de pe Coasta Boacii, dealul magic al copilariei lui Cioran, fie pe ulitele inguste cu case stranse, lipite, hotarate sa reziste in vecii vecilor, amin. Dar parfumul de trecut adevarat si viu il simteai cel mai bine privind cladirile istorice ale Rasinariului: cele trei biserici, casa Goga, Primaria, casa Cioran - unde o batranica mi-a aratat cuiul cel mare din tavan de care statuse atarnat leaganul filosofului... Iar dintre biserici, toate mari si cu pietrarie bogata, de departe cea mai frumoasa e Biserica Veche. Si in timp ce-o priveam, parintele mi-a mai povestit despre o veche traditie a satului. Influentati, poate, de intelepciunea vecinilor sasi din burgul Sibiului, rasinarenii au avut si ei un Sfat al batranilor, care le-a condus toate treburile obstesti. Sfatul a functionat vreme de sute de ani, pana intre razboaie. Si daca Juzii sasi ai Sibiului erau in numar de 12, Sfatul Batranilor rasinareni numara 40 de intelepti. Si acolo, in piateta Bisericii Vechi, se tineau judecatile si consfatuirile lui. Iar cei dovediti cu faradelegi erau prinsi in butuci, intr-un "Scaun al impacarii", pus chiar langa intrarea in biserica. "Daca strabunicul dvs. a plecat in sud cu asa multe oi", spune parintele, "inseamna ca ai lui erau dintre cei rasariti in Rasinari. Asa ca sigur trebuie sa fi avut si dvs. un stramos care a fost Jude aici, in Sfatul Batranilor." Iar eu am incercat sa mi-l inchipui pe acel Jude Iacob impartind dreptatea, poruncind amenzi si numarand oile - langa pictura cea frumoasa de pe zidul bisericii.
Dar convorbirea mea cu parintele Jianu s-a intrerupt brusc: se apropia un alai de nunta, cu lautarii si cu mirii in frunte. Desi era postul Craciunului, mirii primisera dispensa de cununie de la Mitropolie, caci tanarul urma sa plece sa lupte departe, tocmai in Afganistan. Si dupa alta traditie a satului, nuntasii n-au intrat toti la cununie, in Biserica Veche. Majoritatea au ramas afara, acompaniati de cantecele vesele si patimase ale lautarilor. Si in piateta bisericii s-a incins o petrecere pe cinste, in care toata lumea ciocnea si juca cu strigaturi. In timp ce in biserica, mirii, asistati doar de parinti si de nasi, primeau binecuvantarea preotilor.
Cescuta cu tricolor
Tot cautandu-mi strabunicul, am avut norocul sa stau de vorba cu un rasinarean de vita veche al satului, a carui familie se inrudea cu familia Goga si cu Cioranii. Asa am descoperit ca Episcopia nu-i singura casa foarte veche din Rasinari. La fel e si casa lui Mihai Dancas, batranul cu aspect de gentleman englez, care ma astepta in dupa-amiaza aceea sa vorbim despre stramosul meu. Casa lui are mai bine de 200 de ani. Si e de o puritate si frumusete extraordinare! Cu mobilele, ocnitele, icoanele si obiectele ei splendide si vechi de sute de ani. Si plimbandu-ma prin casa Dancasiu, n-am putut sa nu ma gandesc ca si stramosul meu a intrat, poate, acolo. Oricum, pe vremea lui, multe case din Rasinari asa trebuie sa fi aratat. "Strabunicul meu, Bucur Dancasiu, a ridicat-o, la 1784", mi-a spus d-l Dancas citindu-mi incantarea din ochi. Dupa care a pus pe masa fursecuri si visinata si s-a pus si el pe povestit. Istorii fabuloase si pline de miez, cum au fost toate pe care le-am auzit in Rasinari.
Mai intai a scos o cescuta veche de ceai, pictata in culorile tricolorului. "Stiti, cei din neamul Dancasiu au fost hudosi contra regimurilor habsburgo-unguresti. Si pentru asta, au avut de suferit. Generatie dupa generatie. Uitati, ceasca asta e legata de procesul memorandistilor. Atunci, in 1894, o sora de-a bunicului, protopopeasa Maria Maier din Saliste, era casatorita cu memorandistul Emil Brote. Si cand a fost dardora cea mare, au venit la ei acasa jandarmii unguri, i-au pus barbatul in fiare si i l-au inchis la Sibiu. Si stiti ce-a facut atunci nebuna asta de matusa a mea, ca era o femeie haiduc, naprasnica si mandra? Pai, a incalecat pe cal si a bantuit toata Marginimea Sibiului. Si nu s-a lasat pana n-a colectat destui bani pentru proces, pentru memorandisti, sa aiba si ei aparatori buni. Si drept multumire, Reuniunea femeilor romane din Ardeal i-a daruit matusii mele un serviciu de ceai cu tricolor. Si din el atata a ramas, cescuta asta..."
