Europa, calare pe bivolul negru al secularizarii de tip fenician si al consumismului generator de "sclavie fericita", are in vedere reducerea rapida a particularitatilor. Doreste uniformizarea vietii si standardizarea mortii. Introduce creditul ca baza a relatiilor dintre oameni, dintre rude, dintre parinti si copii. Cutare fiu sau fiica nu va avea (deja nu are!) timp sa-si viziteze mama de Craciun; trebuie sa lucreze pentru a-si achita rata la televizorul achizitionat doar cu buletinul. Ce sa faci la tara, cand poti pleca intr-o excursie pe credit la Paris? Parintii inlacrimati mai pot astepta pana la anul, dar cheful organizat de firma la care lucrezi, nu. Si acest Christmas party este un fel de credit, un "avans de loialitate". Mamele de la tara inteleg tot mai greu aceste lucruri. Copiii lor din "solenze" si "loganuri" le telefoneaza din cand in cand sa intrebe daca a mai crescut osanza pe spinarea porcului. Daca s-a limpezit vinul. Asta fac cei din tara, din cartierele disponibilizatilor. Cei din madrid-urile instrainarii strang din dinti si cumpara cartele telefonice pentru convorbiri ieftine. Multi dintre ei nu vor veni acasa de sarbatori. Mamele sa mai astepte sa se mai ingroase cheagul de la banca. Pentru ca, pe urma, cu un depozit consistent, un credit se poate lua mai usor, iar casa si masina nu pot fi cumparate decat pe credit. Precis ratele vor incepe iarna viitoare cand, se intelege, va trebui muncit mai mult, a doua si a treia slujba, asa ca mama mai poate astepta.
Nici nu ne dam seama cat de iute fuge viata pe langa noi! Astimp, drama celor lasati in urma, la coada vacii, ia amploare. Si pe langa obrazul lor, tot mai plin de cute, trece aripa de gheata a vremii neiertatoare. Si pe ei ii dor genunchii, spatele si sufletul. Uitati uneori prin spitale ori depusi in casele de batrani, singuri ca cucii cu pana sura, parintii care vin din satele tot mai razlete si mai pustii sunt poftiti din ce in ce mai rar la masa fiilor din orase.
Candva, masa de Craciun aduna familiile in jurul bradului. Dar a venit o vreme in care nu mai stim sa pretuim sarbatoarea. Calendarul este fortat sa se adapteze unui timp care parca nu mai e al nostru. Nesiguri pe dansii, confuzi si tematori, batranii satelor nu mai stiu sa se bucure. Cineva nevazut pare a le juca soarta la o ruleta vesnic necastigatoare. Le-a luat copiii de langa ei, i-a risipit prin lume. Cineva nu-i doreste prin preajma. Primind pensii mici, platind medicamente scumpe (cele ieftine se gasesc greu), nu ajung nicaieri, nici daca ar avea vigoarea de a porni la drum. Nu-i mai incape nici o carare. Nu-i mai pune la socoteala nici o statistica. Sunt un trecut peste care cineva parca ar dori sa traga capacul. Ni se sugereaza astfel ca directia in care mergem ca tara este dirijata prin telecomanda. Iar dorul de mama, prin Internet.