Un loc vrajit
De cate ori se napustea vreo urgie peste Tara Moldovei si Stefan, Domnul cel Mare, trebuia sa-si stranga ostirea si sa plece-n razboi, dupa ce dusmanul era infrant si glia stramoseasca eliberata, voievodul urma acelasi binefacator ritual. Anume, se retragea cu oastea lui pe plaiurile bucovinene, intr-un sat numit Ciocanesti. Satul exista si azi. Frumos, bogat, asezat intr-o zona numita, pe drept cuvant, Mica Elvetie a Romaniei. In Ciocanesti se retragea, deci, Maria Sa dupa fiecare razboi, asezandu-se, impreuna cu oastea, in acelasi loc: o poiana mare, ce porneste de sub un munte ascutit, numit Varful Pinului. Uimitor, ba chiar imposibil de explicat, e ca de indata ce Domnul ajungea in poiana aceea impreuna cu boierii si cu razesii lui, se petrecea ceva ca din basm: dupa doar o noapte petrecuta in iarba inmiresmata, si Voda, si ostenii se simteau asa de odihniti si de veseli, de parca s-ar fi odihnit ani la rand. Poiana aceea a avut dintotdeauna ceva, ceva necunoscut si puternic: o forta care urca din pamant in om. Si care exista si azi. O putere a locului, de care satenii din Ciocanesti stiu demult, din batrani, un secret descoperit si lasat mostenire de insusi Stefan.
Satul sta pe o insiruire de vai si de rauri: Valea Bistritei Aurii, a raului Moldova si Valea Putnei. Sunt vai taiate printre Obcinele Bucovinene, din Rodna si pana-n Rarau. Si toate sunt asa de frumoase, de o frumusete asa de curata si nobila, incat iti vine sa crezi ca ar fi fost trase cu sforicica din Rai si-aduse aici de bunul Dumnezeu in persoana... Si coborand agale, la randu-i, prin privelistile acestea de paradis, reporterului i-a placut sa boteze locul Valea Domneasca. Caci de la Alexandru cel Bun si pana la Stefan cel Mare si altii de dupa ei, valea aceasta a fost daruita fara odihna, impanata cu armurarii si aurarii domnesti. Iar alaturi, ba gard in gard, ba confundandu-se cu Valea Domneasca, e faimosul Pas al Tatarilor, pasul groazei, prin care hoardele mongole aduceau moartea si pustia in Bucovina si in Ardeal.
Stefan zburand peste plai
Dar suntem in toamna lui 2004 si din vechea groaza tatara n-a ramas decat numele unei trecatori, folosita azi mai mult de ciobani. In schimb, amintirea lui Stefan e-atat de vie, incat oamenii cred si nu prea, ca ar fi plecat dintre ei. Dovada: povestile primarului Gheorghe Tomoioaga din Ciocanesti. "Sa vedeti dumneavoastra", spune el, "bunicul, tatal mamei, cand l-o acceptat pe tata de ginere, l-o vrut tocmai pentru ca parintii ii cumparasera Popasul Voievodal, poiana lui Stefan, in care o sa mergem ca sa vedeti personal ce lucruri se intampla acolo. Bunicu fusese 42 de ani padurar la Padurile bisericesti, asa ca stia fiecare stanca de primprejurul Ciocanestiului. Si bunicul a stiut si de puterea deosebita a poienii din Popasul Voievodal, ca de fiecare data cand cobora din padure sa vina acasa, se oprea acolo, bea apa din rau, statea o vreme, nu mult, o jumatate de ora, si ajungea acasa proaspat si odihnit, desi haladuise zile si nopti la rand prin paduri. Asa ca atunci cand tata i-a cerut mana fetei, bunicul n-a stat pe ganduri, bucurandu-se ca locul acela intra in familie. Si mi-l aduc aminte acum pe tata, era batran, avea vreo 87-88 de ani, da tot mergea in poiana lui Stefan. Si tot asa, doar o ora, daca sedea acolo, pe iarba, si venea acasa intinerit. Iar pe noi, pe copii, tata ne punea sa ne jucam tot acolo, ca zicea ca ne da vigoare si ne intareste, pentru cand vom fi mari. Si asa a fost!"
