Mai exact, este vorba despre un "material" inclus in emisiunea "Primul pas" - o emisiune-magazin care se adreseaza romilor si care isi propune, si adeseori reuseste, sa scoata la suprafata imprejurari de viata deosebite si portrete ale unor eroi pierduti in anonimat, dar la fel de expresivi ca niste personaje de roman. Asa cum este si Micuta Ion, un superb tigan de vreo 45-46 de ani, inalt, brun, cu ochi albastri, cu o dantura de reclama de pasta de dinti, cu o privire incandescenta, in stare sa scoata din letargie plante, animale, ba chiar si fiinte omenesti. Din exceptionalul reportaj-portret pe care i l-a dedicat atat de talentata Oana Carligel-Rosca, reiese insa ca nu datele fizice reprezinta partea cea mai interesanta a lui Micuta Ion. In primul rand, el este un artist adevarat. Un lautar de prim rang. Un lautar cu o ureche exceptionala, un muzicant care iubeste... saxofonul. Un lautar saxofonist de exceptie, care si-a descoperit intr-o doara talentul de a desena. Asa ca Micuta Ion este si un remarcabil grafician. Iar cand ii ramane un pic de timp liber... scrie. Poezii si romane.
"Nu, nu m-am gandit sa le public. Si-apoi... cine ar avea curajul sau curiozitatea sa citeasca ce scriu eu, un lautar din comuna Caragiale, de langa Ploiesti, tigania tiganiilor. Parintii mei au fost tare saraci. Aveau 4 clase la un loc... Tata era invalid... Mama muncea pe unde apuca."
In 1990, Micuta Ion si-a luat inima in dinti si, ca sa scape de saracie, a plecat la... Paris. "Viata e tare grea acolo, daca esti unul ca mine: sarac si fara meserie. Eu am spus de la inceput ca sunt tigan, n-am zis ca sunt roman, cum fac altii ca mine. Am incercat sa ma descurc, da nu acolo, in Parisul de deasupra... Acolo nu se uita nimeni la tine daca n-ai bani... Eu mi-am cautat norocul in Parisul de sub Paris... Prin metrouri, pe sub poduri... Asa am descoperit bucuria de a canta la saxofon, asa mi-am descoperit talentul la desen... Luam ceva de mancare de pe la un bufet amarat si, in loc sa-i dau bani, ii cantam patronului la saxofon, mai ales daca avea clienti. Sau ii faceam portretul. Omul era incantat, lua hartia pe care era desenul, ii punea o rama si o agata pe perete... E frumos si Parisul de sub Paris, dar e un chin sa traiesti acolo, daca esti un amarat ca mine. Asa ca, dupa un an de trait pe sub poduri, prin statii de metrou, de mancat si de dormit pe apucate, am venit acasa".
In exceptionalul reportaj despre care va povestesc, vedem si Parisul "artistic", la care viseaza tot omul, vedem strazile pitoresti din Montmartre, celebrul cabaret "Moulin Rouge", vedem luminoasele bulevarde pariziene, pe care misuna insa si o multime de oameni impovarati de griji, tineri si batrani, pentru care faptul ca traiesc in "Orasul lumina" nu mai inseamna mare lucru de vreme ce viata lor echivaleaza cu o vesnica lupta cu oprelistile.
Dar vedem si celebrele braserii "Lipp" si "Flore", "locante de lux", istorice, unde-si iau aperitivul sau pranzul oameni cu bani multi, pe langa care va fi trecut adesea, lihnit de foame, chinuit de grija zilei de maine, si Micuta Ion al nostru.
Si-l mai vedem pe artist cantand vrajit la saxofonul lui lucitor, nu la Paris, ci intr-un restaurant modest din Ploiesti, adica acolo unde s-a putut "tocmi". Sub privirea aparatului de filmat (manuit cu deosebita maiestrie de operatorul Dan Plesoianu), Micuta Ion canta contopindu-se cu saxofonul si degetele parca-i ard, chipul ii este transfigurat de emotia, de pasiunea cu care se dedica melodiei. Si o face ca pe un ecou dintr-o alta viata, de parca ar canta in Parisul-Paris, cel cu localurile lui de lux, cu cluburile de noapte in care se aud si azi melodiile clasice, "preferatele lui" vesnic tinere ("ever green", cum li se mai spune). Cele care au incantat atatea si atatea generatii: "La vie en rose", lansata de marea artista pe care atat de mult o admira Micuta Ion - Edith Piaf. El canta si hit-ul lansat acum vreo 5 decenii de Cole Porter (cred!): "The man I love", canta si unul dintre marile succese ale lui Frank Sinatra "My Way" (compus candva de Claude FranIois si care, in varianta originala, frantuzeasca, s-a chemat "Comme dhabitude"). Canta pierdut ca intr-un nor de vraja, de parca in fata lui s-ar afla nu un aparat de filmat al Tvr 2, si nici, in fundal, o tanara pereche ploiesteana care consuma, agale, un pranz modest. Canta de parca s-ar afla pe Champs ElysEes, in fata unor bogatasi care-si ingaduie sa-si petreaca o noapte - sau o viata intreaga - in barul de la fastuosul hotel "Crillon"...
Oana Carligel Rosca si-a filmat eroul si acasa la el. Un interior simplu, curat, in care Micuta Ion isi etaleaza comoara: cei trei copii, unul mai frumos ca altul: Alex Lucian (19 ani), Ionut Iulian (18 ani) si Simona Andrea (15 ani). Pe sotia lui (banuiesc ca si ea deosebit de frumoasa) nu ne-o arata. "E la serviciu, lucreaza la o pizzerie din oras. E singura din familie care castiga un ban sigur".
Asadar, un dar de pret, la inceput de an 2005, acest reportaj-portret. Numai ca, din pacate, el s-a difuzat intr-un spatiu de timp ingrat (intre orele 15 si 16). Si nici nu se reia. Nu sunt prevazute "reluari"! Mare pacat! Sunt sigura ca povestea acestui tigan artist innascut, mistuit de patima interioara a talentului, i-ar fi placut si lui Ernest Hemingway. Si poate ca batranul care sta si azi pe un nor albastru si viseaza lei - ar fi scris si despre Micuta Ion o povestire care sa faca inconjurul lumii...