Prima trambita
"Ne-or plecat femeile din sat, domnule. Or lasat case si copii si barbati. S-or dus ca berzele, pasta munti, si cu ele si femeia feciorului. O ramas curtea goala si bietul de Valeriu, pustiu."
Batrana Istina sta intinsa pe pat, bolnava, in odaia veche, asezata la temelia casei. Jos, la picioarele ei, pe un scaunas, sade Valeriu, fiul cel parasit. Isi priveste mama in tacere, cu ochii incetosati. Causul palmelor mari, ostenite, ii atarna fara nadejde pe genunchi. Are spre 50 de ani. Odaia calda, cu patul batranei, masa acoperita cu musama si un cuptor alb, din piatra, in care trosnesc crengi de fag, e miezul casei. Matca, locul de unde a pornit arborele familiei. Mai intai a fost bordeiul sapat in pamant al bunilor. Apoi casuta parintilor, cu o sura lipita alaturi. Aici s-a nascut si barbatul acesta, Valeriu. El a ridicat mai tarziu toate zidurile si camerele dimprejur, camere largi, luminoase, zidite din piatra, deasupra pamantului. Le-a ridicat singur, cu palmele lui batatorite si mari, prin munca istovitoare. Le-a inaltat pentru femeia pe care o credea doar a lui, a lui pentru toata eternitatea, si care acum a fugit in lumea larga.
Fulguieste incet peste satul Lisa. O hoinareala de puncte albe prin vazduh, dansand fara noima pe deasupra plaiurilor inca fierbinti de la poalele Muntilor Fagaras. Ochii micuti, aposi, ai batranei, clipesc des, ca doua stelute albastre. Lacrimi rotunde se strecoara prin brazdele obrajilor, fara ca macar femeia sa planga. "Sa stii dumneata ca asta ii blestam mare pe capul nostru. Ii prima trambita, samn la ziua cea de pe urma. S-o-ntamplat, parca nu stiu, prea asa, in ultimii zace-douaj de ani. Ni! Deodata! Or plecat femeile si-or intrat tiganii in sat, cu alte leji, de oameni pribegi, ce traiesc de pe-o zi pe alta. Or plecat ca apucate de-o streche, de langa barbatii lor, de langa copchiii lor, fara v-un motiv anumit, fara sa ia nimica-nimicuta cu dansele... Barbatii s-or trezit dimineata din somn si-or gasat patu gol. Altii s-or intors sara osteniti de la lucru si-or gasat casa pustie. Or intrat in casele lor si-or asteptat, socotind ca femeia o fi prin vecini si-o sa vie ea si-o sa le astearna masa, ca de obicei. Dupa un timp, or iesit afara spariati. Si-o strigat-o. Cu lacrami de sange o strigat-o! Or plecat nebuni pe urmele ei, prin alte sate, ca s-o aduca inapoi, la casa ei, la copchiii ei. Da femeia era deja departe, plecata prin tari straine, si nu s-o mai intors indarapt si n-o mai dat nici veste in veci.