"Ba de cativa ani", isi urmeaza primarul povestea, "de cativa ani vin la mine vara niste arhitecti. Si ma roaga sa-i las sa puna cortul acolo, sa steie vreo saptamana-doua pe iarba de la Popas. Si de fiecare data cand pleaca, imi spun ca au strans energie si vigoare pentru un an. Da mai bine sa mergem si sa vedeti personal." M-am dus. Am traversat panglica de asfalt a soselei si-am urcat intr-o pajiste larga, nu departe de drum. Minunea prezisa s-a intamplat. Dupa 45 de minute, durata casetei pe care am inregistrat povestile fermecate ale primarului, la final, intr-un mod pur si simplu miraculos, m-am trezit dintr-o data reconfortat. Si nu oricum! Eu, bucuresteanul ce venisem aici carand in spinare o oboseala adunata in timp, o oboseala ce parea fara leac, ma simteam acum usor si sprintar, proaspat si vesel, de parca grijile imi fusesera sterse cu un burete ascuns sub pamantul Popasului Voievodal. Sau poate sa fi fost vreo aripa de Inger bucovinean. Ingerul locului, paznic la frumos si la bine, plutitor prin vazduh, prin lumina cruda si limpede a soarelui de octombrie... Ingerul, si-alaturi, poate, o urma din duhul lui Stefan, plecat - si nu prea - dintre bucovineni. La urma urmei, cine-ar putea explica taina aceea binefacatoare si minunata ce m-a atins si pe mine, acolo, in sat?!...
Sabia de la Constantinopol
"Satul nostru e foarte vechi, a fost intemeiat chiar de primii descalecatori ai Moldovei, Dragos si Bogdan Voda. Asa ca Ciocanestiul are probabil vreo mie de ani. Iar numele i se trage de la indeletnicirea cea straveche a locuitorilor lui, care erau ciocanari, adica fierari", isi continua istorisirile primarul Tomoioaga. "Strabunii nostri erau deci fierari, dar nu ca oricare, ci fierari domnesti. Pentru ca aici s-au cladit, inca din vremea primilor voievozi moldoveni, armurariile domnesti. Iar domnitorii au ales locul pentru ca in apropiere, la Iacobeni, existau mine de fier pe Valea Fierului, cum ii zic azi." Dar locul a fost ales si pentru ca era usor de aparat. Era la o rascruce de drumuri muntoase, si cand dadeau navala tatarii, numai pe aici puteau trece, asa ca fierarii, avertizati din vreme de strajerii ascunsi prin paduri, se ascundeau si se aparau tocmai hat, sus, in pestera Ciocanarilor, o grota de sub Varful Pinului, inexpugnabila si nevazuta, ascunsa vederii de plante cataratoare. Asa ca fierarii n-au cazut prizonieri niciodata. Si drept rasplata, Stefan le-a dat in folosinta armurariile lui si i-a inzestrat cu mosii si paduri. "Cand se punea cu noi la povesti, bunicul ne spunea un secret pe care il mostenise din mosi-stramosi, si anume ca sabia mare a lui Stefan, ce sta strasnic pazita la Constantinopol, e facuta aici, in Ciocanesti. Si la fel sageata trasa de Domnitor, care a insemnat locul Sfantului Altar de la Putna, facuta si aurita tot de ciocanarii domnesti, cu aur din Bistrita Aurie! Asta-i adevarul, il stie tot satul, ne-a fost transmis fiecaruia in familie, tocmai de la strabuni."
"Tot aici, la Ciocanesti, au existat si topitoriile de aur si aurariile domnesti. Uitati, casa lui Vasilica Ciocan, consateanul nostru, e asezata chiar pe topitoria domneasca de aur. Atelierele si topitoriile erau construite pe o distanta de un kilometru, si acum se vad denivelarile alea foarte inalte, de 3-4 metri. Sunt urmele topitoriilor si aurariilor domnesti de demult."
Gheorghe Tomoioaga imi arata un camp de movile mari si inalte, cu forme prea rectangulare spre a fi fost facute din senin, de natura. "Iar aurul se extragea, cum v-am spus, din nisipurile aurifere ale Bistritei Aurii. Se extragea prin procedeul nostru stramosesc si nepoluant, cu blanuri de oaie folosite pe post de site de cernut aurul. Ultima moneda de aur luat din Bistrita Aurie se gaseste la Muzeul Minelor din Deva si a fost batuta in vechiul regat, sub regele Carol I, in 1902. Adica acum o suta de ani. Si chiar si azi, daca luam o mana de nisip din Bistrita si-o punem in lumina soarelui, puteti sa vedeti toti fulgii de aur cum stralucesc in nisip."
Mai tare decat aurul: Arnica
Valea Domneasca este si patria arnicii, planta aceea, si ea miraculoasa, supranumita ginsengul Romaniei. Planta protejata, interzisa total la export. Pana in timpul celui de-al doilea razboi mondial, la Iacobeni, comuna imediat urmatoare, spre Campulung Moldovenesc, exista o statiune balneara unde, pe langa formidabilele bai de arnica, se faceau si niste cure de ape minerale sulfuroase, descoperite si puse in valoare de austrieci, imediat ce-au luat in stapanire Bucovina. Datorita puterii lor, Iacobeniul devenise singura statiune din Europa ce putea vindeca psoriazisul cu o reusita de 100%. Asa ca inainte de 1900, la Iacobeni veneau straini de pe tot intinsul Imperiului, dar si din toate colturile de Europa.
