La teatrul sau de pe Magheru, "Nottara", de al carui fotoliu directorial e legat de cativa ani, Mircea Diaconu a gazduit concertul de Craciun oferit de revista noastra cititorilor sai. In spatiul acela magic, intim, cald si primitor, colindele lui Ioan Bocsa si ale ansamblului sau, "Icoane", au transformat seara intr-un sirag de clipe fermecate. L-am vizitat apoi pe Mircea Diaconu in chiar Ajun de Craciun: tocmai implinea 55 de ani. Si nu-i sedea deloc rau varsta aceasta. Baiatului bun, discret si modest, glumet, dar si idealist revolutionar, gata mereu sa fie pe baricade, i-a albit parul si i s-au ascutit si mai tare principiile. Pentru ca framantarile unui mare actor de teatru si de film, cu locul de mult dobandit in galeria monstrilor sacri, care isi imparte arta cu manageriatul, nu sunt deloc putine. Norocul sau se numeste minunata sa familie, adica sotia sa, actrita Diana Lupescu, si cei doi copii ai lor. Printre hartii aduse la semnat, telefoane si zvon de colinde, Mircea Diaconu ne-a impartasit ganduri la sfarsit de an si inceput de An Nou
Imparatul nucilor
- Cum e sa vi se spuna "sefu", maestre Mircea Diaconu?
- E o formula prieteneasca, sau cel putin eu asa o percep, pentru ca subalternii mei de la Teatrul "Nottara" sunt si prietenii si colegii mei.
- Chiar si asa stand lucrurile, imi imaginez ca nu e usor sa conduci un teatru, sa-i conduci pe actori, sa le impui regulile unei institutii...
- E adevarat ca, pana sa formez o echipa de conducere in Teatrul "Nottara", a fost ingrozitor de greu. Teatrul acesta a trecut printr-un fel de razboi intern cu actorii, cu directorii intre ei, astfel ca atunci cand am venit la conducere, aici era o atmosfera de cosmar. Abia acum, dupa acesti trei ani de cand sunt director, am reusit sa aduc teatrul, administrativ vorbind, pe un teren sigur, in care lucrurile sa functioneze ceas. Acum e aproape bine. Fac administratie in teatru si imi pare ca e cam la fel cu administratia pe care o fac acasa, doar ca aici e la o scara ceva mai mare. Si acolo sunt probleme de tot felul, si familia mea e la fel de complicata ca si o institutie, sunt incompatibilitati, bioritmuri diferite. Acasa suntem patru, la teatru suntem 140. Nu e mare diferenta! De fapt, nu conduc, nici intr-o parte, nici in alta, in stil dictatorial, ci e o democratie reala. Acasa votam pe orice decizie importanta familiala, de cand erau copiii mici. Am luat de multe ori foarte rapid decizii importante care ne-au schimbat viata, si am facut-o cu nonsalanta. Am parasit Bucurestiul si locuim de cativa ani la Saftica, acolo ne-am facut o casa. Serviciul e in oras, iar viata in natura. Noptile trebuie traite sub luna, nu sub nu stiu cate etaje din beton si sub neoane. Fata noastra are 23 de ani, deja lucreaza, e pe picioarele ei. A facut Stiinte Politice si Comunicare si lucreaza in televiziune. Ii place foarte mult ceea ce face, dar nu pentru ca televiziunea este o moda care capteaza, e de succes. Sa-i dea Dumnezeu noroc! Iar baiatul nostru are 13 ani si este o persoana foarte serioasa, un om sobru, intelept, pe care te poti baza cu adevarat. E foarte talentat la desen, computerul nu are secrete in fata lui, dar il foloseste numai pentru ce ii trebuie lui, nu in mod excesiv. Ma bucur ca prefera cartile tiparite, Internetului. A luat mai multe premii pentru grafica computerizata, face parte din mai multe cluburi scolare, e o mica vedeta in zona aceasta. Nu i-am indrumat, pe nici unul dintre ei, spre actorie, de altfel, cand fata noastra era mica, noi am traversat perioada cea mai grea a teatrului romanesc, cand jucam in case de cultura si camine culturale din satele si orasele patriei, fara incalzire si fara curent electric, si chiar fara mancare, ca uneori nici conserve nu gaseai pe unde ajungeam noi. Si ea a mers cu noi peste tot si a trait cu noi atunci viata noastra de actori-navetisti si a mancat, vrand-nevrand, teatru pe paine. Pana s-a saturat, asa ca astazi, cu chiu cu vai, mai merge sa vada cate o premiera. De altfel, nici eu, nici sotia mea nu consideram deloc necesar ca trebuie sa ne impingem odraslele spre aceeasi lume in care suntem noi, cea a teatrului. Asa cum fac multi actori, desi putini au norocul de a avea copii inzestrati cu adevarat pentru aceasta profesie. Sunt unii copii de actori poate chiar mai buni decat parintii lor, altii...
