Gabriela Adamesteanu
Aur si argint
- Esti cunoscuta ca unul din cei mai buni prozatori romani contemporani, ca redactor-sef al revistei "22", ca membru fondator si foarte activ al Grupului pentru Dialog Social, dar in privinta biografiei tale ai fost foarte discreta. Majoritatea scriitorilor isi fictionalizeaza copilaria, vorbesc in interviuri despre parinti si familie... Tu, nu. De dragul cititorilor "Formulei As", te rog sa faci o exceptie. Sa ne povestesti, de exemplu, daca pastrezi amintirea vreunui Craciun special din primii tai ani...
- Am o singura amintire distincta a unui Craciun din copilarie. Era un Craciun normal, adica aveam brad, si vad si niste jucarioare atarnate in acest brad, care-mi placeau mult: un cosar si un dracusor, nu stiu ce cauta el acolo printre podoabe, poate intr-o anumita mitologie a Nasterii exista si el, in orice caz ma impresiona. Inca nu eram la scoala, cred ca se intampla pe la sfarsitul anilor 40, nu incepuse perioada cea mai proasta. Unchii mei mai aveau mica lor pravalie si ne-au adus noua, copiilor, niste cadouri care ne-au facut fericiti. Eu am primit un dormitor de papusi, ceva rar, cum nu mai vazusem, si-o papusa care inchidea si deschidea ochii - o minune. Si fratele meu, cu un an mai mic, primise jucarii, nu-mi amintesc ce, dar avea o anumita gelozie, i se parea ca fusesem favorizata si s-a plans mamei ca eu primesc cadouri de aur si argint, pe cand el... Pomul de Craciun despre care vorbesc era foarte colorat, sclipitor, cu lumanarile aprinse si jucariile asezate sub el. Cat de bucuroasa am fost! Nu stiu insa ce s-a intamplat apoi, a fost in orice caz un accident - o fi luat foc bradul? -, stiu doar ca tot ce era in el, inclusiv dracul, a ars. Acela a fost ultimul Craciun adevarat pe care l-am trait pana tarziu, cand m-am maritat... Tatal meu, desi cadru didactic si un om foarte erudit, era superstitios. Dupa intamplarea de la acel Craciun, am avut numai nenorociri: fratele meu s-a imbolnavit de plamani si parintii erau terorizati sa nu faca tuberculoza, probabil au existat si alte necazuri, stii ce timpuri erau, dar eram prea mica sa mi se spuna... In orice caz, tata a facut o legatura intre accidentul cu bradul si ceea ce a urmat, asa ca nu ne-a mai facut pom de Craciun, desi, evident, noi, copiii, ni-l doream foarte tare, in lunga perioada cenusie care a venit. Asa ca amintirea fericita a Craciunului e pentru mine legata de acel brad stralucitor, de surpriza acelor cadouri atat de frumoase. Si acest lucru, cum ti-am spus, nu mi s-a intamplat decat o singura data in copilarie. In schimb, imi amintesc cu o imensa placere cum mai tarziu, dupa ce m-am maritat si-am nascut, cautam din vreme prin magazine, darurile de la Mos Craciun pentru baiatul meu, traindu-i anticipat bucuria. Felul cum am incercat sa-i pastrez cat mai mult convingerea ca Mos Craciun exista. Era o regie foarte complicata si am dus-o atat de departe, incat, deja la scoala fiind, baiatul se certa cu colegii lui, sustinand ca Mosul e real. Era destul de mare cand n-a mai avut incotro si a trebuit sa admita ca e un personaj de poveste. A fost o mica drama, a trebuit sa purtam cu el o discutie delicata... Cred ca parintii cu copii mici sunt mai fericiti chiar decat copiii sa le poata face o asemenea bucurie asteptata: bradul, darurile, colindele...
Nicolae Manolescu
Ciocolata de pe front
- Suntem in pragul Craciunului si povestea Mosului cu sania plina de daruri va fi reluata de milioane de ori. De ce crezi ca vor parintii sa intretina cat mai mult copiilor iluzia lui Mos Craciun, desi stiu ca, inevitabil, va veni momentul dezamagirii?
