Steaua pe ulita
Ulita copilariei mele nu e mai lunga decat un zbor avantat de gaste. Iarna, pare chiar mai scurta, despicata de partia pasilor si flancata de uluci si araci de salcam peste care, multe zile dupa prima ninsoare, raman inghetate moturi de zapada. Tote de coceni fosnesc la cea mai mica adiere, cotofene gurese sageteaza cerul, printre fuioarele de fum ridicate din cosurile caselor. E pace si e asteptare. Asteptarea Craciunului.
Primul meu Craciun adevarat a fost atunci cand am pornit cu Steaua, la varsta de sase ani. La mijlocul ulitei se facea o punte, cioplita dintr-un frasin. In dreptul ei, ulita avea un "pui", o ulicioara. La capatul ulicioarei, locuia mosul Ilie, mesterul de stele. Prima repetitie am facut-o privindu-l pe batran cum picteaza hartia pe care o unsese cu seu de oaie. Apoi, cum monteaza sita de lemn, cum atarna beteala, cum centreaza fuscelul si cum echilibreaza razele din hartie creponata. Ultima operatie, din chiar ziua Ajunului, era infasurarea lumanarii din ceara de albine pe axul central din lemn de gutui afumat. In fine, dupa doua saptamani de repetitii ambitioase, steaua era gata sa lumineze in casutele primitoare, in care ardeau lampi cu gaz.
Repetam cantecele, cele douasprezece ("musai douasprezece!", spunea mosul Ilie), acasa la fiecare dintre stelari: la Mitica, la Geni, la Paducel, la Dan Dolcu si la mine. Cantam doi cu doi, alternand cat sa ne tragem respiratia. Unul era capitanul, omul cu protectia impotriva cainilor, si stelistul de rezerva. Cat eram de mandri ca putusem invata "Ceasul", cea mai grea dintre cantari: "Si-acum ceasul mi-a sosit/ Lumea ca am parasit.../ Ingeri stau in fata mea/ La Domnu ca sa ma ia.../ Sa ma duca-n zbor frumos/ Unde m-asteapta Hristos...". De fiecare data starneam grele lacrimi printre varstnici, de aceea nu-l cantam decat la comanda: "Ma puta", zicea unchiu-meu, Vatica, turnandu-si tuica fiarta din ibric, "da "Ceasu", steaua aia lunga, o invatarati? Ia dati-i drumul, ca aia de venira inaintea voastra tacura ca un bleau, se incurcara-n poezie".
Porneam pe inserat, imbracati bine, cu caciuli si opinci, cu pantaloni de dimie si flanele de lana. Dolcu avea o bata mestesugita de bunicu-sau, o invartea pe deasupra capului ca pe-o gheoaga, se rastea la nalucile intunericului, izbind stalpii de telegraf si starnind cainii, pe o raza de zece vecinatati. In drumul nostru, treceam pe la cei mai de vaza consateni, dar nu-i ocoleam nici pe sarmani. Fiecare ne omenea cu ce putea: daca refuzam vinul si tuica, ne incarcau traistele cu mere, gutui sau mosmoane. Strangeam si o suma frumusica de bani, pe care-i imparteam dimineata, la mine acasa, in jurul mesei cu carnati si caltabosi, scosi de mama chiar atunci din cratita. Dar pana atunci, aveam de parcurs drum lung, aveam de cantat si de indurat gerul primei zapezi. Ne incrucisam cu alte echipe, laudandu-ne care are steaua mai frumoasa si care stie mai multe cantece. Putini ajungeau la performanta noastra, de a invata toate cele douasprezece stele.
Dupa zece ani de purtat Steaua, pe cand ajunsesem elev in clasele mari de liceu, am schimbat-o pe Viclei sau Viflaim, un fel de teatru religios de papusi, in care cantam, in versuri mult mai grele, imprejurarile Nasterii Domnului. Cautam casele in care locuiau fete de seama noastra, eram primiti cu emotie, cu priviri ascunse, cu taceri complice. Cantam de rasuna satul, flacai nevinovati ce eram. Dar ceva lipsea, totusi, din noaptea aceea lunga de Ajun: bucuria primului Craciun cu Steaua, a primelor repetitii, a celor dintai doua globuri din viata mea, pe care mama le agatase intr-o crenguta de brad trimisa de parintii ei de la munte. Mai tarziu am aflat ca, pentru a procura globurile acelea simple, unul rosu si unul alb, mama a pornit de dimineata, peste un deal, si s-a intors abia catre seara, speriata ca ar putea sa se intalneasca cu lupii. O Craciunita adevarata, sarmana, dar fericita.
(Foto: Horia Turcanu)