- In ceea ce va priveste, in ce masura radacinile dvs. v-au influentat destinul artistic, respectiv cariera actoriceasca si cea literara?
- In totala masura. Cred ca orice om e marcat definitiv de copilarie, prima parte a vietii sale, cea mai frumoasa, si din care se hraneste dupa aceea si cu principii, si cu conduita, si cu imaginatie, si cu sensibilitate. De acolo vin toate. Singurul "rezervor" care alimenteaza toate celelalte perioade ale vietii, pe care eu le consider doar de "executie", este copilaria. Atunci te formezi si conteaza foarte mult ce e in jurul tau, cine te educa si cum o face. Copilaria mea e compusa din intamplari, vorbe, oameni si, mai ales, senzatii, sunete si mirosuri. Acestea din urma sunt cele mai interesante pentru mine, am o gama intreaga in banca mea de amintiri. Mirosurile-amintiri sunt o cale de a izbuti, din cand in cand, sa retraiesc scene din copilaria mea aproape aievea. Sunt mirosuri de recunoastere, nu de extaz, ca parfumurile. Mirosurile m-au ajutat sa ma "teleportez" in timpul acela magic al copilariei, pentru ca memoria nu functioneaza atat de eficient, si nu pana la capat: ea doar te duce intr-un anume loc in care stii ca s-a intamplat ceva, ai trait o poveste a vietii tale, de care doar te apropii, putin. Locurile poate sunt tot aceleasi, dar de fapt, intotdeauna, ceva se schimba, nimic nu sta pe loc, si singurul mod, lucru care e chiar real si care da tonul clipei si masura ei, sunt mirosurile, care raman, intotdeauna, aceleasi.
- Dati-mi cateva exemple de asemenea mirosuri ale copilariei dvs.
- Pai, mirosul de nuc. Sunt multe livezi cu nuci, pruni si meri in satul meu, intre Campulung Muscel si Curtea de Arges, pe Valea Bratiei. Dar mirosul de nuc vine de la faptul ca in curtea noastra era un nuc urias, cum n-am mai vazut niciodata, nicaieri. Nucul nostru, aflat pe unul din cele doua dealuri pe care se intindea curtea noastra, era chiar imparatul nucilor. El era in varf, si restul dealului era numai o increngatura-sculptura a radacinilor sale. Nu mai exista acum, o furtuna puternica l-a smuls din radacini, si exact pe locul lui, pe sculptura aceea de radacini, care putrezesc in timp, a rasarit un cires amar. Creste cu viteza mare si va fi si ciresul acesta cineva! Pentru ca locul acela e magic. Acolo, in nucul acela batran si enorm ca o pata neagra, noptile, luna cand trecea, la un moment dat, intra in nuc si iesea mult mai tarziu, pe dincolo, in partea cealalta a coroanei. Si, intre timp, acolo se teseau toate povestile copilariei mele, nucul acela era populat cu spiridusi si zane, si draci, erau senzatii halucinante sub lumina argintie a lunii. Mirosul de nuc imi readuce toate aceste senzatii de basm, de magic, de luna luminand povesti. Plus ca fiecare poveste a copilariei s-a intamplat intr-o zi dintr-un anotimp, iar anotimpul acela are anumite culori si anumite mirosuri, exact pentru ziua aceea, neaparat. Pentru ca orice anotimp se "coace", se modifica, si exact in ziua aceea, in clipa aceea, miroase la fel ca in copilaria mea, cand s-a petrecut acea intamplare. Si aceasta e legatura, puntea peste timp, pe care poti s-o arunci imediat, cu viteza luminii. Apoi, mai e mirosul de Craciun: bucataria, iarna, sarmale, cozonacii aromind in cuptor, pe plita merge tuciul cu untura, barbati cu cizmele incarcate de noroi - tocmai au sacrificat porcul -, cu obrajii rosii si cu promoroaca pe mustati, stau in jurul unei mese si beau tuica fiarta. La sanius, cu copii: scrasnitul talpicilor de fier pe partia lucioasa, bulgari de zapada, tranta, lacrimi inghetate pe obraji inrositi, mirosul de ger, mirosul de zapada... Si toate trairile acestea explodeaza in tine, toata povestea copilariei tale se rescrie, aidoma. Dar fara miros, asa "la rece", nu se poate. Mirosurile sunt un lucru important, copiii de