Nainte de vreme, femeia statea langa omu ei. Asa ii era firea. Chiar daca te certai, chiar daca, Doamne feri, te prindea in pat cu alta, tot statea. Era puternica, tanea casa. Acuma pleaca asa, din senin, cand totu merge bine, cand copchii-s mari, cand barbatu o multameste ca barbat, cand n-ar avea nici o pricina din care sa plece. Sa stii c-o mai fost vremuri de astea aici, la noi, in Tara Fagarasului. Pe la 1900, barbatii nostri o fost plecati cu totii in America. Da o plecat barbatu, nu femeia. S-o dus sa munceasca si, cu banii adusi, si-o radicat casi si o cumparat vite. Tramiteau scrisori ca li-i dor de acasa. S-o dus tarani si s-o intors tarani. Acuma... femeile ori se intorc domnoase, ori nu se mai intorc. Vor numa sa plece. O intrat in ele blestamu de duca. O casa de la care femeia ii fugita o cunosti din drum, far sa mai intri nuntru. Parca are asa, o culoare inchisa, ca nasapu care curge, parca-i bagata intr-un intunerec vargat. Nimenea nu mai intra pe poarta ei. Asa-i si casa noastra, Valeriule! Mai bine pune mana si-ti gaseste alta nevasta, ca doara de-aia o lasat Dumnezau pe lume mai multe femei ca barbati. Un barbat la care i-o fugit femeia de-acasa, il cunosti dupa fata. Se uita asa, prin jur, si nu pricepe, nu intalege nimic. Ii ca orbu cu ochi. Ca frunza prin vant, ca noru al frumos si sec, care sta sangur pe cer si din care nu mai curge nici o ploaie. Ii de-ajuns sa plece de-acasa doar o femeie. Una sangura! Ii de-ajuns o ticaloasa de muiere, ca a ta, si boala se-ntinde ca ciuma, se ia de la una la alta. Si fara femei, satu piere. Asa o sa piara si satu nost, Valeriule. Si o tara fara sate ii cum ar fi corpu omului fara oase, fara de-ncheieturi. O tara moale, blegoasa, care cade de-a-npicioarelea, ca un betav."
Rugaciuni
Din cand in cand, Valeriu, barbatul cel parasit, isi infige capul in piept, ridicand o palma spre batrana ca sa inceteze, ca nu mai poate asculta. Stie prea bine ca in ultimii ani o multime de tineri din sat au roit spre orase sau spre alte tari straine, fermecati de o viata mai buna. Stie prea bine. De altfel, nici nu-l prea intereseaza profetiile apocaliptice ale batranei. Il intereseaza doar femeia care, pana nu demult, era doar a lui.
Din odaia cea mare si luminata, coboara scarile desculti, unul dupa altul, trei baieti. Inalti, frumosi, aproape barbati, cu ochi albastri si lunguieti, ca ai femeii care i-a parasit pe toti. Dau rusinosi cate un "buna ziua", apoi cel mare ia dintr-un cos o paine pantecoasa pe care o frange in trei, impartind-o fratilor. Atat. Cu bucatoaiele de paine in maini, cei trei baieti se intorc in tacere pe scara, in aceeasi ordine, unul dupa altul. Barbatul ii urmareste cu privirea intristata. Doua cute adanci coboara din dreptul narilor si pana in colturile gurii, dand chipului sau palid si ciolanos, un aer de iremediabila prabusire. Omul e imbracat intr-un costum ingrijit si-o camasa alba, cu reverele mari, caci tocmai a venit de la biserica. S-a rugat mult, cu capul lipit de o piatra. A stat acolo singur, intr-un colt, ca in fiecare duminica, a stat cu ochii inchisi, fara sa-i pese de restul oamenilor, fara sa mai asculte nici macar cuvintele slujbei, punandu-I intrebari fierbinti lui Dumnezeu. Nu I-a cerut sa-i aduca femeia inapoi. Departe de el nadejdea asta. S-a rugat doar ca sa afle de ce a plecat. "Totusi, de ce a plecat? Ce i-am facut? Ce i-am zis? Oare i-o fi mai bine acuma decat cu mine? Oare poate cineva s-o iubeasca mai mult decat am iubit-o eu?..." Pentru asta s-a rugat: ca sa priceapa. Apoi, ca sa-i dea Dumnezeu putere sa n-o ia si el razna prin lume, zanatec, pe urmele ei. Si, mai ales - lucru pentru care se roaga "special" in fiecare duminica - sa nu-i dea "harul bauturii", napasta in care dau, de obicei, barbatii parasiti de femei. Acum, el este in casa, si barbat, si femeie. A ales sa nu abandoneze totul, sa se lupte pentru ai sai. Din amarata de pensie isi tine copiii la scoli indepartate, prin Victoria sau Fagaras, el singur ii ingrijeste si ii hraneste pe toti. El, barbatul, spala si calca rufe, coase, deretica prin casa, sub privirile neputincioasei batrane, care se tanguie ca s-au intors legile firii omenesti: barbatul a devenit femeie. El face mancare si le pune in fata farfuriile aburinde baietilor si batranei sale mame. Abia atunci, in amurg, uitandu-se la ei cum mananca si stau impreuna, abia atunci se simte, pentru cateva minute, un pic fericit. Si tot el, peste doar cateva saptamani, va coace cozonacii in cuptorul cel alb, va atarna cateva ghirlande de hartie colorata pe tavanuri si va impodobi pana in varf un brad mare, taiat de fecioru-sau, Valentin, din crangurile de la picioarele Fagarasului. Va fi primul Craciun fara ea.
