La munte, in Tara Fagarasului, zapada viscolita cade brusc, intr-o singura noapte, impartind anul in doua anotimpuri distincte: iarna si restul. Fagarasenii se pregatesc de marea sarbatoare a Craciunului. Se pregatesc in felul lor, recladind biserici si manastiri incendiate candva de oastea Mariei Tereza: la Bucium, la Berevoi, la Dejani. Un triunghi mistic religios s-a adaugat Athosului monahismului ardelenesc: Manastirea "Sambata", lacasul sfant al Brancovenilor si al marelui duhovnic Arsenie Boca, pe care fagarasenii nu inceteaza a-l pomeni ca pe un mare sfant, rugandu-se la el si tinandu-i fotografia inramata in stergar, ca pe o icoana. Multi isi amintesc ca, ducandu-se dupa el la Biserica "Draganescu", unde era exilat ca simplu iconar, parintele Arsenie ii certa cu vocea tunatoare a celui vazator cu duhul: "Nu va mai osteniti, urmandu-ma prin tara. O sa aveti in Fagaras puzderie de manastiri. Nadejdea sa nu va paraseasca niciodata. Curand, o sa va rugati la voi acasa". Prin anii 80, aceste vorbe pareau ratacite si fara noima. Acum, ele prind viata. Zidind clopotnite si chilii calugaresti, fagarasenii se razbunau parca pe o istorie ce le parea fara intoarcere. Staruind cu rabdare, si-au tinut legamantul: unde a curs candva sange de ascet, astazi ard lumanari - la Berevoi, Breaza, Dejani, Sambata de Sus.
Cuvintele profetice ale parintelui Arsenie s-au implinit. Dupa aproape 300 de ani, prin noile manastiri aparute si prin zelul navalnic al taranilor, Craciunul si-a recapatat aici marea bucurie fondatoare: cea a sperantei.
Trebuie sa recunosc ca niciunde nu am simtit mai intens si mai adevarat fericirea iernii si a pregatirilor de sarbatoare, ca in Tara Fagarasului, sus in munte, departe de lume si zgomot, la Manastirea "Dejani".
*
[/img]Un indicator si o troita imensa de lemn imi arata ca sunt pe drumul cel bun. Ca sa ajung la manastire, trebuie sa urc Golgota muntelui, urmand cararuia pietruita ce se strecoara printre colti de stanca si ascunzisuri de padure.
In jur, nici tipenie de om. Din ultimele case ale satului nu mai zaresc decat fumul albicios ce se ridica alene la cer. E iarna si e ger. Gandul ma poarta in vremuri trecute, cand calugarii alungati de tarcalasii imperiali sihastreau in munte, in bordeie si in crapaturi de stanca, imbracati taraneste, cu opinci in picioare si caciula neagra de miel pe cap, iarna coborand in sat si invatand copiii o bruma de carte si de rugaciune, la lumina inecacioasa a lumanarilor de seu.
Pare greu de crezut, dar la 1750, Fagarasul fosgaia de calugari si asceti, nu rareori intamplandu-se ca satele mai bogate sa tina trei-patru manastiri, fara a mai socoti schiturile ascunse in munte sau colibele sihastrilor sfiosi. Din 37 de manastiri, nici una nu a mai ramas in picioare. Tunurile generalului Bucow nu s-au luptat cu ziduri si turle de biserica, ci cu indaratnicia fagarasenilor si a calugarilor care, asa prigoniti cum erau, au refuzat mult timp sa plece, retragandu-se in pesteri si in adanc de padure, pentru a-si face - solitari si nestiuti de nimeni - altar din coliba si clopotnita din cel mai falnic brad.
Ca si la alte manastiri din Fagaras, la Dejani, in inima unei imense intinderi de stejari, se termina un drum si incepe o poveste simpla si luminoasa. Povestea regasirii unui schit pierdut vreme de 300 de ani.
"Aici, staret este Maica Domnului"
Asupra manastirii a pogorat linistea inserarii. In postul Craciunului, curtea larga, smulsa cu greu din stransoarea copacilor, pare pustie. Mai ascetic de felul sau, staretul Gherontie fuge de oameni, retragandu-se in cabanuta sa din padure, in timp ce monahul Chirila isi pregateste "remorcuta" pentru a cobori in oras. In preajma Craciunului sunt multe de facut sau de cumparat. Din usa trapezei, sora Elena imi face semn sa intru. Obosit si infrigurat, nu mai stau pe ganduri. Bucatarioara cu tavanul tesit, cu plita incinsa si castroane atarnate pe perete, imi aminteste de copilarie, de bunici, de simplitatea vietii la tara. E cald si deja miroase a sarbatoare, a cozonaci si a placinte taranesti.
