Sase Olimpiade:
• Los Angeles 1984 - aur la dublu vasle;
• Seul 1998 - argint la dublu vasle si bronz la patru vasle;
• Barcelona 1992 - aur la simplu vasle si argint la simplu vasle;
• Atlanta 1996 - aur la opt plus unu;
• Sidney 2000 - aur la opt plus unu;
• Atena 2004 - aur la opt plus unu...
Asa arata palmaresul olimpic al celei mai valoroase canotoare a lumii, romanca Elisabeta Lipa.
Si nu am enumerat medaliile castigate de ea la campionatele mondiale si europene, si nici laudele scrise in presa internationala despre performantele ei. Am preferat sa aflam povestea acestor izbanzi in direct, de la sursa, relatata de chiar autoarea lor. Am pastrat anume intalnirea cu ea pentru ultima fila din calendarul acestui an, un an de exceptie, pe care l-a onorat exemplar. D-na Elisabeta Lipa ne-a invitat acasa, tocmai de ziua baietelului ei, Dragos, care a implinit sapte ani. O femeie zambitoare si amabila, cu lumina implinirii intiparita pe obraz.
Canotoarea secolului
- Doamna Elisabeta Lipa, luna trecuta ati fost premiata la Muzeul Olimpic din Lausanne, unde vi s-a atribuit titlul de canotoare a secolului. Acest premiu este considerat un fel de Oscar al sportului. Cum a fost?
- A fost extraordinar. A fost exact ca Oscarul din cinematografie. Cei de la Lausanne ne-au pregatit o ceremonie care nu era cu nimic mai prejos de cea oferita marilor actori. M-am simtit... Un om normal (cum zicem noi, sportivii, despre restul lumii) nu are cum sa-si de-a seama ce simtim noi acolo sus, pe podium, cand cu medaliile la gat, ascultam imnul tarii. Nu mai stii ce-i cu tine, dai din ras in plans, nu te poti controla. Toate sentimentele adunate in tine, bucuria, patriotismul, emotia, toate te napadesc. Incerci sa te abtii, dar iti curg lacrimile fara sa vrei. Este un sentiment pe care n-ai cum sa-l explici, n-ai cum sa-l povestesti, nu poti decat sa-l traiesti.
- Mai sus decat ati ajuns, aproape ca nu se poate. Va mai ganditi cateodata la drumul lung, care v-a dus spre culmi?
- Drumul este, intr-adevar, extraordinar de greu... iar al meu a inceput demult, pe cand eram eleva in clasa a X-a, la Liceul "Mihai Eminescu" din Botosani. Atunci, clubul Olimpia din Bucuresti a facut o selectie pe tara si antrenoarea Ileana Pavel a ajuns si in nordul extrem al tarii. M-a selectionat de la inceput, datorita calitatilor mele fizice innascute: inaltime, anvergura etc. Apoi mi-a spus o poveste frumoasa despre un sport care se practica vara, pe soare, in barci, pe lacuri albastre, la margini de paduri. Mi-a suras ideea de a veni la Bucuresti, dar mama s-a opus cu vehementa. Nu sportului, ci vietii pe care el o presupunea: sa plec la saisprezece ani de langa ea, la cinci sute de kilometri departare, intr-un oras in care nu cunosteam pe nimeni... Tare ar fi vrut sa nu plec. Tata, in schimb, a fost de acord, mi-a zis ca daca asta imi doream cu adevarat, ma duce chiar el, si om vedea ce-o iesi. Am ajuns in Capitala pe 10 ianuarie, chiar la inceputul trimestrului doi scolar. Fusesem selectate vreo cincizeci de fete, majoritatea din Moldova; asta a fost bine, ca ne-am format repede un fel de a doua familie, care parca ne-a mai alinat dorul de cea adevarata. Dupa vreo trei luni, am facut un prim antrenament pe apa, la barajul de la Ramnicu Valcea. Acolo