Ani de lumina
Si oricat s-a rugat lui Dumnezeu sa-i lumineze mintea ca sa priceapa, tot nu a putut pricepe. Ce s-a intamplat cu lumea, cu oamenii de langa el, cu femeia sa draga, in numai paisprezece ani? Doar incepuse atat de bine totul, cu-adevarat ca in povesti. Ana... Ana... Azi, cand aude rostit acest nume, isi inclesteaza pumnii pana la rana. A gasit-o dupa indelungi cautari, dupa ce trecusera multe femei prin viata lui, a gasit-o intr-un sat uitat de lume, din tinutul Maramuresului: Rascova. El, taranul fagarasean din Lisa, ajunsese mecanic de locomotiva. Era mandria satului, umbla mult pe atunci, de-a lungul si de-a latul tarii. I-au placut locomotivele inca de copil mic. I-a placut sa le priveasca fiindca, zice el, "erau niste masini asa de puternice... Baiat fiind, ma minunam cum poate sa care o singura locomotiva atat de departe vagoane, in care sa incapa tot atatia oameni cat un sat intreg...".
Asa a intalnit-o pe Ana. Ajunsese cu locomotivele lui tocmai prin satul acela indepartat, de la marginea hartii. Cand a vazut-o prima data, razand catre el sagalnic, de dupa tulpina unui cires inflorit, s-a clatinat pe picioare. Marturiseste ca apoi avea s-o atinga cu varful degetelor, "ca s-o verifice", fiindu-i teama ca nu cumva sa dispara, sa se risipeasca din fata sa, precum aburii unei vraji. Subtire, balaie, "sperioasa ca o caprioara", tinandu-si capusorul inclinat pe o parte, chemandu-l, ademenindu-l cu privirile ei albastre. A iubit-o. A adus-o cu el acasa, in Lisa. Era minunat. "Tin minte ca tocmai atunci, a doua zi dupa ce am adus-o in casa asta, o trebuit musai sa plec. Undeva la Pascani, sa insotesc niste vagoane de marfa. Inca nu ma cununasem cu ea, abia de-o cunoscusem. Am lasat-o aicea, cu parintii mei, intre oameni straini, si-am plecat pentru vreo doua saptamani. Cele doua saptamani doar la ea m-am gandit. Si cand ma intorceam spre Lisa, pe drum, imi tot ziceam in minte, intruna: "Sa stii c-o plecat inapoi in Maramures! Precis nu mai ii la mine! Precis!...". Aici, pe ulita, venind catre casa, tot la fel ma gandeam: "Da, sigur!... Precis nu mai ii!...". Si cand intru in odaia asta, o gasesc stand la masa, cu masa pusa, plina de bunatati, cu parintii mei alaturea, asteptandu-ma dragastoasa si zambitoare, ca o adevarata nevasta..."
A fost o nunta de trei zile si trei nopti. Nunta "cu cort", inaltat peste mese lungi, si cu tot satul veselindu-se. Mireasa a stat tot timpul lipita de el, lipita de pieptul lui, mangaindu-l cu mainile ei mici ca doua randunele, soptindu-i mereu la ureche: "Sa nu ma lasi, badita...". "Badita", asa-i spunea. Era in 1984. El avea 34 de ani. Ea, 18.
