Dupa sfarsitul razboiului, ne-am intors din refugiu (de la tara, unde locuia bunica din partea tatalui) mama, sora mea Zizi si eu. Noua locuinta ne-a fost oferita de o matusa si se afla la Vaslui, pe o strada de la marginea orasului. Prin fundul gradinii trecea Vasluietul, parau ce scadea atat de mult in verile secetoase, incat se putea trece prin el, iar cand ploua mult, devenea o veritabila Dunare. In fata casei, se insirau pe rand: gradina de flori, putina iarba, pomi fructiferi, gradina cu legume, ogorul cu porumb, salcii, apoi Vasluietul, in care salciile isi scaldau ramurile.
In 1945, tata s-a intors din prizonieratul in care cazuse la Cotul Donului. Bunica din partea mamei venea des sa ne faca treburile gospodariei, fiindca mama se imbolnavise de inima. Lesina des, de cateva ori pe zi, cadea din picioare. Ingrijorata, bunica facea permanent rugaciuni (de 40 de zile) la biserica. Parca o vad, cu fusta lunga pana in pamant, cu bluza cu maneci lungi pana la degete, cu basma pe cap, spunand intotdeauna la plecare: "Iertati-ma!". Duminicile, o insoteam si noi, copiii, si mama. Anafura si agheasma, aduse de la biserica, le luam in fiecare zi, dupa rugaciunea de dimineata, spusa de bunica in fata candelei aprinse, si numai apoi mancam. Si noi, copiii, ne rugam. De mici am fost invatate sa ne rugam dimineata si seara, dar acum, rugaciunile noastre erau mai lungi, cu mult patos, uneori plangand pe intuneric, sa nu ne surprinda mama. Cred ca una din cele mai mari calitati ale mamei mele era milostenia; daruia mult, daruia icoane, mancare, haine, facea pomeni pentru cei morti, dar ce pomeni! Mila pentru cei ce au mai putin, placerea de a darui le-am mostenit si noi, de la parintii nostri. Cand se coceau fructele, le duceam cu poala rochitelor, tuturor celor care cereau.
Cu timpul, mama lesina tot mai rar, nu mai cadea din picioare. Am observat toti si eram bucurosi in jurul ei. Ea ne incuraja: "Cu ajutorul lui Dumnezeu, o sa rasara soarele si pentru noi!". Toti ne pusesem toate sperantele in bunul Dumnezeu si El nu ni le-a inselat! Au inceput sa treaca saptamani, apoi luni, in care mama nu mai lesina. Apoi s-a vindecat definitiv.
Intotdeauna mama ne-a spus: "Bunatatea si iubirea trebuie sa insoteasca rugaciunea". Iar tata ne tinea adevarate "prelegeri" despre bunatate. Cred si acum ca parintii mei au avut una din cele mai fericite casnicii care au existat vreodata, chiar daca nu au fost bogati. In casa lor, credinta in Dumnezeu era pe primul plan, urmata de fidelitate, adevar si iubire: iubire pentru Dumnezeu, iubire pentru copii, iubirea semenilor, iubirea lor, reciproca.
