Craciunul satelor de campie n-are in el nimic fastuos. Cel mai mare dar pentru taranii din Baragan e rodul pamantului adunat in hambare si amintirile, bantuite de vifornite si de ninsori.
Noaptea se trezeste din somn, il hatana pe Gicu si il intreaba: "Mai, stii ca in 47 a degerat graul?". Gicu se intoarce pe partea cealalta: "Lasa-ma, bre, in pace, pe mine ma doare grau de anu asta!". Nea Gheorghe Micu are 83 de ani. E multumit ca mai vede sa citeasca in Biblie si ca mai poate iesi pe drum.
Nea Gheorghe
Prin trifoiul zapezii
Caldura topeste fulgii care incep sa alunece pe fereastra si ma simt acasa, in camera asta batraneasca, cu tavanul scund, facuta din chirpici. Gicu, baiatul lui Nea Gheorghe, e trecut de cincizeci de ani, dar ii plac povestile batranului. Si-a adus o galeata de tabla, o razatoare si curata porumb, asezat pe un scaunel de lemn cu trei picioare.
"A venit intr-un an zapada pe 8 noiembrie. A venit un vant si ne-am trezit cu zapada pana la genunchi", spune Nea Gheorghe asezat pe pat, la gura sobei. "Era in 42, ca nu plecasem in armata, da eram insurat."
Pisica vine si ea, de parca ar vrea sa asculte povestea. Se ghemuieste langa soba. Ne priveste torcand, si linistea din camera se amesteca cu lumina blanda din geamul ferestrei, peste care fulgii coboara lin. Ascult tacerea lui Nea Gheorghe si simt cum timpul isi incetineste trecerea, isi potoleste furia de pe marile bulevarde ale Bucurestiului, de unde vin. Totul recapata o ordine veche, ancestrala, toate au timpul lor. Pacea satului in care copilarisem se asterne in inima mea. Sunt bucuros pentru astfel de momente de regasire.
Povestea batranului e din vremea in care satul era impartit in plugari si pescari. Nea Gheorghe e plugar din mosi-stramosi, si despre orice anotimp ti-ar vorbi, iti vorbeste despre pamant. Asta e anotimpul lui. Pogonul lui si jumatate e centrul lumii, soarele si luna in jurul lui se invart, si anotimpurile, cand trec, nu au pe unde s-o ia, decat pe langa bucata lui de pamant. Asa a crescut, asa e in Baragan. De-asta, iarna e binevenita aici, e asteptata cu nerabdare, daca pamantul e pregatit s-o primeasca: daca a fost semanat, grapat, si samanta si-a facut culcus bun in brazda.
Ziua aceea de 8 noiembrie 42 si-o aminteste de parca ar fi fost ieri. Firea lucrurilor fusese incalcata: zapada venise buimaca, grabita, cand pamantul inca nu era pregatit. Pentru un plugar, asta nu se uita usor!
"Cumnatu meu, a lu Boncea, nu terminase de semanat si avea amaratu patru copii. A venit sormea la mine plangand, ca el era plecat pe front si nu apucase sa puna grau-n pamant. Plangea si isi frangea mainile. Atunci tata m-a chemat si a zis: "Eu seman graul in zapada si tu ari. Hai!"."
Au inhamat calul, si dupa ce au pus in traista cativa pesti si o sticla de vin, au plecat spre camp. Erau desculti. Taranii in Baragan sunt invatati sa "mearga prin zapada ca prin trifoi". Mergeau fara sa-si spuna nimic. Se gandeau doar la grau, sa-l bage cumva in pamant, chiar pe viscol. Totul in sat se masura si se platea in duble de grau si porumb. Pana si casa batraneasca, in care eu si cu Gicu si cu pisica ascultam povestea lui Nea Gheorghe, costase 12 duble de grau.
"Cand am ajuns, ce sa vezi?" Batranul isi intinde mana cu degetele raschirate, de parca ar vrea sa prinda o naluca: "Tot campu, zapada alba". Au arat asa, pamant amestecat cu omat, nu se gandeau ca o sa mai iasa ceva. Dupa ce au semanat, s-au asezat la marginea locului, pe o rogojina. S-au spalat pe maini cu zapada, au scos pestii si vinul si s-au pus pe mancat. "Dar cat ne-am pus noi la marne sa mancam, a iesit soarele. Aratura calda, zapada s-a topit. "Ce facem, taticule? Bagam grapa?". Si taticu a zis sa lasam pamantu asa, ca o sa iasa, ca asta a fost semn de la Dumnezeu. Si nu am mai grapat. A iesit graul, s-a facut. Asta a fost prima zapada in 42."