Ceata
"Vreau sa va spun de la inceput ca, in cei douazeci de ani de casnicie, mi-am facut si datoria de barbat. Trebuie sa discutam si treaba asta. Adica, nu stiu cum sa explic, intelegeti ce vreau sa zic", spune Valeriu ferm, eliminand din capul locului orice posibile banuieli carcotase. Impreuna cu Ana a facut cei trei baieti, unul dupa altul, si atunci el a inteles ca trebuie sa munceasca si mai mult, caci acum avea pentru cine si orice corvoada i se parea fleac. Se intelegea minunat cu parintii ei, la fel se intelege si astazi. Cele doua familii se sprijineau mult intre ele. Tine minte si acum, anul acela blestemat in care i-au ars casa si surile: toti ai ei - socrii si cei sapte frati - au venit cu mic cu mare din Maramures si l-au ajutat sa refaca totul. Atunci, la inceput, ea l-a iubit mai mult. Nu putea sa traiasca fara dansul, dupa fiecare noapte de dragoste ii cadea la piept, spunandu-i iarasi, de mii de ori: "Sa nu ma lasi, Valeriule... Sa nu ma lasi...". A avut grija de cei trei baieti, pana pe la sase ani i-a crescut ca nimeni alta. Si-a pus pe cap palaria fagaraseana de pai, cu panglica la spate, s-a imbracat intocmai ca o taranca de-a locului. Devenise liseanca. Iar el?... In fiecare seara, cand se intorcea de la lucru si-i vedea pe toti in casa lui, asteptandu-l, simtea ca se prabuseste cerul asupra sa, ca nu poate indura o atat de mare fericire. Isi zicea mereu, in gand: "Sa nu se termine. Da, Doamne, sa nu se termine...".
Apoi a venit Revolutia si-au mai trecut cativa ani. In sat intrau vesti. Zvonuri stranii umblau de la un om la altul. Taranii fagaraseni se uitau tot mai mult la televizor. Odata, Ana i-a spus: "Vreau sa ma duc pana la mine in sat, ca mi-e dor de parinti". El s-a bucurat sa-i poata face pe plac. Ba chiar a petrecut-o, vesel, pana la gara plina de locomotive din Victoria. Dupa o saptamana, femeia s-a intors putin abatuta. Si-a imbratisat copiii, i-a strans nefiresc de tare in brate, le-a spus ca i-a fost cumplit de dor de ei. "Ei, si cum a fost la parinti?", a intrebat-o barbatul, intr-un tarziu. Ana n-a raspuns. I-a spus doar ca cei sapte frati ai ei au plecat de acasa, risipindu-se sa munceasca prin tarile Europei. Au trecut cateva luni. Ea si-a cerut iarasi voie sa plece la parinti si barbatul n-a zis nu. Dar dupa vreo patru zile, a sunat-o de la serviciu asa, intr-o doara, s-o-ntrebe ce mai face. De la celalalt capat al firului, mama Anei il asculta mirata: "Da nici n-o trecut pe la noi, Valeriule draga...".
Craciunul eternelor reintoarceri
Un val de sudoare rece i-a coborat atunci pe tot corpul. A inchis telefonul si s-a dus si a muncit mai departe. "Imi tot ziceau colegii: "Spune, ba, ce ai? De ce esti nacajit?...". Eu culcam capul si taceam, nu ziceam nimica. Niciodata "nu m-am afirmat", nici in fata lor, nici in fata nimanui. Niciodata nu am vorbit de rau despre sotia mea."
