Bobocii
Scena luminata sarbatoreste. Pe scaunul pianului sta cocotata o fetita cu parul lung, prins in codite si agrafe de toate culorile. Langa ea se urca apoi o colega, pentru care vioara este un pic cam mare, si un baiat serios, cu ochi albastri si ochelari, cu un breton bucalat ca un motanel. In sala, parintii grijulii le aranjeaza costumele viitorilor concertanti, le vara camasile iesite in pantaloni, soptindu-le la ureche ultimele sfaturi si incurajari. "Si acum", anunta doamna profesoara, "urmeaza un elev care a castigat peste treizeci de premii..." Dar pustiul nu-i de gasit. In cele din urma, apare mirat, de parca intra pentru intaia oara intr-un observator astronomic. Poarta vesta galbena, papion, isi ia chitara in brate, isi semeteste fruntea si, de cum incepe sa cante, lasa pe toata lumea cu gura cascata. Pe masura ce copiii sunt mai mari, inocenta si candoarea pieselor de trei-patru minute lasa loc unor recitaluri intortocheate si grele, in care virtuozitatea se impleteste cu incrancenarea celor ce inteleg mai bine pentru ce se afla aici, pentru ce canta.
Chopin, Mozart, Liszt, Dvorak, Rossini, Prokofiev... Pentru o seara, muzica nu mai inseamna doar arta, balsam pentru suflet si minte sau divertisment, de data aceasta, se canta pentru o... viata. Pentru viata unui coleg al celor de pe scena, grav bolnav. Cei care au cantat pentru viata lui Andrei Tanase, violonist de mare talent, in varsta de 18 ani, au fost cei mai buni elevi ai Liceului "Dinu Lipatti" din Capitala. Laureati a numeroase olimpiade si concursuri internationale, solistii, chiar daca au avut 8 sau 18 ani, s-au prezentat ca in fata unui mare juriu, dand pentru acest concert tot ce aveau mai bun de oferit.
"Nu este primul concert pentru Andrei. Cu cateva saptamani in urma a mai avut loc unul, la Sala Radio, un concert extraordinar de frumos. Orchestra a fost formata din studenti de la Academia de Muzica-Conservator, de la liceul nostru si de la Liceul "George Enescu"", ne-a marturisit doamna profesoara Tania Popa, cea care a selectat elevii pentru acest al doilea concert.
"Andrei a fost elevul meu la clasa de vioara, dintr-a X-a pana intr-a Xii-a. Un baiat deosebit de talentat si de meticulos, ia totul in serios si, pana nu ii iese perfect, nu se lasa. A castigat concursul international "Mozart" si mai multe premii "Arakian". Bacalaureatul l-a dat in vara aceasta din spital, si chiar si asa a obtinut nota 9.60. Speram cu totii sa-i ajute Dumnezeu si sa se faca bine, sa cante din nou la vioara!"
O mica serbarica
Soneria zbarnaie prelung si curtea cu platani a Liceului de muzica "Dinu Lipatti" e cuprinsa de harmalaie. In mijlocul elevilor mai mari, care alearga sau discuta aprins, doi tanci, cu ochii abia itindu-se de sub fesurile indesate pe cap, stau unul langa altul, cu tocurile de vioara in manute si privesc nedumeriti. Nu este altceva decat o noua zi de scoala si nu va trece mult timp pana cand bobocii vor intra si ei in joc.
Am venit la liceu sa-i cunosc pe elevii al caror talent a transformat seara de 24 noiembrie intr-un eveniment. Si cum as putea incepe mai bine, decat cu fetitele din clasa a Ii-a, vesele si cu chef de vorba?