Intr-un colt, aplecat asupra unei covate cu aluat parfumat si bine dospit, parintele Varlaam cladeste prescuri, pe care le inseamna cu desenul cristic al unui pecetar daltuit in lemn de nuc. Inalt, puternic si linistit, pare a fi la cumpana vietii - mai mult tanar decat batran. Dibacia si forta mainilor se alatura tacerii intelepte ce iradiaza din privirea lui curata, fara ascunzis. Parintele nu se grabeste. In pustietatea muntelui, s-a deprins cu o alta masura a timpului, cu o alta rabdare. Tot asa ii este si vorba - cumpanita, cu apasari adanci si domoale, ca de psaltire. In felul lui, se minuneaza si se bucura ca prin voia Domnului a ajuns la Dejani, repetand de mai multe ori: "Aici, staret este Maica Domnului", pentru ca apoi sa alunece usor in trecut si sa-si aminteasca cum, in urma cu 10 ani, chiar in postul Craciunului, patru calugari din Neamt, de la Sihla, traversau jumatate de tara si ajungeau, dupa mai multe incercari si oprelisti, la poalele Fagarasului. Aveau cu sine cateva carti, ceva haine de schimb si o icoana mare a Maicii Domnului. Urcand o vreme, pana au zarit Poiana Monahilor, cei patru s-au oprit descumpaniti. Jur imprejur, nu era decat padure si puzderie de muraris. Nici loc sa-si puna capul peste noapte nu aveau. Manastirea "Dejani", la care trebuia sa slujeasca, era doar un vis, o amintire a ceea ce fusese pana in 1780, cand flacarile au mistuit biserica, iar vietuitorii au fost trecuti fara mila prin sabie.
Poate ca ar fi renuntat, reintorcandu-se in Moldova, daca pe drum nu ar fi trait un miracol. Suiti intr-o masina veche si ruginita, calugarii au asezat cu mare grija singura lor avere: icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Athos. La un moment dat, un cauciuc a facut explozie si, rasturnandu-se, masina s-a oprit chiar pe buza unei prapastii. Nu numai ca cei patru calugari nu au patit nimic, continuandu-si apoi calatoria, dar spre marea lor mirare, au vazut ca icoana Maicii Domnului statea neclintita, la locul ei. Atunci, au inteles ca Manastirea "Dejani" trebuia recladita cu orice pret. Au inteles ca au de partea lor ajutorul unei icoane deosebite, facatoare de minuni.
*
Parintele Varlaam crede din tot sufletul in lucrarea miraculoasa a icoanei Maicii Domnului. Nu intamplator, in unele zile de sarbatoare, jur imprejurul bisericii, toata Poiana Monahilor se umple, spre mirarea credinciosilor, de o mireasma suava de tamaie si busuioc.
Locul nu ti-l ofera nimeni, tu trebuie sa-l castigi, sa-l uzi cu lacrimi, sa-l meriti. Cumpanindu-si cu grija vorbele, parintele zice: "Trebuie sa faci cele ale locului. Altfel, el te trimite, te scoate in lume, te pedepseste. Din patru calugari, cati am venit de la Sihla, am ramas numai doi. Ceilalti s-au smintit, au plecat in alta parte, zicand ca nu se pot ruga, ca in preajma era un poligon de verificare a explozibilului de la Nitramonia Fagaras. Eu si parintele Gherontie am ramas, desi incercarea era cumplit de grea: exploziile din poligon nu mai conteneau si erau atat de puternice, incat zidurile de la chilie incepusera sa se crape, iar geamurile se spargeau. Eram si noi pe cale sa ne intoarcem in Moldova, gandind cu amaraciune ca ni se lua chiar linistea pentru care suisem in munte, cand icoana a dat semn, parca spunandu-ne sa avem rabdare, sa mai nevoim un timp. Intr-adevar, nu a trecut mult, si fabrica a inchis poligonul. Intr-o singura noapte, si-a retras oamenii si utilajele, lasandu-ne - fara sa platim nici un ban - ca o rasplata, drumul de acces in munte si stalpii pentru curent electric."