Dupa vreo luna, Ana s-a intors. Era putin inaintea Craciunului. Le-a adus copiilor cateva jucarii, i-a mangaiat pe par, insa parca mai rece, mai indiferent decat data trecuta. Afara ningea cu fulgi mari, ca-n povesti. Se asternuse omat bogat, pana-n stresini. El statea in prag, cu bratele incrucisate pe piept si o privea. Era machiata imprejurul frumosilor ei ochi albastri si lunguieti. A intrebat-o ce s-a intamplat. Ana a zis: "Eh, ce sa se-ntample?", nimic deosebit, s-a-ntalnit cu o prietena din satul ei care tocmai s-a intors din Austria, a vorbit cu ea, au vrut sa se angajeze amandoua undeva la Brasov, la un hotel, ca sa faca rost de mai multi bani pentru copii, "a dat un interviu", dar nu s-a putut. Barbatul o asculta, cu gura cascata. A intrebat-o, calm, de ce n-a trimis macar o scrisoare, de ce nu i-a dat nici o veste. Apoi a implorat-o sa-i spuna daca s-a intamplat ceva - orice ar fi -, ca el n-o sa se supere. Dar sa-i spuna! Ea l-a mangaiat incet, absenta, pe par, la fel ca pe copii, si i-a spus ca nu s-a intamplat nimic. "Tu nu intelegi, Valeriule... Nu intelegi...". Asa ii spunea mereu, iar el cu adevarat nu intelegea nimica. In seara de Ajun, dupa ce s-au risipit si ultimii colindatori, Valeriu Stroia si-a luat inima-n dinti, s-a apropiat de ea si a intrebat-o daca mai tine la dansul. Iar ea i-a spus ca tine la el mai mult decat la orice pe lume.
O vreme, Ana a ramas. Dar parca iesea prea des in sat, pe la prietene, si parca vorbea mai mult decat vorbea copila aceea balaie, din Maramures, pe care o cunoscuse odinioara Valeriu. Pe de alta parte, e foarte adevarat ca si satul se schimbase. Intrase in el o discoteca cu biliard, ba chiar si bingo. Femeiustile tinere chicoteau pe strazi, fara sa mai puna mana la gura rusinate, ca altadata. Una, Mariana din capul satului, divortase de barbat si-i lasase lui copiii. Nimeni nu "retinea minte" sa se mai fi intamplat asa ceva in Lisa. Mariana urma sa plece la munca in Germania. Se zvonea despre ea, oarecum cu simpatie, ca-i "o femeie independenta". La bufetul de peste drum de biserica, un om i-a spus odata lui Valeriu, ca un alt om de aicea, din sat, divortat de femeie, fugit imediat dupa Revolutie in Italia si intors, s-ar fi inhaitat cu Ana si i-ar fi dat sa manance droguri aduse din strainatate. Valeriu s-a ridicat de la masa, cu pumnul inclestat deasupra capului. Era cat pe ce sa-l loveasca pe cel care i-a spus asemenea dracovenii. Droguri, auzi idee! Cum indraznea sa vorbeasca astfel despre nevasta lui? Nu credea. In ruptul capului nu credea, nici macar c-ar putea exista droguri in Romania, ci doar in filmele proaste de la televizor. Si, mai ales, n-avea cum sa creada ca ea, Ea, ar fi putut face asa ceva. Dupa o vreme insa, i-au spus si altii. Apoi mai multi. Tot mai multi...
Acum crede si stie. Ticalosul acela desfranat traieste si azi in sat. Nu s-a mai intors in Italia. De cateva ori, in clipe de ratacire, Valeriu a vrut sa-i intre in casa si sa-l ucida fara cuvinte. S-a stapanit, insa. El nu poate face asa ceva. El e un om cuminte. Un gospodar. Altadata, un coleg de serviciu, care il pretuia, i-a spus: "Bai Valeriule, hai, ba, cu mine, in strainatate. Tu esti mecanic bun, un om muncitor, serios. Oricum, nevasta ti-i plecata, n-ai nici un ajutor. O sa poti sa castigi bani frumosi acolo. Apoi, daca vrei, te intorci...". Incredibil, dar prietenul se ocupase de toate: viza, drum, angajare, casa si masa. Trebuia doar ca Valeriu sa spuna "da". Dar Valeriu i-a spus ca nu poate. Nu-si poate parasi satul. Nu-si poate parasi satul lui, casa lui, copiii lui. Pur si simplu, nu poate.