Francesca a cantat la concert un vals in La minor de Chopin si spune ca mai mult si mai mult i-a placut ca a dat si ea o mana de ajutor unui baiat care-i bolnav si pe care nu-l cunoaste, dar il stie dupa fata. Cu pianul a inceput la gradinita, si din momentul in care parintii i-au cumparat unul numai pentru ea, a inceput sa cante din ce in ce mai bine. "Mie mi-e tare drag de pian, niciodata nu m-am enervat pe el, oricat am avut de studiat. Cum incep eu sa cant, cum se apuca si papagalul sa faca galagie. El sta in bucatarie, ca acolo-i mai cald, e galben cu picioruse verzi, asa fluorescente, si il cheama Pochi. Eu i-am dat numele, nu stiu ce mi-a venit. Eu cant la pian si el, din bucatarie, scoate tot felul de zgomote, din ciocul ala al lui. Cine stie, poate ma fac si eu cantareata, ca el, dar nu prea cred, mai bine pianista si actrita. Amandoua. Imi place mult la teatru, eu n-am jucat, dar cand ii vad pe oamenii aia pe scena, imi dau seama ca muncesc foarte mult si as vrea sa ma fac si eu actrita."
Ioana, o manuta de fata, studiaza tot pianul, dar, daca nu ar fi fost hotarata si autoritara atunci "cand era mica", ar fi ajuns, cine stie, la clasa de vioara. "Tata a vrut sa ma dea la vioara, dar eu n-am acceptat, mama a zis atunci: "Lasa, ca o dam la pian", si eu atunci am sarit: "da, asta accept!". Si asa am ajuns la pian. Bine, eu nu-mi mai amintesc, ca eram mica, dar mi-a povestit mama." Ioana are ceva probleme cu emotiile, se vede dupa felul in care-si tot framanta pumnii in timp ce vorbeste. La concert si le-a depasit cu greu si a reusit sa cante foarte bine, iar la urmatorul recital, pe care l-a dat la Sala Dalles, a scapat definitiv de ele. Spune ca abia asteapta zilele de dinaintea Craciunului, cand se face la scoala "o mica serbarica", se canta colinde si se spun poezii. Si Ioana are cateodata companie in fata clapelor in alb si negru. "O mai iau cateodata cu mine la pian pe sora mai mica a mea, Catinca, si cum ma vede ca incep sa cant, nu ma mai lasa, vrea ea sa apese pe clape. Are numai doi ani si jumatate si a invatat deja sa zica do, re, mi, fa, asa cu gura."
Cornelia n-are astampar o clipa. E haioasa si alearga de colo colo ca o zvarluga. Acum e violonista, dar a inceput cu baletul - imi arata cele doua figuri de echilibru pe care le-a invatat - si cu pianul. Dar cu pianul n-a prea mers din cauza... capsunilor. "Doamna incerca sa ma invete sa cant, dar eu nu ma gandeam decat la capsuni, le vazusem cand le bagase in frigider si muream de pofta, ea imi explica nu stiu ce, eu visam numai capsuni si faceam ca toate alea. Cand a vazut mama ca nu am stare deloc la pian, s-a gandit ca ar fi mai bine sa studiez vioara." La fel ca si celelalte fetite, Cornelia nu prea are prietene de joaca la bloc. Cel mai bine se intelege cu colegele de la scoala si cu catelul Bonnie. "Mi l-a adus tata din Portugalia, e un catel cu o gurita atata, cu o fetisoara maro. E un adevarat ajutor pentru mine, vorbeste cu mine, ii povestesc ce-am facut la scoala, ii zic multe, dar hai ca pierdem timpul, eu trebuie sa mai fac si vioara, ca doar n-am carat-o degeaba pana aici."