Biserica de deasupra bisericii
Prinsa in rama de tei inflorat, cu marunte desene sculptate si invesmantata in straie intens purpurii, icoana Maicii Domnului cu Pruncul in brate vegheaza asupra Manastirii "Dejani". Prima minune facuta aici a fost sa descopere locul fostei biserici. Napadita de copaci si tufisuri salbaticite, Poiana Monahilor pastra inexplicabil un patrulater pe care nu crescuse nimic altceva, decat multimea involburata de iarba si de flori. Nemaiavand timp sa defriseze Poiana si grabit sa ridice cat mai repede paraclisul, parintele Varlaam a inceput sa adanceasca fundatia in chiar locul gasit liber si - nu mica i-a fost mirarea - sa gaseasca, sub streasina subtire de pamant, pietrele de temelie ale bisericii incendiate candva de Bucow.
La randul sau, parintele staret s-a pornit in cautarea unui izvor. Purtat de o mana nevazuta, a urcat pe coasta dealului din apropiere si, gasind o adancitura - si ea decupata anume in desimea brazilor -, s-a apucat sa sape. La nici un metru adancime, ascutisul harletului s-a opintit intr-o lespede grea de piatra. Era acoperamantul vechii fantani, adanca de 9 metri si cu apa inca proaspata si buna de baut. Nimeni nu poate explica si nici intelege cum monahii au nimerit, in doua randuri, chiar locul de obarsie al disparutei manastiri, veche inca de la 1600: chilii, biserica, fantana. Doar Maica Domnului stie. Ea a facut minunea. Ea le-a aratat lucratorilor calea. Vestea minunii s-a raspandit in toate satele din jur si, fara nici un alt indemn, oamenii au inceput sa aduca lucrurile sfinte, pastrate sute de ani de la mosi si stramosi: un clopot de la 1363, patru icoane pe lemn, un Octoih tiparit la Lvov, resturi de odoare si carti de cult. "Navalnic zel", zice parintele, minunandu-se de credinta si taria fagarasenilor, la fel de aspri si de neclintiti ca muntele din preajma. Cu asemenea oameni s-au ridicat toate bisericile monahale din zona. Din aceasta pricina, parintele Varlaam le mai numeste, ca un alint: "bisericile dragostei". Toti cei care au muncit la constructia lor nu au cerut nici un ban. Rasplata lor a ramas inscrisa doar in ziduri si icoane.
Noi la noi, cu Hristos
Parintele Varlaam acopera prescurile cu o panza alba, pregatita din vreme, desenand in aer semnul crucii - solemn si ritualic. Alaturi, sora Elena molcomeste focul din cuptor, potrivind forma cozonacilor si tavile lucioase cu placinte. In bucatarioara modesta, cu tavanul jos, plutesc arome dulci, de liniste si sarbatoare. Ajunul e aproape, bate discret cu degetele in geam, si parintele tresare usor, nostalgic si uimit, amintindu-si de saracia straluminata a primului Craciun petrecut in padure, cand, dupa priveghiul noptii si indelunga Liturghie a Sfantului Vasile, a mers la odaia batranului staret sa-l colinde, daruindu-i tot ce avea mai de pret: versuri si mangaieri de privire, urari de bine si de pace a sufletului, pentru ca apoi staretul sa-l pofteasca in ieslea bordeiului sau si sa-l imbie la praznicul de sarbatoare - o mana de bureti nesarati si o cana cu apa. Nimic nu se compara cu bucuria acelor zile, cu dulceata colindelor si a colacilor de parastas, cu aparitia miraculoasa in pragul bisericii a primului credincios, pe nume Mosu Craciun - un batran smerit si frumos la chip, asemenea unui sfant coborat din icoana, care venise tocmai din Lisa, cale de 20 de kilometri, sa daruiasca doua paini imense de casa si sa se roage la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul in brate. In singuratate si in lipsuri, totul pare miraculos: un mar, o paine, un chip de om. In singuratate, orice fosnet este o melodie si orice adiere de vant o colinda. Cand te inveti cu putin, ai dintr-o data toate bogatiile pamantului. Ca in ieslea Bethleemului, bucuria Craciunului nu sta in lucruri, ci in duh si in dragoste.
Fotografii de Emanuel Tanjala