Il intreb, in sfarsit, pe d-l Dancas de rasinareanul meu, Ilie Iacob Negru. Se gandeste o clipa si-mi spune: "Nu stiu nimic exact. La noi au fost multi Iacobi. Si sunt si azi. Oricum, "Negru" nu-i un nume de pe aici. Poate a fost o porecla pe care a dobandit-o acolo, la Giurgiu, in Vlasca. Aici cred ca s-a numit doar Ilie Iacob. Asta sa cautati dvs. in arhive. Vedeti, rasinarenii au facut dintotdeauna transhumanta. Pentru ca aici nu aveau pasuni foarte mari. Asa ca iernile stateau acasa cu nevestele si le faceau copii, iar primavara cumparau oi si mergeau cu ele pe Valea Cucului, peste munti. Si pana in iarna urmatoare, ajungeau cu oile la Istanbul, grase si frumoase. Asa a facut si strabunicu meu, Bucur Dancasiu, care era din neam de oier. In 1877, la Razboiul de independenta, strabunicul se nimerise la Giurgiu, cu 5000 de oi. Iar acolo, era director de liceu tot un rasinarean. Si asta i-a zis: "Ma, Bucure, nu mai duce oile la turci, ca ai nostri acuma se bat cu ei! Asa ca strabunicul a vandut oile armatei romane, dupa care s-a si inrolat, l-au pus la aprovizionare, ca se pricepea. Si mai povesteau ai mei ca acel rasinarean, directorul de liceu din Giurgiu, a tras acolo si alti oieri de pe-aici. Asa ca n-a fost chiar o intamplare ca strabunicul dvs. s-a dus tocmai acolo, sa se indragosteasca de vlasceanca aceea a lui."
Capcana unei mari iubiri
"Pelerinajul" meu pe urmele strabunilor se apropia de sfarsit. Eram acum in seara ultimei zile la Rasinari, si parintele Jianu tocmai imi arata arhivele parohiale. Sosise ora adevarului. Arhivele erau niste fise vechi, multe si ingalbenite, pe care parintele le tinea asa cum le mostenise: intr-o cutie lunga, de lemn lucrat cu inflorituri. Am inceput sa scormonim impreuna. Erau foarte amanuntite, scrise cu o rigoare habsburgica. Practic, era acolo toata istoria Rasinariului. "Iacobi" erau destui si aici. Dar mie imi trebuia un Ilie Iacob, nascut inainte de 1877. Si la un moment dat, mi s-a parut ca am gasit ceva! Erau niste Iacobi de pe-o fisa lipita de aceea a familiei Goga (pe care aparea, mai in jos de pagina, si poetul). Am inceput sa parcurg cu febrilitate fisa: erau vreo sapte frati si acolo, mai toti nascuti inainte de 1877: Iacob Ion, Iacob Iacob, Iacob Samuil, Eleonora... Culmea, era si un Iacob Ilie, dar era nascut la 1880, putin cam tarziu ca sa-mi fie strabunic, dupa calculele mele. Sau poate ar trebui sa caut dupa numele de familie "Ilie"?!... Cine stie?!... Oricum, parintele Jianu imi spune ca e mult de lucru, ne-ar lua o zi intreaga la amandoi numai sa cautam printre cei nascuti intre 1800 si 1900. Va mai cauta el, parintele, si pentru mine, si o sa-mi spuna ce-a gasit...
Si totusi, eu sunt convins: stiu sigur ca acolo undeva, intre acele hartii frumoase si ingalbenite, sta si asteapta rabdator si stramosul meu. Si odata cu el, sta captiva si o bucatica din mine! Bucatica ce mi s-a transmis si care s-a nascut dintr-o mare iubire. Caci nu gasisem nici o alta explicatie pentru care stramosul meu cel bogat sa-si fi parasit satul lui, mai frumos decat raiul. Si atunci, ce-l indemnase pe el, acum 150 de ani, sa nu se mai intoarca nicicand? Ce altceva, decat vlasceanca aia, cu pielea alba ca sideful si ochi magnetici - strabunica mea, care-l incuiase definitiv pe mandrul baci ardelean in capcana bratelor ei?!... O capcana din care, mult mai tarziu, aparusem pe lume si eu...
Fotografii de: Ion Miclea,
Ion Longin Popescu