astazi nu stiu daca percep asta, pentru ca Internetul, de exemplu, n-are miros. O carte veche are un miros al sau, o carte noua, de asemenea. Cartile citite pe Internet n-au nici un miros, nici o identitate. Sigur, eu sunt un om batran si imi permit, din inaltimea varstei mele, sa spun ca era aceasta supertehnologizata pe care o traim e o tampenie. Omenirea, inca o data, face cu frenezie o imensa gafa tehnologica, in chiar zilele noastre, mergand prea departe pe acest drum. Si intr-un punct, isi va da seama toata lumea ca ne-am indepartat prea mult de tarm, aproape ca nu-l mai vedem. Vom intra in panica si ne vom ineca, daca nu vom reveni, pas cu pas, la lucrurile de calitate. La carte, in speta, ca despre asta vorbim, si la relatia directa om cu om, nu la cea mijlocita de masini, de computer, de tehnologie. Cand astepti o fata la Ceas la Universitate e un lucru, iar cand o astepti pe Internet, pe chat, e nici un lucru.
Scriitor pe genunchi
- Sunteti in lumea actoriceasca un exemplu de conduita, caracter, moralitate: ati fost printre intelectualii care au fost pe baricadele Revolutiei, ati fost primul actor care si-a prezentat demisia in 1990 si a devenit liber profesionist. De la inaltimea varstei dvs. de care pomeneati...
- Da, bine, ma alint un pic, am doar 55 de ani.
- Deci, de la inaltimea varstei si mai ales, a carierei dvs., priviti inapoi cu manie, sau cu liniste?
- Relatia mea cu soarta este pasnica. N-am facut decat sa muncesc, sa abordez orice rol cu seriozitate si daruire. Ceea ce am avut de facut, am incercat sa fac cat mai bine, si atata tot. N-am urmarit un anume traseu carieristic, am trait si de azi pe maine. N-am avut un plan pentru a ajunge o celebritate, dupa regulile de astazi, o vedeta, un star adica, cred ca problema este nu sa ajungi undeva, sus, ci sa ramai in profesie. La noi nu sunt grade, nu suntem decat actori, si-atat. Important e sa ramai pe scena, sa joci. Nu privesc inapoi cu manie, ci doar regret ca n-am facut acei pasi necesari spre celebritate, dar nu sunt foarte sigur ca ar fi fost mai bine altfel. N-am reprosat niciodata nimic cuiva, sortii in speta, desi poate ca mi-am dorit candva un lucru si nu l-am primit. Dar n-am suferit foarte tare din asta si am avut incredere ca e mai bine astfel. Si aproape intotdeauna, in viata mea, ceea ce n-am primit a insemnat ca soarta m-a scapat de ceva nu foarte bun pentru mine si mi-a dat, in schimb, exact ce-mi trebuia. Am foarte mare incredere in ceea ce mi s-a intamplat si in ce mi se intampla, si nu sunt suparat. Ca am ajuns actor? Asa a fost sa fie. Ca n-am avut puterea sa ma las de actorie, la un moment dat, cand voiam intens lucrul acesta? Iarasi nu s-a intamplat. Era prin 77, cand descoperisem bucuria de a scrie cuvinte, si chiar asta faceam. Si, poate, si longevitatea mea actoriceasca se datoreaza tot acestei bucurii: de a scrie. Pentru ca exact cand imi era mai greu si credeam ca nu mai suport o stare de lucruri, ma ascundeam in spatele unei fraze, pe care o modificam, o scriam, o taiam, o sculptam, ma jucam cu vorbele si ma refugiam in lumea mea. Si atunci, tot ce era in jurul meu nu mai conta, si puteam sa trec peste momentele neplacute ale profesiei noastre, pentru ca e plin de momente neplacute in actorie pana cand ajungi in luminile rampei. Si am prins curaj in literatura, mai ales dupa ce am si publicat, si dupa ce in 77 am primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. A contat enorm pentru mine aceasta recunoastere, era anul in care Marin Preda primea premiul Uniunii cu Delirul. Am debutat cu un volum de proza scurta, "Sugubina", si am fost, realmente, o speranta atunci. Din pacate, am tot amanat mereu sa scriu, pentru ca "meseria" mea se facea atunci prin trenuri, prin gari, pe munti, prin subterane, pe oriunde prin lume, pe unde