Dar iata ca a venit fatidicul an 1946, cand seceta ce s-a abatut asupra tarii a afectat enorm Moldova. Nu iti dadea nimeni nimic, nici macar rudele. O cana de apa avea o mare valoare. Uitasem gustul painii, uneori, un pic de terci din malai era o bucurie pentru noi. De cate ori ne-am culcat flamanzi! Nu stiu de ce pe parintii mei i-a prins atat de nepregatiti acea seceta... Trenurile "foamei" plecau ticsite cu moldoveni in cautarea unui sac cu malai. In casa unde locuiam, exista un pridvor inalt, sub care se afla o camara. Geamul camarii era acoperit de pridvor, deci nu era vizibil decat daca te furisai dedesubt. Deseori, intram acolo sa plang si nu voiam sa ma vada mama. Niciodata nu am plans de foame in fata ei. Odata, dupa ce seara nu mancasem nimic, m-am rugat plangand Celui de Sus, sa-l ajute pe tata sa gaseasca malai. Copil fiind, eu mi-L imaginam pe Dumnezeu ca fiind un mos cu parul si barba lungi si albe, stand pe un nor alb, imbracat in albastru si luminat puternic de razele aurii ale soarelui. In jurul Lui, ingeri, multi ingeri cu aripi albe, imbracati multicolor, frumosi de nedescris. In noaptea aceea asa L-am visat, dar soarele ce lumina intreg vazduhul trimitea o raza direct sub pridvorul nostru, restul casei fiind cufundat in intuneric. Pe pamant era noapte, numai acolo jos rasarise soarele. Dis-de-dimineata, ca atrasa de un magnet, m-am bagat sub pridvor. Cand, ce-mi vad ochii? Pe geamul camarii, o cana mare, groasa si alba, batand usor in albastru, aburea, plina de gris cu lapte, avand si o lingurita deasupra. Nu-mi credeam ochilor! Am alergat sus, am trezit-o pe Zizi, am chemat-o repede, sa vada si ea. Fara nici un cuvant, ne-am napustit asupra canii, mancand pana ne-am saturat. Nici una din noi nu a spus nimanui nimic. Ne era teama ca va disparea "vraja". Vecinii erau prea saraci, ca sa se tina de astfel de surprize si, de altfel, cana reaparea, de cate ori eram sleite de foame. Continutul ei ne satura bine pe amandoua. Dupa ce mancam, o ascundeam intr-un butoi, tot sub terasa pridvorului. Nu s-a intamplat niciodata ca ea sa lipseasca, stiam cu o precizie fantastica daca a aparut. Odata, dupa ce ne saturasem, am vrut sa luam cana cu noi, sa manance si mama si tata. A luat-o Zizi, dar cand am ajuns sus, nu o mai avea in mana. Am coborat sa vad, nu mai era nici jos. Intamplarea asta ne-a intarit convingerea ca minunea venea de Sus. Era ajutorul venit de la Dumnezeu, pentru niste copii aflati pe pragul mortii de foame. Dupa ani si ani, cand mi s-au "dezlegat limbile" si am povestit unor prietene intamplarea, au ras de noi. De aceea, in afara parintilor, nu am mai povestit nimanui. Acum e pentru prima data cand scriu despre asta, acum, cand nici unul din personajele din povestire, in afara de mine, nu mai sunt pe pamant.
Bazgan Olga - str. Sold. Tina Petre nr. 4,
bl. L30, sc. B, parter, ap. 55, sector 3, Bucuresti
Visul
Era in toamna anului 1995. La vremea aceea, impreuna cu prietena mea Cornelia executam pictura interioara a capelei care tocmai fusese construita in curtea Bisericii "Bazilescu" din Bucurestii Noi. Pictasem pe peretele din stanga intrarii icoanele care reprezinta invierile infaptuite de Mantuitor (a fiului vaduvei din Nain, a fiicei lui Iair, a lui Lazar) si icoana Coborarii la Iad, pentru invierea neamului omenesc prin Adam si Eva. Incepusem lucrul la icoana centrala, care trebuia sa fie o compozitie (cca. 7m x 3m) pe tema desavarsirii umane (scara desavarsirii) si care sa cuprinda si Invierea Domnului. Aceasta era si cerinta parintelui, preotul paroh al bisericii, prin a carui grija se realiza lucrarea. In legatura cu aceasta icoana, aveam o indoiala, deoarece dispuneam numai de modele care nu erau de sorginte ortodoxa si, prin urmare, nu respectau erminia bizantina. Asadar, pe acest fond de neliniste sufleteasca, am schitat in creion acea imagine a Invierii, cu Hristos ridicandu-Se din mormant si soldatii romani pravaliti la pamant, si am pictat chipul lui Iisus. In ziua aceea, am primit in dar, de la o fosta colega, o carte despre icoane. Seara am inceput s-o citesc si nelinistea mea s-a transformat intr-un sentiment de rusine si umilinta: am deschis cartea la un paragraf unde scria clar ca iconografia ortodoxa, dintr-un sentiment de respect al tainei, reprezinta Invierea Domnului fie prin Coborarea la Iad, fie prin prezenta mironositelor si a Ingerului la mormantul gol. Iar eu incepusem sa pictez o imagine straina Tainei. Nu vedeam o iesire din situatie, mai ales ca pictasem Chipul lui Iisus si mi se parea un sacrilegiu sa-L acopar. Atunci m-am rugat puternic la Dumnezeu sa ma ajute si m-am culcat.