- Nu cred ca e vorba neaparat de o dezamagire. In fond, e un foarte frumos simbol pana la o anumita varsta si le da copiilor foarte pregnant ideea de sarbatoare. Cand descopera adevarul au depasit deja o etapa, tot asa cum isi dau seama ca povestile nu sunt adevarate, dar totusi le plac. Mi-aduc aminte ca si pe mine, cand aveam vreo sapte-opt ani, intr-o noapte, m-au trezit niste fosnete de hartie si, cand am deschis usa de la camera parintilor mei, i-am prins cand impachetau cadourile de Craciun si le puneau sub brad. N-am suferit prea tare, poate banuiam deja, oricum, imi placea sarbatoarea, ceea ce era deosebit in acea zi atat de asteptata: bradul impodobit, colindele... Mie astea imi plac si azi cel mai mult. Fac o paranteza: am vazut, mai nou, pomi de Craciun "moderni", propusi de unii designeri, absolut oribili, cu cetina imbracata in dantele mov si cu globuri gri si negre... mi se pare o prostie originalitatea cu orice pret. Lasa bradul verde, cu crengile lui, asta ii e frumusetea. Nu ca as fi eu conservator, dar nici colinde adaptate rap nu mi-ar placea. Colindele vechi sunt de o mare poezie si cu melodii splendide, s-au pastrat si au fost redescoperite, si datorita etnomuzicologilor care le-au inregistrat la sursa. Chiar pe vremea comunismului au aparut cateva discuri, cel cu corul Madrigal, de pilda, care continea si colinde.
- Dar in Bucuresti se colinda pe vremea aceea. Erau studentii de la Teologie, pe care lumea ii primea foarte bine, era obiceiul ca liceenii si studentii sa-si colinde profesorii, chit ca nu era oficial acceptat...
- La un moment dat, in 1968, vacanta de iarna a fost suspendata si, in semn de protest, studentii au manifestat prin oras cantand colinde, de la Grozavesti pana in centru. Era anul miscarilor studentesti din Occident, al Primaverii de la Praga, asa ca s-a revenit imediat, s-a dat vacanta de Craciun, ca tinerii sa se risipeasca pe la casele lor din provincie, sa nu mai colinde, sfidand oprelistea oficiala.
- Acum, cand ai din nou un copil mic, emotia Craciunului n-a devenit mai intensa? Cum pregatiti sarbatoarea pentru micuta Ana?
- Ne-am gandit sa nu inmultim prea mult sarbatorile, pentru a nu demonetiza ideea de eveniment fericit si de cadou. Drept care, la anumite zile, cum ar fi cea de nastere si de nume, nu dam atata amploare si nu-i luam prea multe lucruri noi. In schimb, Craciunul e o sarbatoare mare, facem un brad pana in tavan, cu lumini si globuri, iar noaptea vine Mos Craciun si pune sub pom jucarii si hainute (dulciurile nu-i plac). Anul trecut era prea mica, nu stiu ce a inteles, dar acum, la doi ani si jumatate, cred ca va fi emotionata. Abia astept sa vad cum va reactiona.
- Sunt momente fericite care raman pentru toata viata. Eu insami cand vreau sa-mi amintesc de o fericire intensa, retraiesc un Craciun din prima copilarie.
- Si eu tin minte niste cadouri fabuloase de la Craciunul din 1943. Aveam patru ani. Doamne, vad si acum un trenulet mecanic, o frumusete! Si calupul de ciocolata pe care un frate al mamei, ofiter in permisie de pe front, ni l-a adus. Facea parte din ratia care se dadea ofiterilor romani si celor germani. Nu era in pachete, era asa, o bucata mare, si unchiul i-a cerut bunicii un cutitoi de bucatarie si a taiat o felie pe care mi-a dat-o. Cred ca era prima oara cand mancam ciocolata, avea un gust nemaipomenit, pe care nu l-am uitat pana azi. In Romania ciocolata de productie proprie n-a aparut decat mult mai tarziu si n-avea nici un chichirez, nici o legatura cu ce tineam eu minte. Abia cand am iesit pentru prima oara din tara, in 1967, cu Marin Sorescu si Ioan Alexandru, pe aeroportul din Viena am cumparat o ciocolata Suchard, si cand am muscat din ea, deodata mi-au venit in minte bradul de Craciun din 1943, trenuletul si darul de pe front al unchiului Mircea, Dumnezeu sa-l odihneasca!
Alex. Stefanescu
"Sunt miliardar in brazi..."
- Cum era Craciunul in copilaria ta?
- Am copilarit, cum stii, la Suceava, unde brazii - ca si molizii, fagii, stejarii - sunt prezenti peste tot. Si totusi, de Craciun, simteam o mare emotie cand aparea un brad in casa. Eu si fratii mei mai mici, Sanda si Florin, il impodobeam cu drag, cu jucarii confectionate de noi. De-a lungul anilor, colectionam staniolul de la ciocolata si cartoanele de la cutiile de incaltaminte, mai cumparam hartie creponata, celofan si, din materialele astea modeste, faceam tot felul de podoabe, inclusiv casute care aveau ferestrele luminate de un beculet de lanterna, asezat de noi cu iscusinta inauntru, si alimentat cu curent electric de la o baterie "Elba" de 3 lei si 30 de bani.