Irina a cantat la concert piesa Cucul si spune ca a fost usor si ca i-a placut mult. "Am cantat pentru un baietel de la noi de la scoala, se strang fonduri sa mearga in Italia, sa faca o operatie. Ii doresc multa sanatate, sa stranga cat mai repede banii si sa se faca bine." Irina este in clasa a Iii-a si face pian inca de la gradinita, de la grupa pregatitoare. In afara scolii, studiaza cate trei ore pe zi acasa, chiar daca nu toata lumea este incantata. "M-am mutat de curand si vecinii nu ma prea prefera, ca fac un zgomot infernal." Vecinii Georgianei din clasa a Iv-a, cea care a cantat la concert Addagio de Enescu, sunt si mai asupriti. Si fratele ei mai mare canta la vioara, si tatal lor, care este profesor de muzica, la orga. "Trebuie sa studiem toti trei, ce sa facem? Vecinii de jos s-au mutat, cred ca din cauza noastra, iar cei de sus noroc ca au un caine mare si ies cu el la plimbare."
Alexandra Ene
(clasa a Xii-a, vioara)
"As vrea sa-l vad din nou pe Andrei
la recitalurile noastre. Ii doresc sa se faca bine"
"A fost un concert intr-adevar deosebit. Multi dintre cei de pe scena il cunoastem pe Andi si am cantat pentru el, am incercat sa realizam ceva remarcabil, care sa-l ajute. Mi s-a parut insa ciudat sa cant fara sa-l vad prin preajma, fara sa fie langa noi. L-am cunoscut la clasa de vioara a doamnei Tania Popa, si de la bun inceput a fost foarte prietenos, m-a ajutat cu tot ce aveam nevoie, mi-a imprimat casete cu concerte, mi-a imprumutat partituri. El este cu un an mai mare si, chiar daca era mai ocupat decat noi, isi facea mereu timp si pentru cei mai mici. Este un baiat foarte constiincios, ia totul in serios, dupa recitaluri, daca i se parea ca nu a mers ceva bine, ne tot intreba ce parere avem si tinea cont. Si are si un simt al umorului deosebit, cu care nu o data ne-a ajutat sa trecem peste emotiile de dinaintea unui concurs sau recital important. La noi, prieteniile se formeaza in special la clasa de instrument. Se strang elevi de varste diferite si, chiar daca exista concurenta (altfel n-am avea motivatie) si invidii, ca peste tot, cei mari ii ajuta pe ceilalti. Si e mare nevoie sa stie sa le spuna un cuvant bun, inainte de a intra in scena, pentru ca oricat de talentat ai fi, daca nu stii sa-ti stapanesti emotiile, nu poti sa dai tot ce ai mai bun din tine. La fel este si cu motivatia. Chiar daca am inceput cu baletul si abia apoi cu vioara, chiar daca am avut si momente mai delicate, in care ni s-a parut prea greu, acum stiu, simt ca asta-i intr-adevar lucrul pe care-l pot face cel mai bine in viata. Altfel, daca nu ai dorinta asta, nu poti sa reusesti. Am avut colegi foarte buni, dar nu era muzica ceea ce-si doreau, si in domeniul asta nu ai cum sa pacalesti, publicul te simte imediat. Trebuie sa-ti placa si sa ai vointa. Este o meserie foarte grea, asa cum si altele-s grele. Ca sa o facem trebuie insa sa ne daruim, sa ne implicam suta la suta. In rest, suntem niste adolescenti cat se poate de normali. Oamenii ne privesc ca pe niste incuiati care stau toata ziua cu vioara in brate si altceva nu mai stiu sa faca. Este o perceptie total gresita, nu poti cataloga oamenii in felul acesta. Mergem si noi la concerte cu alte genuri de muzica, facem sport, ne plimbam cu rolele prin parc, intram la un film. Andrei, de pilda, e pasionat de tehnica si are o cultura generala serioasa. As vrea sa-l vad din nou la recitalurile noastre, avem nevoie de sfaturile lui. Ii doresc din tot sufletul sa se faca bine si sa revina printre noi, sa fie totul ca inainte si sa avem placerea sa il ascultam din nou."
(Fotografiile autorului)
Donatiile se pot face la Raiffeisen Bank (Agentia Toporasi), in numele lui Tanase Andrei: Ro 57 Rzbr 0000060005230286 - in lei si Ro 40 Rzbr 0000060005230301 - in euro.