ne duceam sa jucam spectacole de teatru sau sa turnam filme. Am fost un navetist continuu si atunci n-am putut sa scriu decat pe genunchi, intr-un tren ori intr-o gara, in sala de asteptare. Am scris franturi si din ele am adunat foarte greu cate o carte si am facut asta numai in timpul concediilor medicale. Trei la numar, pe care le-am avut in timp de mai bine de trei decenii, asa ca am doar trei carti editate pana acum. Dar am avut "noroc" de concedii medicale bune, unul a fost grozav, cel pentru hepatita. Scriu si acum, am strans o gramada de "bucatele" pentru o viitoare carte, si ca sa o pot alcatui, astept ultimul concediu medical, care se pare ca va fi pensia, dupa 60 de ani. Si peste cinci ani, cand o sa vina si acest "concediu", nu voi face decat asta: voi scrie, voi citi, ma voi plimba, voi sta de vorba cu oamenii, voi merge mai des acasa, in satul meu muscelean. Acolo, mi se pare ca toate-s la fel si acum. Cateodata ma duc si pentru o ora, desi sunt 150 de km pana acolo. Am fost si in preajma Craciunului, ca sa fiu cu mama, care e singura, macar un crampei de zi de sarbatoare. Uneori, nu stau decat ca sa beau un toi de tuica, din butoi, facuta din livezile mele de pruni, la povarna, cazanul satului. O fac acolo pentru ca iese mult mai buna asa, ca si fasolea la cazan. Si mai este si vorbita, discutata, cu ceilalti barbati, tot intetind focul... Ma mai duc si pentru ca mi-am facut si eu o casa a mea, alaturi de cea parinteasca, pe malul apei chiar. E o apa curgatoare din asta, nervoasa, si cu o padurice, mi-am facut si eu o casa si o livada. Livada e de pruni si de meri, casa e de piatra, de bolovani de rau. Fiecare, acolo, are livezile lui, nu mari, mici. Pentru ca la noi asa e, fiecare bucatica de loc este undeva, intr-o coasta de deal, intr-o margine de padure, pe unde se poate, pentru ca terenul e destul de accidentat in Subcarpatii Muscelului. Si miroase a tuica peste tot, cand vine sezonul ei, de toamna devreme pana la inceputul iernii. Si, cand am vreme, trec pe la povarna: indiferent cine face tuica, e cineva din sat, ma cunoaste si il cunosc, sunt de-al lor, discutiile sunt firesti intre noi, pentru ca am copilarit impreuna cu foarte multi dintre ei, ne-am dat cu sania iarna si am cantat colinde. Acolo, in jurul cazanului de tuica, se face politica, dar nu ca la Bucuresti, unde sunt discursuri bombastice, ci in stil morometian, taios-ironic-muscator. E si o banca alaturi de povarna, unde vara stau oamenii si asteapta vitele sa vina de la izlaz, si pe banca aceea se face comentariul politic al vietii satului, acolo se pune totul la cale.
Cu decapotabila pe Magheru
- Ce planuri v-ati facut pentru anul care tocmai a inceput?
- Trebuie sa termin casa aceasta de la tara, pentru ca am terminat-o la un moment dat, in 1995, dar in 1999 a ars, si inca ma straduiesc sa o refac. Cat despre planuri artistice, acestea, de cele mai multe ori, nu le decid eu, si ma refer aici la rolurile pe care as putea sa le primesc. Acum turnez la un film politist, se numeste Happy End si este regizat de un tanar, Radu Nicoara, toata echipa, de altfel, e foarte tanara. Dintre actorii cunoscuti vi i-as putea enumera pe Serban Ionescu, Dan Badarau, restul sunt foarte tineri, pentru ca e o poveste cu pusti, cu droguri, baruri, cu fii de senatori care-si fac de cap. In teatru, incerc sa-mi reduc aparitiile, mai ales in Teatrul "Nottara", ma incurca ingrozitor faptul ca sunt director, de aceea am jucat foarte putin in teatru si am preferat filmul. Intre Craciun si Anul Nou am tras o fuga in Germania sa semnez niste contracte pentru turnee pe care le vom face acolo, cu spectacolele teatrului, in anul acesta, ca o continuare a unor proiecte comune cu centrele culturale romanesti din marile orase ale Germaniei, care au inceput in urma cu cativa ani.