Dar graul s-a facut, si pentru ca in anul acela, zapada a fost buna. N-a fost "zapada vantoasa", din cea subtire, pe care crivatul Baraganului o viscoleste usor. "A fost zapada trimisa oblu din cer", zice Gheorghe, "moale, sa sa prinda de pamant. Se inmoaie putin, si apoi de la frig prinde coaja. P-aia nu o mai ia vantul si aia e cea mai buna pentru grau."
Gicu a terminat de curatat stiuletii de porumb. La finalul povestirii, fata i se lumineaza: "Vezi, nepoate? Stie toate basmele de pe lume!".
In odaia luminata, acum, de focul din vatra, pana si pisoiul stie ca basmul batranului nu este din cartile cu povesti, ca nu are nici macar un palat de clestar si nici macar un singur zmeu. Dar e povestea pamantului lor, si alta mai frumoasa plugarii nu stiu.
Nea Costica
Iarna manjilor
Satul e alb si curat. Pe zapada ulitei, saniile copiilor lasa dare lungi. Pe ulucile gardurilor stau ciori. Intru in curte la Nea Costica. Toata copilaria m-a fascinat calul sau, care era exact ca in povestea bunicului meu: negru, cu o stea alba in frunte.
Imi rotesc privirea si, incet-incet, imi amintesc ca bogatia se priveste altfel aici: in numarul cuibarelor, al gainilor cocotate pe crengile dudului, al ratelor ce merg leganat sa bea apa din cauciucul de tractor pe jumatate taiat.
De cand era copil, Nea Costica trecea pe sub burtile iepelor, si-apoi, tot cu caii a crescut. I-a iubit foarte mult, si acum, de cand a vandut-o pe Stela, se plange de singuratate. A dat-o de batranete, o simtea ca-l apasa, nu se mai putea ocupa de iapa asa cum ar fi trebuit. A dat-o tot din dragoste, "sa-i fie ei bine". In sat, nu mai are pe nimeni, in afara de o sora, Lenuta, care locuieste in celalalt capat al asezarii. Copiii sunt plecati la oras. Camera lui e plina de icoane, arde o candela si el priveste pe geam cum ninge in livada.
Toate iernile pe care le-a trait au fost frumoase. Si cele in care mergea cu colindul, imbracat in Ingerul lui Dumnezeu, cu fota mare, alba, si cele de pe Bricul Mircea, cand a fost marinar. "Cand esti sanatos, toate-s frumoase." Dar nu poate uita iarna aceea, "iarna manjilor lui".
"Se terminase postul Craciunului si sormii, Lenuta, ii venise sa faca nunta cu Vasile. Trebuia sa se duca sa targuiasca la Bucuresti. Cu o saptamana inainte, daduse zapada, troiene cat gardurile ograzilor. Desfundam poteca cu saniile, ca altceva nu era pe atunci. Si cu lopetile, cu oameni chemati de la primarie. Zapada incepuse sa se topeasca putin si noi am zis: "Hai la Bucuresti!"."
Nea Costica a inhamat caii. Avea doi cai negri, frumosi... "Doi carlani, o minunatie." Abia ii putea tine in ham, ca erau hraniti ca-n poveste, le dadea graunte pe saturate, nu-i desela. Mai bine sarac, decat sa-si puna bidiviii la munci prea grele, sa care graul si cocenii altora.
A pus caii la sanie. L-a luat pe fratele Lionas, pe cumnatu Jianu, pe Lenuta, Vasile si au plecat la Oltenita, de unde ei luau trenul spre Bucuresti. Intelegerea a fost sa ii astepte o noapte, ei sa se-ntoarca si sa-i duca inapoi. Asa ca dupa ce i-a dus la tren, a tras la hanul unui grec. Seara, nici nu se instalase bine (era la vremea cand campia inzapezita se inroseste spre apus), cerul s-a acoperit dintr-o data de nori vartosi.
"De la han, ne-a spus inca de dimineata: oameni buni, plecati unde vedeti cu ochii, ca s-a anuntat vifor mare. Nu mai stati aici. Nu stiu de ce, mie mi-a zis special: "Domle, nu mai sta aici, ca iti mor caii. Inhama si pleaca". Eu am avut o presimtire, si cand mi-a zis de cai, odata mi s-a strans inima."