am invatat sa vaslesc. Dupa o luna, am realizat cu groaza ca nimic din ce-mi spusese antrenoarea - barci, lac, apa si soare - nu prea corespundea cu realitatea. Realitatea era mult mai dura: plina de bataturi, de sudoare si de efort. Asa ca dupa aceasta prima luna nu aveam alt gand decat sa renunt. Dar dupa intoarcerea la Bucuresti, am participat la cateva concursuri adevarate pe care le-am castigat. Am uitat sa mai plec, iar dupa un an m-am transferat la Dinamo - unde sunt si in prezent. Dupa alti trei, eram deja campioana olimpica. Starea aceasta de competitie mi-a placut cel mai mult, a devenit ca un drog si uite ca, daca am rezistat acea prima luna, am rezistat inca douazeci si patru de ani de munca si sacrificii. Ei, si acum, cand merg la mama, imi zice bucuroasa: "Uita-te, cand te gandesti ca nu voiam sa te las! Ce s-ar fi ales de tine, ai fi terminat liceul, ai fi facut o facultate, dar atata implinire n-ai fi gasit niciodata". Intr-adevar, mi-e imposibil si mie sa ma imaginez altundeva si altcineva decat ceea ce sunt in prezent.
Intalnire intre stele
- In afara de talent si de calitatile innascute pe care le aveti, care sunt celelalte ingrediente ale retetei succesului?
- Munca, sacrificiu, perseverenta, putin noroc si intamplari potrivite. De ce spun asta? In 1983, am participat la jocurile preolimpice de la Los Angeles. Noi eram proaspete vice-campioane mondiale, iar in avionul spre America, a avut loc prima mea intalnire fata in fata cu Ivan Patzaichin. Bineinteles ca stiam cine era, bineinteles ca nu visam nici o clipa sa am performante asemanatoare cu ale lui, eram doar fericita sa stau alaturi de el si sa-l ascult. Sa invat cat mai multe. In acel zbor lung spre Los Angeles si mai tarziu, in timpul sederii acolo, am inteles ce inseamna un mare sportiv, cum se comporta un mare sportiv, cum gandeste, cat de mult isi merita locul si ce model desavarsit era. El se afla spre finalul carierei, eu urcam cu pasi mari spre succes. Calatoria aceea a avut un rol extraordinar in cariera mea. L-am ascultat pe Ivan ore in sir, am "furat" cat am putut de la acest om extraordinar.
- Marii sportivi vorbesc permanent despre munca teribila, aflata in spatele performantelor care duc la victorie. Nu sunt totdeauna intelesi... Cum arata o zi din viata unui canotor de performanta?
- Arata exact asa cum arata o saptamana, o luna, un an, o viata. Mereu la fel: desteptarea la sase si jumatate; la sapte, primul antrenament pe apa, care dureaza peste o ora si masoara cam zece, cincisprezece kilometri. De pe apa mergem la micul dejun, apoi dupa o pauza de vreo ora, deci pe la zece, incepe cel de-al doilea antrenament, tot pe apa, in jur de doua ore. Sunt zile cand facem si antrenamente de alergare, dupa care mergem la masa de pranz. Apoi somn obligatoriu, desi cu obligatie sau fara, oricum adormi. La patru incepe cel de-al treilea antrenament, care dureaza tot in jur de doua ore. Iesim de pe apa, ne schimbam, incepem antrenamentul de forta (o ora, o ora si jumatate). Seara - cina, program administrativ, masaj, vine medicul sa ne mai oblojeasca pe unde ne doare. Pe la zece, unsprezece, vrem nu vrem, adormim. Cam asa au aratat majoritatea zilelor din viata mea, timp de douazeci si patru de ani.
- A ajuns sa va placa apa?