M-am trezit in zorii zilei dintr-un vis penibil: se facea ca eram in parc, ingenuncheata, si nu ma puteam ridica; de jur imprejur, pe banci, oamenii se uitau la incercarile mele nereusite; m-am ridicat in picioare abia la a treia incercare. Cand m-am trezit din somn si mi-am amintit visul, m-a cuprins din nou sentimentul de deznadejde cu care adormisem. Nu m-a mai luat somnul. M-am asezat intr-un fotoliu, am deschis cartea despre icoane, cu ideea ca m-ar putea ajuta, si m-a invadat deodata un sentiment de usurare si liniste: cartea se deschisese la o icoana reprezentandu-L pe Iisus in Slava, inconjurat de serafimi. Se potrivea minunat in locul icoanei Invierii si nici nu trebuia sa stric chipul pe care il pictasem. Am facut imediat cateva schite si mi-a placut cum s-a inchegat compozitia. Nu stiam cum sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul dat. Acum mai era o problema: eu nu puteam sa schimb tema fara acordul parintelui, iar pe parinte nu-l puteam gasi, pentru ca nu stiam unde locuieste, si telefonul nu-i functiona, pentru ca tocmai atunci se faceau transformari in centrala telefonica. Eram din nou in incurcatura si m-am rugat lui Dumnezeu sa gaseasca El o solutie. Se inserase bine, cand soneria de la poarta a spart linistea. Am iesit din casa sa vad cine suna. Era parintele. Imi aducea must din struguri. I-am aratat schitele si i-am explicat in cateva cuvinte. A fost de acord imediat cu reprezentarea icoanei lui Hristos in Slava. M-am minunat atunci si ma inunda din nou bucuria, de cate ori ma gandesc la minunile pe care ni le arata Dumnezeu in fiecare zi. Doar sa le vedem.
Elena Iliescu - str. Plaiul Muntelui nr. 79,
sector 1, Bucuresti
Farmecele
Ma numesc Ana-Daniela Tabeica, am 30 de ani si locuiesc in Constanta. Va scriu pentru a va povesti despre felul in care rugaciunea mi-a schimbat viata. Pana la aproape 22 de ani, nu am crezut in Dumnezeu. Crescuta in vremuri in care religia era renegata, desi aveam parinti credinciosi, eram convinsa ca Cel de Sus e o pacaleala menita sa inrobeasca spiritul oamenilor, iar rugaciunea e inutila. In august 1992, eram casatorita doar de 9 luni si eram insarcinata in 8 luni. Sotul meu avusese cu cativa ani inainte sa ne casatorim o prietena care facea farmece. Nu credeam in ele, asa ca nu am luat in serios amenintarile ei. Disparusera lucruri din casa (avusese cheia pe mana), dar nu le-am dat importanta. Eram fericiti si asteptam un copil... Dar o umbra de nor ne-a intunecat existenta. Am inceput sa ne certam. Era ciudat, insa, ca ne certam doar cand intram in casa, parca o raceala si o furie neputincioasa ne cuprindeau. Cand ieseam, caldura ne inunda iar sufletele si ne plimbam mana in mana, povestind si razand ca doi copii. Iubirea nu murise, ne iubeam cu patima, dar nu intelegeam ce se intampla.