Pana si beteala nu o cumparam, ci o faceam in casa, din staniol, franjurat delicat cu foarfeca. Poleiam nuci si le atarnam in pom, alaturi de mere si portocale - mai frumoase decat toate globurile din lume. Mama ne supraveghea si ne invata sa tinem in mana o pensula sau sa facem un nod la ata. La sfarsit, tata aducea lumanari si artificii, a caror aprindere intra in atributia mea (fiind cel mai mare din frati).
Noaptea, cand venea Mos Craciun, simteam o emotie coplesitoare, ca si cum ne-am fi scufundat cu casa cu tot intr-o poveste. Nu stiu cum se face, dar tata rata intotdeauna acest moment. Iesea, inoportun, tocmai atunci din incapere, zicand ca are de dat telefoane unor cunoscuti, iar cand aparea Mos Craciun si noi il strigam sa vina cat mai repede, sa fie si el de fata, nu ne auzea. Asa se face ca ramanea de fiecare data fara cadou...
Mos Craciun intra ceremonios si noi trei, copiii, alaturi de mama noastra, care devenea parca si ea copil, incremeneam, patrunsi de frumusetea momentului. Vizitatorul nostru stia despre fiecare din noi ce facusem de-a lungul anului, si fapte bune, si fapte rele. Mama ne explicase ca acolo sus, in cer, el are un catastif in care isi noteaza toate ispravile noastre. Cand ne vorbea, nu se uita insa in nici un catastif, dispunand probabil de o memorie uimitor de buna, la varsta lui inaintata. Nu puteam sa-l fixez cu privirea mai mult de o secunda, fiindca ma intimidam. Era inalt, ca tata, dar garbovit, si vorbea respirand greu, ca un batran. Cand se uita si el la mine, ma fastaceam cu totul, stiind ca nu-i pot ascunde nimic. Si imi doream atunci din toata inima sa fiu, macar in anul urmator, la inaltimea asteptarilor lui.
Mos Craciun ne cerea sa-i spunem cate o poezie si se incrunta cand ne incurcam, iar mama ne sufla cate un cuvant. Venea, in sfarsit, si momentul impartirii cadourilor, ceea ce insemna ca trecuseram cu bine examenul, astfel incat rasuflam usurati. Cadourile erau intotdeauna feerice, provenind in mod evident din alta lume. Daca pe o cutie scria cu litere mici de tipar "Straduinta" sau "Drapelul rosu", aceasta nu avea nici o semnificatie. Cuvintele respective erau pentru noi niste hieroglife celeste. La plecarea Mosului, cantam cu totii "O, brad frumos...". Dupa ce inchidea tacticos usa in urma lui si se suia in sania trasa de reni, aparea, in sfarsit, si tata, curios sa vada ce cadouri am primit.
- Ce mai inseamna Craciunul pentru tine, azi?
- Sunt convins, in continuare, ca Mos Craciun exista. Dar la mine nu mai vine, din 2001, cand a murit tata. Nu regret atat de mult ca nu mai vine, pentru ca oricum, am crescut mare, am si imbatranit, iar cuminte n-am prea fost, poezii pe de rost nu mai stiu si cadouri nu merit. Regret insa, sfasietor, ca tata nu ne-a ascultat rugamintile si nu s-a aflat niciodata alaturi de noi la venirea lui Mos Craciun, ca sa-l vada si el. Iti dai seama, tatal meu nu l-a vazut niciodata pe Mos Craciun!
Brazii insa n-am incetat sa-i iubesc. In gradina mea, pe care o stii, sunt 2000 de brazi pe care i-am plantat pe langa gard, inca de acum zece ani, cand erau puieti nu mai mari de o palma. Au crescut intre timp, si-au intretesut ramurile si formeaza acum un al doilea gard, compact, in care imi place sa ma zgarii ca sa ma simt iubit cu o iubire aspra.
Daca as taia acesti brazi si i-as vinde cu un milion de lei bucata as castiga doua miliarde de lei. Chiar si la un pret de numai cinci sute de mii s-ar aduna un miliard... Sunt, deci, miliardar in brazi... s-ar putea spune.
Dar nu i-as taia pentru nimic in lume.
Ba da, i-as taia, daca asta ar fi conditia ca sa-l mai vad o data - macar in treacat, pe strada - pe tata.
(Foto: Ion Cucu)