Mi-o adusese tata din Elvetia. Aveam 17 ani si eram elev de liceu. Multa vreme o crezusem pierduta si, mai ales dupa ce tata se prapadise, cantecul ei rafinat si dulce mi-a lipsit mult. Dar de curand am regasit-o. Si acum, in prag de Craciun, ori de cate ori ridic in palma casuta elvetiana si-i dau drumul sa cante, imi pare - ba uneori e aproape o certitudine - ca insusi duhul tatei coboara din ea pana la mine, delicat si ocrotitor. Si nu-i doar atat. Caci ori de cate ori privesc jucaria asta a mea fermecata, incep sa-mi amintesc Craciunurile din casa copilariei.
*
Acolo, in casa care ne fusese luata, m-am nascut si am crescut pana la 14 ani, cu parintii si cu bunicii din partea mamei. Inghesuiti toti in doua camere. Iar in camera in care eu dormeam cu parintii, mai locuiau cu noi o pianina si-o vioara. Vioara era a tatei, iar pianina a mamei. Cand eram eu mic, ai mei cantau des impreuna sonatine, gavote si tot soiul de alte piese de camera. Ba, inainte de nasterea mea, tata - desi inginer de meserie, compusese si cateva simfoniete. Pe urma insa, viata i-a mai descurajat si i-am auzit cantand tot mai rar. Dar in mica mea copilarie, toti ai mei respectau de Craciun, cu sfintenie, un ritual cu totul deosebit. Care era cam asa...
In seara de sarbatoare, veneau totdeauna la noi si ceilalti bunici, bunicii Iacob. Drept pentru care ai mei scoteau la iveala paharele vechi de cristal, vesela de portelanuri de la strabunica si, mai ales, tacamurile de argint. Acestea din urma ieseau la iveala din niste ocnite bine ascunse, doar de doua ori pe an: de Craciun si de Paste, atunci cand se aduna toata familia. Inainte de asta, toata casa era bine dereticata si mos Ion, cel care il ajuta la taiat lemne pe bunicul Popescu, tatal mamei, era chemat sa crape atatia butuci cat sa ajunga pana dupa sarbatori. Asa ca de Craciun, sobele nemtesti de teracota, vechi, frumoase si inalte duduiau. Si la fel caminul cel mare din hol, in care bustenii de stejar trosneau cu scantei, care mie-mi pareau bucati de stele rupte din cer. De fiecare Craciun al copilariei mele, zapada ajungea pana la ferestile camerelor noastre de la parter. Iar bradul cel mare, mult mai inalt decat casa, care avea si etaj, bradul pus de bunicul in urma cu 50 de ani, se indoia sub zapada.
In dupa-amiaza din Ajunul Craciunului, parintii mei pandeau sa adorm si pana ma trezeam, ei ridicasera deja bradul de Craciun, stralucind de globuri, beteala, artificii si lumanari. Si n-am sa pot uita niciodata starea aceea de fericire cand, trezindu-ma, deschideam ochii direct pe bradul scanteietor, care aproape ma atingea cu crengile... Si cand venea seara Craciunului, totul si toate trebuiau sa fie gata la marea precizie, altfel era tragedie de familie. Una care nu s-a intamplat niciodata. Caci bunica aseza totdeauna masa frumos si sarbatoreste, si mai gatea si bine si la timp prajiturelele si baclavalele, dar mai ales porcul, pe care bunicul il crestea si-l hranea cu mana lui tot anul ca-n vremurile interbelice, acolo, in plin cartier rezidential al Capitalei... Asa ca seara, dupa ce soseau si cuscrii, adica ceilalti bunici ai mei, bunicul Popescu, parca-l vad si acum, se uita tacticos si ceremonios la ceasornicul sau de buzunar cu capac de argint si decreta cu glasu-i baritonal, de absolvent de Seminar si de Teologie: "Craciunul poate sa inceapa!".
Asa ca mai intai venea Mos Craciun. Tataia Iacob disparuse din timp, dar eu eram prea copil ca sa-mi dau seama, si in locul lui se intorcea un mos inalt si frumos, cu o barba asa de alba, ca nici acuma, dupa atatia ani, tot nu-s prea convins ca era doar de vata. Si Mos Craciun mi se adresa cu glas gros si bubuitor, iar mama mi-a povestit mai tarziu cum reactionam de fiecare data eu, tancul de trei-patru ani, singur si neajutorat, fata in fata cu Mos Craciun cel inalt. Caci de fiecare data incepeam sa dardai si sa clantan din dinti si, imediat, fara sa mai astept interogatoriul Mosului, incepeam sa ma "autodenunt" cu amanuntul, de toate poznele si trasnaile, altminteri fara numar, de peste an. Dupa care, somat cu blandete de Mos, incepeam sa-i recit - dardaind mai departe si clantanind din dinti - poezioare de Pom nevinovate, toate intr-un contrast atat de violent cu starea mea de panica sacra, incat ai mei pur si simplu nu mai rezistau sa rada pe-nfundate. Asa ca-l rugau politicos pe Mos sa plece, ca oricum, nu mai putea nici el de-atata ras cu sughituri in barba-i de nea. Si doar eu, din tot acest ritual ce se repeta neschimbat an de an, cu tot cu dardaielile si clantaniturile mele, doar eu nu intelegeam niciodata nimic altceva decat ca-i statusem pe genunchi lui Mos Craciun cel Adevarat!
Dupa care incepea petrecerea. Intrerupta tot timpul de colinde, pe care toti ai mei le cantau in cor, acompaniati de vioara tatei si de pianina mamei. Si bunicii tineau toasturi, ridicandu-se frumos in picioare, si apoi puneau la pick-up placi cu Louis Mariano, Sarita Montiel, Beatles. Si pe urma, era randul valsurilor si-al polcilor vieneze, iar la sfarsit venea conga, pe care eu o asteptam cel mai mult: conga, in care toata familia se prindea inlantuita in sir indian, dansand ritmic si unduios, uniti toti in fericirea aceea nemarginita a Craciunului. Iar la sfarsitul serii, tata spunea mereu aceeasi gluma, parte din ritual, si ea: "S-a stabilit data Revelionului!". Si brusc, toata familia incepea, vesela si fara griji, sa intocmeasca planurile si listele de bucate si de prieteni pentru Anul Nou...
Si toate acestea nu ma pot opri sa le vad in casuta cea mica de lemn, casuta muzicala, pe care-o tin acum in mana. Si cu toate ca atatia ani au trecut de la acele Craciunuri mirobolante ale copilariei, ceva tot a ramas in mine. A ramas stiinta aceea de a-ti trai plenar putinele clipe de fericire, o fericire stralucitoare, pe care am invatat-o, Craciun de Craciun, de la bunicii si parintii mei. Stiinta si arta de a sti sa fii fericit macar in zilele importante, de sarbatoare. Asa cum este Craciunul cel Sfant. Si atunci, nu pot decat sa le urez colegilor si cititorilor nostri cei dragi: "Belsug si bucurie sa va puna pe masa Dumnezeu de Craciun anul acesta, la anul si la multi ani!"...