A inhamat si-a plecat. Prin troiene, pe campia pustie. Incepuse sa ninga si sa viscoleasca. A ajuns din urma o sanie care desfunda drumul. A dat-o la o parte si a mers mai departe prin zapada troienita. Abia vedeai la cativa pasi. Campia si cerul erau totuna, zapada viscolita venea si de sus, si de jos, inaltandu-se in trombe, de parca pluteai cu sania prin vazduh.
"Toata zapada care imi venea in fata se topea si curgea de pe obraji, de ma udase pana la piept. Si eu manam."
Drumurile desfundate pe care venise se troienisera la loc. Ratacea in desertul alb, fara sa stie directia. Le striga cailor: "Acasa! Acasa, flacaii mei!". Si se incredea in ei. Dar se facuse noapte. A recunoscut o cabana in dreptul careia trebuia sa fie o podisca. "Erau troiene cat casa mea, nu mai stiai unde e podisca. Si eu manam inainte. Au cazut caii pe langa pod, si eu cu ei. In groapa. Ce sa fac? Caii sarisera unul peste altul si sania era rupta. Am tras eu sa ii scot, dar caii nu mai puteau da inapoi, iar inainte, nu puteai merge, ca era si mai abrupt malul."
Doua ceasuri au luptat toti trei cu zapezile, pana cand Costica a inceput sa simta ca ii amortesc mainile si picioarele. S-a lipit de cai, a inceput sa le frece grumajii, le-a scos zabalele si, in timp ce suflarea sa se amesteca cu suflarea cailor, zapada topita i se scurgea de pe obraji, amestecata cu lacrimi de neputinta. Le vorbea cailor si le promitea ca or sa scape ei de acolo si le va impleti coamele si-i va impodobi cu fire rosii de borangic si clopotei, vor merge cu colinde prin tot satul, numai sa aiba rabdare, sa iasa.
"Ma gandeam ca mor eu, da ma gandeam ca, si mai rau, mor caii acolo, in zapada", isi aminteste Nea Costica, cu ochi aposi. Se intoarce spre icoana: "Dumnezeu si Maica Domnului, ca m-am inchinat si m-oi inchina cate zile o sa mai am. Dinspre crivat apar pe nevazutelea trei oameni, prin nameti. Eu cand i-am vazut, am inceput sa strig: "Aoleu! Aoleu!", "Ajutor, oameni buni!". Ma gandeam ca n-or sa ma auda in vijelia aia. Si ei s-au mirat cand m-au vazut, ca nu era tipenie de om in prapadul ala pe camp. Au sarit si eu le-am zis ca s-a rupt rascrucea la sanie. Si-atunci ei au legat capestrele direct de sanie, am impins cu totii si m-au scos dincolo, din groapa, inspre Dorobantu."
A plecat mai departe si caii au gasit singuri drumul pana acasa, prin troienele acoperite de noapte. Cand a ajuns, abia a tinut animalele in frau, ca voiau sa intre cu tot cu sanie in grajd. A deshamat si cand i-a bagat in cosar, nu te vedeai de abur: "Iesea geru din ei". Maria, sotia lui Costica, nu dormea, facea paine pentru nunta. Nu si-a lasat barbatul sa intre in casa pana nu s-a dus la o batrana de pe ulita, sa o intrebe cum trebuie sa faca, ca-i inghetat. Alerga pe troiene, pe sus, ca erau troienele cat gardul, si ea parea ca zboara pe deasupra caselor. Cand s-a intors, avea leacul la ea. "Am intrat si aveam fata umflata de ger. Ea a adus zapada de afara si mi-a pus-o pe fata. Asa mi-am revenit", zambeste Nea Costica. "Eh! Am avut noroc cu oamenii aia, dar daca nu apareau, vroiam sa mor langa caii mei. Am vazut moartea cu ochii. Erau iernile grele inainte, baiete! Erau nameti de doi metri, faceam tunel. Astea de-acuma sunt ierni?"
Si, ca si cum ultima intrebare l-ar fi adus in prezent, de-acolo, din vremurile ingropate in omat, se plesneste cu palma peste frunte: "Cat e ceasu? Sapte si 20? Aoleo, am scapat jurnalu! Trebuie sa il vad, ca acum, astia stiu exact cand vine viforu!".
