Incepand cu acest numar si pana la sfarsitul lui decembrie va voi recomanda carti bune de daruit de sarbatori, volume care, atat prin continutul, cat si prin aspectul lor, sunt o bucurie chiar si pentru persoanele cele mai pretentioase. Fiindca in domeniul cartilor pentru copii, pe grupe de varsta, oferta in aceasta ultima parte a anului e extrem de variata si aveti de unde alege, prin simpla rasfoire in librarie, ceea ce credeti ca i-ar incanta pe micutii dvs. tot atat de mult cat si jucariile, cred ca e mai util - ca un "cititor de incercare" ce sunt - sa va ajut sa va orientati in cumpararea unui cadou neconventional si de bun-gust pentru tineri si maturi, "un obiect de folosinta indelungata", ce se va pastra impreuna cu amintirea daruitorului toata viata, ba poate ajunge si la urmasi inca nenascuti (supravietuim si prin ceea ce daruim). Cartea pe care vi-o recomand azi e pe cat de placuta la citit, pe atat de aspectuoasa, un adevarat regal, si e scrisa de un autor italian de care cu siguranta ati auzit. Popularitatea lui Umberto Eco (tiraje imense, traduceri in toata lumea, reeditari, ecranizari, dramatizari) nu tine de faptul ca ar scrie o literatura facila. El este in primul rand un carturar, profesor de semiotica (stiinta a modurilor de producere, functionare si receptare a diferitelor sisteme de semne ale comunicarii intre oameni) si a inceput prin a publica tratate academice si eseuri in acest domeniu. Trecerea de la stiinta la roman s-a facut prin aplicarea teoriei in constructii narative cu mai multe etaje de semnificatii, folosindu-se premeditat "carlige" de captat cititorul, indiferent de nivelul lui de cultura (intrigi politiste, mistere, scheme de basm si de aventuri, intorsaturi neasteptate etc.). Inceputul a fost facut in urma cu 24 de ani, cu Numele trandafirului. Succesul mondial de durata a dovedit ca specialistul in comunicare stia bine cum sa se faca inteles si sa delecteze masele. La noi, romanul a fost tradus in 1984, cunoscand apoi mai multe editii dupa 1990. De altfel, toate scrierile lui Eco, si cele teoretice, si romanele, si savuroasele volume de publicistica, exista in versiune romaneasca si s-au vandut ca painea calda, cititorii de la noi stiind deja ca semnatura lui e o garantie de lectura pasionanta.
In vara aceasta, presa internationala anunta ca pe un eveniment lansarea in Italia a unui nou roman de Umberto Eco, Misterioasa flacara a reginei Loana, si iata ca, in doar cateva luni - veritabila performanta a traducatoarei Stefania Mincu si a colaborarii dintre editurile "Polirom" si "Pontica" - e la indemana cititorilor romani, intr-o superba editie cartonata, pe hartie buna si cu ilustratiile originale, bine reproduse in culori. Caci e vorba de un roman bogat ilustrat, in care iconografia semnifica la fel de mult ca si textul. Eco marturisea intr-un interviu ca se gandea de mult sa scrie o carte autobiografica despre copilaria si adolescenta generatiei lui in Italia fascista (e nascut in 1932). Cum altii i-au luat-o inainte, a recurs la o modalitate ingenioasa de a reconstitui imaginarul colectiv al anilor 30 - 40 din secolul trecut, folosind ca pretext cliseul amneziei (tocit in atatea filme de serie B). Personajul narator, Giambattista Bodoni, zis Yambo, are aproape 60 de ani in 1991, cand sufera un accident cerebral. Atacul ii afecteaza memoria autobiografica, cea a experientelor directe, legate de emotii si sentimente, lasandu-i insa intacta memoria publica, semantica, in care se graveaza ceea ce am invatat, in fraze gata facute. El stie o multime de citate literare, poezii, cantece, nu-me de personaje istorice, cu date si evenimente, dar nu-si aminteste deloc cine e. Si nimic despre familie, prieteni, iubiri. Sotia lui, Paola, pe care nu o recunoaste, il face sa afle ca e de profesie anticar, ca si bunicul lui, ca au impreuna doua fete casatorite si trei nepoti, iar cel mai bun si mai vechi prieten ii vorbeste despre locuri si oameni ce i-ar fi fost apropiati. Toate acestea ii sunt acum complet straine. In incercarea de a-si recupera trecutul, Yambo se duce la casa de la tara a familiei, la Solara, un conac ce a apartinut bunicilor si parintilor si unde el insusi - i se spune - si-a petrecut vacantele pana in adolescenta. Acolo, intr-un pod urias si in incaperi nefolosite, descopera carti, reviste populare, ziare, placi de patefon, caiete de scoala, fotografii si scrisori din care reconstituie o "lume de hartie", cea in care s-a format, cu eroii ei imaginari din benzi desenate, romane de aventuri si filme, dar si contextul politic al Italiei mussoliniene, razboiul, rezistenta, primii ani de pace. Toate acele reviste pentru femei, reclame, brosuri de educatie religioasa, colectii de timbre, compunerile fasciste scrise pe la 8-9 ani (asa cum la noi copiii scriau compuneri pline de clisee ale propagandei comuniste) incep sa-i activeze emisfera cerebrala dreapta, unde e sediul emotiilor si al universului vizual. Dar inca indistinct, ca o bajbaire in ceata. Titlul romanului e imprumutat de la o stupida poveste ilustrata: regina Loana detine o flacara misterioasa cu care poate invia mortii. Ceata trecutului mort pentru Yambo e strapunsa de mici flacarui iscate de imaginile si sunetele copilariei, dar cadavrul timpului inca nu e resuscitat. Ca in toate romanele lui Eco, sfarsitul e deschizator de noi semnificatii. Redescoperindu-si intensitatea primei iubiri platonice, dar si, pe fundul unei cutii, o exceptional de valoroasa editie bibliofila, visul oricarui anticar, Yambo sufera de emotie un nou atac cerebral si abia in coma isi recapata memoria afectiva. Nu va povestesc veselul spectacol carnavalesc final, fiindca nu pot: trebuie sa vedeti si multele poze colorate.