Injunghierea
Dupa episodul cu drogurile, Ana a mai venit si-a plecat. Inca de multe ori. De la o vreme, nici macar nu isi mai cerea voie de la barbatul pe care il iubea. Saruta copiii, noaptea prin somn, isi arunca cateva lucruri in valiza si iesea din casa in fuga, plangand. A fost in Ungaria, "cu marfa" in doua sacose de rafie, apoi in Iugoslavia, la munca. Mohorat, pamantiu la fata, Valeriu ii sterpelea noaptea pasaportul din poseta si se uita: intr-adevar, avea stampilele vizelor. Apoi, Ana i-a spus ca se va angaja la o fabrica mare, undeva in preajma Fagarasului. El "s-a dus pe fir", chiar cunostea vreo doi-trei oameni de acolo si, la poarta fabricii, a intrebat: "Nu va suparati, lucreaza la dvs. o doamna pe nume Stroia Ana?...". Cineva s-a dus sa se intereseze. Nu, nu lucra. El a intrebat din nou, crezand ca poate n-au verificat bine. A coborat un fel de sef, care i-a racnit in fata: "Baaa, blegomanule, mai bine ti-ai pazi femeia acasa, decat sa tot vii sa ne pisezi pe noi!". Cunoscutii lui au asistat la scena. Se facuse rosu "ca racu". Isi muscase buzele pana la sange. S-a dus acasa si s-a hotarat sa nu-l mai intereseze. Isi va duce crucea singur, pana la capat. De acum inainte, nu ii va mai pasa de ea! "Faca ce-o vrea. De acum, nu ma mai intereseaza!...". La urmatoarele Craciunuri insa, ea a venit din nou. De fiecare data, pana anul acesta, a venit de Craciun. Singura, trista, fara nici un cadou pentru copii, fara nici un ban in buzunar. Dormea mult, parea sa fi trecut prin multe necazuri acolo, departe. Induiosat, Valeriu a primit-o. "N-am avut sufletu asta, s-o bat, s-o cert. N-am avut suflet s-o alung...".
Copiii crescusera, incepusera sa invete sa se tina unii pe altii. Cel mare, Valentin, avea grija de ceilalti, de Marian si Adrian. Intr-un fel, nici nu mai aveau nevoie de mama. Priveau plecarile si venirile ei cu sange rece, nu le mai pasa. Satul aproape se injumatatise. Italia, mai ales in Italia, acolo plecasera toti. Unele case se vandusera, altele stateau goale. Valeriu isi mai ridicase putin gospodaria, cumparase inca o vita si ceva pamant. Si-ar fi dorit un cal, dar inca n-avea bani. Poate mai tarziu. Deocamdata, se caznise sa trezeasca la viata un ogor sterp, arandu-l de opt ori intr-o primavara si, intr-un sfarsit, dupa multe munci, din glie a incoltit cartoful. Pamant indaratnic, pamant avar, ca oriunde in Tara Fagarasului. Insa Valeriu, barbatul Valeriu, l-a trudit cu dragoste, l-a supus ca pe o femeie neinduplecata, silindu-l pana la urma sa dea rod. Acum patru ani, intr-o seara, tarziu, se intorcea obosit de pe campuri. Scund, ciolanos, tarandu-si pasii pe ulita pustie a satului. Se simtea vlaguit. Ii era foame. In fata casei lui stateau doi barbati. A intrat in curte: acolo mai era unul. Tanar, de 23 de ani, aproape flacau. Cainele nu batea. Sleit de puteri, abia tinandu-si ochii deschisi, Valeriu l-a intrebat ce cauta in ograda lui. Tanarul a ras. Valeriu l-a mai intrebat o data. Tanarul a ras iarasi. Valeriu l-a intrebat pentru ultima data. Printre hohote de ras, flacaul i-a spus: "Pai, ma gandeam s-o f... si eu pe nevasta-ta. Am venit si eu sa vad daca tine figura...". Cu pasi inceti, Valeriu a intrat in casa. De aici, din odaia strabuna, a luat in mana un cutit. A iesit afara si l-a bagat in om. In omul care radea. L-a privit calm cum se zvarcoleste plin de sange. "Eu nu pot face asa ceva. Eu sunt un om cuminte! Un gospodar!" Asta-si zicea, mereu. Ceilalti doi au vrut sa-i sara in ajutor ranitului. Dar, vazand ochii scanteietori ai barbatului cu cutitul in mana, s-au gandit ca e mult mai bine sa fuga. In ziua aceea, Ana era acasa. Vazuse totul prin fereastra bucatariei. Nu-i cunostea pe cei trei. Habar n-avea ca cineva ii pusese gand rau. De altfel, din ziua nuntii si pana azi, Valeriu n-a avut nici cea mai mica dovada ca ea l-ar fi inselat vreodata cu cineva. De aceea, pana azi "n-a bagat la divort".