Iesim afara. Nea Costica bate de doua ori cu toiagul in pamantul inghetat: "Pe ulita vrei sa gasesti iarna de altadata, nepoate?". Se intoarce incet si priveste demonstrativ celalalt capat al drumului pustiu. "Eu nu stiu daca acuma ii mai multa sau mai putina zapada ca altadata si nici daca viforu bate mai tare sau mai incet. Cine stie treburile astea? Poate Dumnezeu din cer. Da eu iti zic asa: du-te la Turtucaianu, ca el e pescar vechi, si o sa afli cum era iarna pe-aici."
Turtucaianu
Vreme aspra si boblete sarat
Casa lui Turtucaianu din satul Varasti. Gazda mea scoate din beci o carafa de vin rosu si pune pe masa un sir de peste sarat: boblete. Ma invata sa il curat de piele si sa ii mananc miezul. "Asa mancam si pe atunci, cand era iarna prea grea si nu puteam sa mergem in balta. Da asta era destul de rar, ca noi eram invatati cu vremea aspra si cu pestele proaspat."
Turtucaianu s-ar duce si acum la pescuit ca in alte ierni, dar balta nu mai este cum era altadata. Erau inainte aici, in jurul satului, trei mii de hectare de balta, din care o mie numai stuf, nu puteai sa razbesti cu nimic, plin cu toate jivinele, de la lupi la serparaie si pasaret. Pe Dunare, daca ingheta apa, nu mai era nimic de facut. Pescarii se retrageau si dadeau la copca in Balta. "Pentru copci aveam badarane, niste topoare mari, si cand loveai cu ele, sareau aschii de gheata ca din lemn. Bagam cate patru navoade. Si aduceam saniile si puneam pestele cu minciocu direct in sanii."
Dar trebuia sa te pricepi, daca e buna gheata, daca tine: oteloasa - era buna de copca si sanie, sticloasa - era buna de mers cu patinele. Ce-i drept, pe atunci nu stiau oamenii din sat cum arata patinele, dar cand se auzea ca gheata e ca geamu, se strangea tot satul. Patinele lor erau facute din oase de cal, de la genunchi in jos, din turloaie. Le ascuteau la capete si le legau cu nojite de piele. Unii aveau si "bolduri", bete cu cuie batute in capat. Alunecai, nu te puteai opri, unii cadeau in copcile ramase de la pescari. Ieseau, se duceau acasa sa se schimbe si veneau inapoi. Cateodata, erau timpuri miraculoase, cand moina topea gheata si ea se rupea, se misca, o lua de vale, ghetar cu ghetar, si pe Dunare se facea munte. Atunci incepeau surpaturile. Dunarea iesea din patul ei si curgea in Balta cu vuiet. Diferenta de nivel era destul de mare si apareau cascade: "Daca mergeam pe Dunarea dezghetata, trebuia sa fiu atent sa nu ma traga cascada, da de multe ori imi lua barca si daca ma prindea pe lat, nu aveam ce sa mai fac, ma arunca de la 4-5 metri si pierdeam si peste, si tot". Apoi, cand scadea apa, pescarii puneau leasa, gard de sipca impletit. Inchideau balta, ca pestele simtea si el ca Dunarea se retrage si ar fi vrut sa se retraga cu apa. "Te duceai cu plasele la pescuit. Era ger, da te bateai asa, singur, cu mainile, te frecai sa nu ingheti. Intr-o iarna, m-am scufundat aici cu doua sanii pline cu platica. Am avut noroc ca nu era apa mare, ca eram aproape de mal. Era ger, si cu apa pana la brau, trageam sa salvez caii si sania."
Hei, erau si grinduri pe vremea aia. Cand duceau oamenii caii acolo sa ii lase in salbaticie, insemna ca s-a sfarsit iarna, si ii luau de acolo la prima zapada. Ii duceau cu barca, si ei nu aveau cum sa fuga, ca erau inconjurati de ape: Grindul Iepurelui, Cochira, Gradistea. Ii mai verificau din cand in cand, si daca ii gaseau muscati de lupi, ii coseau cu fir de borangic, si pielea se prindea.