Unul din procedeele unice in lume erau si infuziile cu arnica: se turna apa fierbinte peste arnica si se facea o "naduseala". Dupa care apa cu arnica se turna in cada in care se faceau baile cu ape sulfuroase. Dar arnica se poate folosi in toate chipurile, si localnicii de pe Valea Domneasca ii stiu, cu totii, secretele. Bunaoara, in Bucovina, arnica se consuma si verde. Floarea plantei magice se foloseste si cruda, vindecand, astfel, nenumarate afectiuni. "La Piatra Neamt, de pilda", imi spune d-l Tomoioaga, "exista si acum o veche farmacie, o spiterie unde se prelucreaza arnica dupa retete vechi. Procedeele nu s-au pierdut."
Dar dezastrul a venit neanuntat. Intr-o noapte din iarna lui 1944, cand urgia frontului trecuse de-acum, asa ca nu pot fi acuzate tunurile pentru ce s-a intamplat, intr-o noapte pe la ora doua, toate vechile pavilioane austriece ale bailor au luat foc. Toate! Si vreme de 50 de ani, dintr-un motiv la fel de misterios, au ramas o amintire, si baile cu arnica, si cele cu ape sulfuroase, singurele vindecatoare de psoriazis din Europa.
Dar de cativa ani - ma asigura d-l primar Tomoioaga - lucrurile au inceput sa invie. De cativa ani se practica agroturism cu tratament de arnica, atat la Ciocanesti, cat si la Iacobeni. La Ciocanesti, bazele de tratament si cazile pentru bai sunt in curs de amenajare, chiar in subsolul primariei, ce va deveni, astfel, o noua minune a lumii, demna de Cartea Recordurilor: prima "primarie balneara" din Romania, prima primarie cu arnica! O primarie care, pe langa emiterea de hartii si punerea de stampile, le va vindeca localnicilor nu doar suferintele administrative, ci si reumatismele, bolile de gat si tot soiul de alte afectiuni...
Corabia lui Franz Josef
Mai jos de Iacobeni, cum cobori spre Campulung, e comuna Pojorata. In satul cel mic Valea Putnei, care tine de Pojorata, vegheaza parintele Luca Corneliu, in lupta-i indarjita cu diavolul. Cu Moliftele Sfantului Vasile cel Mare, parintele scoate indracitii din cazne. Iar cand intri in satul Pojorata, ai ajuns la poalele Raraului. Locul geme si aici de povesti si de amintiri. Satul, se mandresc si acum localnicii, e de strajeri de-ai lui Stefan. Are, intre altele, o casa veche de 200 de ani, o biserica ortodoxa cu 17 turle, raritate, si chiar si un turn din Pisa al Pojoratei: un furnal de var de la 1890, proiectat si construit gata inclinat. Si din cauza caruia proiectantul, apasat de vina, s-a aruncat in gol, tocmai de sus, din varful furnalului. Dar se pare ca s-a aruncat in van, caci Turnul din Pisa al Pojoratei rezista si-acum.
Si-si mai aduc aminte oamenii, dar mai mult de la strabunici, cum insusi imparatul Franz Josef a fost pe aici, pe la Pojorata, coborand cu o corabie pe raul Moldova...
Serenada la saxofon
Mai tarziu, am stat de vorba si cu primarul comunei Pojorata, d-l Ioan Raia. Dupa un timp, mi-a marturisit si el, cu precautii, un... mister: ca este, la randul lui, insufletit de o pasiune surprinzatoare - canta la saxofon! Ca Bill Clinton. Si m-a dus sa-i vad seara pe adolescentii din Pojorata si Valea Putnei, jucand acompaniati de saxofonul primarului, dansand cu strigaturi maiestre si pocnituri de calcaie, prinsi de o insufletire atat de curata, cum nu mai credeam sa existe la niste tineri din Romania lui 2004! Asa cum nu credeam sa vad oameni mergand duminica la biserica imbracati in costume nationale, mai cuminti decat altii, mai apropiati de Dumnezeu si de preotii lor. Era de Sfantul Dumitru, si satul Pojorata mi-a mai facut o ultima bucurie: pe la porti, au inceput sa apara, ici-colo, mici brazi, incarcati cu daruri de beteala si de ravase. Erau pentru Dumitrii din sat, pusi acolo de prieteni. Un obicei bucovinean impotriva singuratatii.
Cu aceasta imagine m-am despartit de Valea Domneasca. Desi acolo a venit deja iarna, eu tot asa o vad si acum: inflorita in toamna tarzie, frumoasa si-aproape toata plutind in magie, cu brazii ei de San Dumitru, impodobiti pe la porti...
Fotografii de Emanuel Tanjala