Apoi s-a mai petrecut ceva ciudat. De cate ori spalam, amestecam rufele mele cu ale sotului si socrului meu. Lenjeria lor intima a inceput sa fie patata cu pete mici, rotunde, ca de rugina. Am crezut initial ca masina de spalat e de vina, dar rufele mele nu aveau nimic. Ma gandeam ca trebuie sa existe o explicatie logica, dar de cate ori spalam, rufele lor se patau in continuare.
Intr-o dimineata, m-am trezit pe la 8. Socrul meu pleca de obicei la serviciu la ora 6. Pe chiuveta din baie erau picaturi rosietice, cum e sangele inchegat, si in partea stanga aparea o urma, ca si cum cineva ar fi dat cu degetul. Mi-am trezit sotul si i-am aratat. Am fost amandoi convinsi ca socrului meu i-a fost rau, prin urmare, am decis sa nu folosim chiuveta din baie pana nu vine, ca sa-l intrebam ce s-a intamplat. Dar nu stia nici el ce se petrecuse. Dimineata se spalase si se barbierise, lasase chiuveta curata si robinetele inchise bine. Yala o schimbasem, usa era incuiata, asa ca nu avea cine sa intre in casa. Ingrijorati, am decis sa apelam la Dumnezeu, ca la ultima noastra salvare. Nu stiam cu ce ne confruntam, nu credeam inca in El, doar speram sa se rezolve totul. Sotul meu, Iulian, a incercat de trei ori sa intre in biserica, sa cheme un preot pentru sfestania casei. Biserica avea stalpi in fata intrarii si Iulian nu reusea sa treaca de ei. De cate ori dorea sa intre, i se facea atat de rau, incat nu mai putea sta in picioare. Imediat ce se indeparta nu mai avea nimic. Abia a patra oara a reusit sa cheme preotul. Acesta a venit intr-o zi superba de vineri, insotit de un diac. In momentul in care parintele a inceput sa tina slujba, Iulian a inceput sa tremure. Nu-si putea face semnul crucii. A trebuit sa-l asezam pe un scaun si el a ramas imobil, cu privirea pierduta, ratacita parca. Preotul a terminat de sfintit apa si a luat cu busuiocul sa arunce in colturile casei. In acel moment, sotul meu s-a ridicat brusc de pe scaun, s-a ascuns in spatele lui si a ridicat mana ca si cum ar fi vrut sa se apere de stropii sfintiti. Privirea ii devenise salbatica si terifiata. Se transformase sub privirile mele naucite si, practic, nu-l recunosteam. Preotul, tanar, era si el inspaimantat. Nu parea sa se fi confruntat vreodata cu o situatie asemanatoare. Ne-a intrebat daca Iulian crede in Dumnezeu. I-am explicat in cateva cuvinte situatia si l-am rugat sa-i citeasca Moliftele Sf. Vasile. Auzisem de puterea lor si-atunci eram dispusi sa incercam orice. Pe Iulian, a trebuit practic sa-l taram sub patrafirul parintelui. Tremura tot si a continuat sa tremure pana la jumatatea slujbei, apoi, ca prin miracol, s-a linistit.
Aceasta a fost Rugaciunea care ne-a schimbat viata, care ne-a aratat maretia si puterea lui Dumnezeu, care a schimbat doi atei in doi credinciosi si care a facut posibila deschiderea inimilor noastre catre El. Mai e nevoie sa spun ca totul s-a linistit si ne-am regasit, ca fenomenele ciudate au incetat?
In curand implinim 10 ani de casnicie, avem doi copii frumosi iar noi ne iubim ca la inceput si ne respectam. Nu suntem bogati, viata ne-a incercat greu, dar nu am incetat sa Ii multumim Domnului, in fiecare zi, pentru linistea pe care ne-a adus-o in casa si pentru fericirea pe care ne-a daruit-o.
Ana-Daniela Tabeica