- (rade) Sincera sa fiu... nu pot sa spun ca sunt innebunita dupa ea. Atatia ani de apa nu m-au facut sa o iubesc prea tare. Iubesc competitia, sportul... Poate dupa o vacanta mai lunga o sa ma ia putin dorul de apa, dar deocamdata, sa n-o vad in ochi. (Rade) De altfel, in timpul carierei mele, "m-am certat" de trei ori cu apa, adica am luat niste pauze. Prima a fost inainte de Jocurile Olimpice de la Atlanta. Atunci am luat o pauza de cateva luni, pentru ca nu mai rezistam psihic. Nu ma gandeam o clipa sa renunt definitiv, dar am simtit nevoia sa fac un pas inapoi, ca sa pot reveni cu pofta, si cred ca am facut bine. Am castigat, iar dupa Atlanta m-am retras ca sa fac un copil. Am realizat ca vremea trecea, iar eu imi doream nespus un copilas. Cred ca bucuria nasterii unui copil nu poate fi inlocuita, nu poate concura cu nici un alt succes, cu nici o Olimpiada. Este bucuria suprema. In 1997, a aparut scumpul meu Dragos. Am stat cam un an jumatate cu el, tot intr-un fel de cantonament. (Rade) Am revenit pentru Sidney, m-am antrenat cam doi ani, iar dupa Sidney m-am retras (tot cam doi ani) si am revenit pentru Atena. Acum, am pus iar vaslele-n cui. Definitiv? La mine nu prea functioneaza cuvantul acesta. Oricum, pentru o posibila revenire a mea la Olimpiada de peste patru ani de la Beijing, am pus o conditie: daca se va face pista olimpica, atunci revin si eu pentru Beijing. Daca nu, chiar ca raman vaslele definitiv in cui. Poate asa ii incurajez si eu sa dea bataie cu lucrul, fiindca e mare nevoie de acea pista pe apa pentru viitorul canotajului romanesc.
"Nu mai vreau sa-mi fie dor niciodata"
- Sunt grele aceste reveniri?
- Sunt, intr-adevar, foarte grele, si fizic, si psihic. Mai ales dupa ce ai un copil, mama din tine te copleseste, devine foarte puternica, dorul de casa este mult mai dureros, dorul de copil. Pana acum, il mai luam cu mine in cantonamente, dar acum a intervenit scoala si nu mai poate lipsi. Insa, oricum, daca primesti intelegere de la familie, daca ea te incurajeaza, daca tu crezi cu tarie in fortele tale, parca treci mai usor peste toate. Eu am avut intotdeauna parte de aceasta intelegere. Si-apoi, cum sa nu castig cand, cu o seara inainte de finala de la Atena, vorbesc la telefon cu Dragos si el imi spune gatuit de emotii: "Mami, stii ceva? Eu simt ca ai sa castigi!. Stii cum?... Zbori pe apa". Saracul, acum e mai mare si altfel traieste aceste momente. In timpul finalei, era la parintii mei, iar mama mi-a spus ca nici nu putea sa se uite, se tot muta dintr-o camera in alta si tipa: "Zi-mi ce face! Unde e? E prima?".
- Doamna Elisabeta Lipa, se apropie cu pasi repezi Craciunul. Cum il veti sarbatori?
- Anul acesta cred ca o sa mutam tabara de Craciun. Cred ca o sa mergem cu totii la verisoara mea din Germania. Ne reunim cat mai multi membri ai familiei acolo. Imi place Craciunul! La cat de mult am lipsit eu de acasa, vreau acum sa recuperez. Imi plac pregatirea, curatenia, forfota, desi nu prea am timp sa le fac. Craciunul e sarbatoarea familiei. El trebuie transmis si copiilor, ca pe un dar de pret,. Sa nu lasam Craciunul sa moara, pentru ca o data cu el va muri si familia, familia aceea vesela, iubitoare, familia bunicilor nostri. Eu ma bucur mai mult decat toata lumea de clipele petrecute cu rudele si prietenii, tocmai pentru ca mi-au lipsit atata vreme. Ma bucur ca, uite, vine Craciunul si sunt acasa, nu mai mi-e dor. Este un sentiment nou si extrem de placut pentru mine.