- In afara planurilor, trecute in agenda personala si in cea de director de teatru, ce dorinte sau visuri mai are un actor ca dvs.?
- M-a intrebat si sotia mea ce-mi doresc de ziua mea... Ca stiti, noi ne intrebam, ca e mai bine asa, ca sa stim ce cadouri sa ne facem unul altuia. Nu i-am dat nici un raspuns, nu-mi doresc un lucru anume, ci mai multa liniste, putere de a face toate lucrurile pe care mi le propun. Am facut Craciunul si Anul Nou la Saftica, familia a fost acolo, bradul a fost acolo, totul e acolo, de altfel. La Bucuresti e teatrul, iar colindele au rasunat peste tot. Ador colindele si vreau sa va spun ca, de cand sunt director al Teatrului "Nottara", am izbutit sa-i contaminez pe toti cu pasiunea mea, am editat chiar si o carte si un Cd cu colinde originale, culese din lumea satului si cantate de actorii nostri si de copiii lor. Si a fost ceva absolut minunat: de sarbatori, toata lumea colinda in "Nottara". Am avut si eu cateva zile de ragaz intre aceste sarbatori, nu multe, destule insa, cat sa ma gandesc ca, de fapt, dincolo de planuri, nu am dorinte, ci visuri, mai degraba. De exemplu, visez ca anul acesta sa ajung in Spania. Am fost acolo cu un spectacol si mi s-a parut un loc fascinant si misterios. Vreau sa merg cu toata familia. Mai visez sa-mi repar o masina pe care o iubesc foarte mult si pe care o am de treizeci de ani, un Citroen decapotabil, unicat in Romania, o masina de epoca - e masina jandarmului din Saint Tropez, serialul in care juca Louis de Funes. Numai eu pot sa o repar, o stiu toata, pe de rost, dar trebuie sa-mi fac timp pentru asta, imi trebuie o luna intreaga libera, sper sa o am la vara. A fost singura mea masina foarte multa vreme; din pacate, de vreo 16 ani, n-am mai folosit-o. Abia astept sa fie gata, vopsita si lucioasa, si sa trec cu ea pe Magheru. Pentru ca acesta e un alt vis de-al meu: sa trec cu masinuta mea pe Magheru si toata lumea sa se uite dupa mine, si nu dupa Bmw-urile si Mercedes-urile acestea negre si orgolioase. O sa-mi parchez si eu langa ele "tartareata" mea si o sa am un succes naprasnic. Le-arat eu lor!
Nota biografica
S-a nascut pe 24 decembrie 1949 la Vladesti, judetul Arges. A absolvit liceul la Campulung Muscel in 1967 si Iatc-ul "I.L. Caragiale" din Bucuresti in 1971. A debutat in 1970, la Teatrul "Bulandra", cu Harfa de iarba de Truman Capote. Debutul in cinematografie a avut loc in 1971, cu filmul Nunta de piatra, dupa I. Agarbiceanu, in regia lui Dan Pita. In 1972 a fost angajat de Liviu Ciulei la Teatrul "Bulandra", unde a ramas pana in 1982, cand a devenit actorul Teatrului "Nottara". A jucat in peste patruzeci de filme, dintre care: Actorul si salbaticii de Titus Popovici (regia Manole Marcus, 1972), Filip cel bun (scenariul si regia Dan Pita, 1975), Buletin de Bucuresti, serial (scenariul si regia Virgil Calotescu, 1980), De ce trag clopotele, Mitica (de Lucian Pintilie, dupa I.L. Caragiale, 1980), Asfalt tango (scenariul si regia Nae Caranfil, 1995), Filantropica (scenariul si regia Nae Caranfil, 1995).
A primit mai multe premii nationale pentru teatru si internationale pentru film.
Activitate didactica: 1977-1978 asistent la Actorie, clasa Olga Tudorache, Iatc, Bucuresti; 1991-1998 preda cursuri de actorie-film, dupa sistem atelier, Iatc, Bucuresti.
Activitate literara: 1977, Sugubina (debut), volum premiat de Uniunea Scriitorilor. 1980, La noi, cand vine iarna, volum tradus in germana si rusa. 1985: Scaunul de panza al actorului, volum de eseuri.