"Acum, nu a mai ramas mare lucru din ce era pe atunci. Balta au secat-o, au taiat stuful si padurea. Nu mai sunt lupi si nici pasaret nu mai e, de la care sa furi oua, sa ai gaste salbatice in curte, legate de picior sa nu zboare toamna, cand auzeau gagait de-al lor pe deasupra. Dunarea nu se mai revarsa, ca au facut diguri, si la copca nu mai da nimeni, ca acum privatizatii au utilaje de spart gheata. Uite, bobletele asta sarat a mai ramas din iernile alea."
Tanti Neta
Claca si intunerecul
Nici pentru Tanti Neta, iernile nu mai sunt cum au fost, desi ea inca mai tese la razboi si colindatorii sunt nelipsiti la ferestre. Dar daca ar fi sa spuna totusi ce-i lipseste cel mai mult, spune fara sa stea pe ganduri: "Claca, maica! Nu se mai face claca de mai bine de 30 de ani, si asta era sufletu satului in iernile grele. Torceam bumbac, lana. Azi ma chema una, maine alta, chemam si eu la randu meu. Se statea de vorba. Vorba vorbea, gura ne mergea, fusele se invartea".
La claca, sub magia lampii cu flacara galbuie si tremurata, Neta rosea sub privirile flacailor si nu indraznea sa isi ridice ochii de pe fus. Iar cand flacaii stingeau lampa, numai ea stia cine o saruta. Asa s-a maritat, fara sa stie mare lucru despre viata, dar cunoscand bine tesutul la razboi si intunericul de la claca. "Io am lucrat zi si noapte. Cu munca asta am luptat mult de tot. Am tesut sute de coti. Pana la Calarasi si inapoi. Hai cu suvelnita, hai la razboi. Mi-a placut sa am, de-aia am lucrat." Tanti Neta scoate lucrurile dintr-o lada de zestre ce pare fara fund. "Uite, am cearceafuri, nici nu traiesc eu sa le port. Astea sunt prosoape, astea fete de plapuma. Am 11 plapumi facute de mine si de viata mea. Astea sunt tesute in patru ite, uite, asta e din rolan. Culorile le aleg sa fie aprinse si sa placa la suflet de om. Lucruri frumoase, baiete, lucruri adevarate, nu ca acuma, cand totul se cumpara in bani."
Intalnire cu Mos Craciun
Ulita bunicilor. Peste sat se lasa inserarea albastra. Recunosc pamantul inghetat in forme ciudate, sub talpile groase ale bocancilor. Viforul sufla in rafale si prin norii desi, de zapada, parca vad palcuri de copii inotand prin nameti. Cu traistele de gat, cu o stea inaltata pe un varf de prajina, au pornit-o la colindat. Peste sat se aud crampeie de cantece. Tin minte bine clopotelul din pod, geamurile aburite ale ferestrelor, bucuria oamenilor iesiti in prag si braul rosu cu fir de aur.
Acum, in casa bunicilor locuieste altcineva. As vrea sa intru prin camere sa caut mirosul de iarna al gutuilor. Ma asez la poarta, pe bancuta de lemn, asa cum faceam in zilele cand il asteptam pe Mos Craciun. Pandeam capetele ulitelor si tresaream la fiecare sanie cu zurgalai. Dar el venea numai noaptea. Era miracolul oricarei ierni si vorbeam despre el pana spre primavara, povesteam tuturor ca eu l-am vazut "de-adevaratelea", manandu-si sania, prin zapezile satului. Mintea mea iscoditoare de copil cerceta, se-ntreba, dar totul era real: cand venea prin gradina, dinspre Balta, sacul lui chiar mirosea a peste si semana cu sacii pescarilor. Cand venea de la drum si mai intai imi batea in fereastra, il auzeam cum se scutura de zapada pe prag. Se plangea ca e obosit. Nu statea prea mult, era grabit sa ajunga si la alte case, ceea ce iarasi era adevarat, judecand dupa sacul lui inca plin.
Stau in fata casei si-ascult cum viforul poarta pocniturile de bici peste sat. Vor veni iarasi colindatorii, cu bradul pus pe plug si cu coamele cailor impletite. Vor trage o brazda in pamantul Baraganului inghetat. Vor veni iarasi copiii cu steaua, adusa direct de la Viflaim...
Poarta la care stau se deschide si apare un cap imbrobodit de femeie:
-"Pe cine cautati?".
Ii fac un semn spre capatul ulitei: "Il astept pe Mos Craciun".
(Fotografiile autorului)