Porumbei pentru mama
Doi ani si jumatate, cat a stat in inchisoare, Valeriu nu s-a gandit nici la dansa, nici la copii, nici la fapta lui. S-a gandit numai si numai la Dumnezeu. S-a rugat Lui, sa-i arate calea. La iesirea din puscarie, venind pe acelasi drum catre casa, nu se putea abtine sa nu se gandeasca iarasi, necontenit: "Precis nu mai ii la mine! Precis o plecat!...". Intr-adevar, plecase. Azi, dupa opt luni, e convins ca pentru totdeauna. Ana le-a spus copiilor ca se duce cu o sora de-a ei in Italia, ca ii iubeste, dar nu se mai intoarce niciodata. Din poarta, cei trei baieti o priveau nepasatori cum se indeparteaza. Nici unul dintre ei n-a ridicat macar mana, de ramas bun. Aveau 15, 17 si 18 ani. Cand s-a intors din inchisoare, Valeriu a gasit in grajdul de langa casa un manz slabanog, albicios. Doi ani si jumatate, cat a stat inchis, baietii sai au muncit cu ziua, pe ici pe colo, au cosit, au sapat santuri, au trudit pe la patroni si din toti banii stransi i-au cumparat tatalui lor acest manzuc alburiu. Barbatul a ingenunchiat in fata animalului, l-a prins pe dupa gat si l-a sarutat plangand in hohote. A fost cea mai fericita zi a vietii lui. Mai fericita, zice, chiar decat ziua casatoriei sale cu Ana. "Si daca, sa presupunem, ea s-ar intoarce acasa acum, ca de obicei, de Craciun, ce ati face? Daca ar vrea sa o luati iarasi de la inceput. Ati ierta-o, ati primi-o inapoi?..." Se vede ca intrebarea mea il tulbura enorm, ca o asemenea intrebare nu trebuia pusa. In palmele lui uriase, Valeriu framanta repezit doua bilute de aur. Sunt cerceii pe care i-a daruit odata, demult, putin inainte de nunta. Parca anume, fugara i-a lasat la vedere, pe marginea patului, ca sa-l doara si mai mult despartirea. Zice ca nu stie ce-ar face. "Nu stiu. Nu stiu pe moment cum as proceda. Poate ca as primi-o. As ierta-o. Da, poate ca as ierta-o, fiindca am iubit-o prea mult..."
Adrian, cel mai mic dintre baieti, a luat anul acesta premiul intai la sfarsitul clasei a opta. Ca de altfel, in fiecare an. E destept foc, silitor la carte si arata ca un adevarat barbat. Dar nu prea vorbeste cu alti oameni. "Ii cam timid, nu-s ce are. Parc-ar fi bolnav. Cam prea inchis in el, zau", explica tatal, privindu-l. Principala pasiune a lui Adrian este cresterea porumbeilor postali. La capatul curtii si-a facut un cuibar, in care a adapostit sase hulubi grasi, cu ochi negri ca margica si cu neastampar de a pleca spre departari. Daca Adrian nu vorbeste cu oamenii, el isi petrece ore intregi vorbind cu porumbeii sai calatori. Ii tine in palma, ii mangaie, le vorbeste bland langa cap, indemnandu-i sa zboare. I-a invatat sa ajunga pana la Sibiu, cu ravase de hartie, si sa se intoarca acasa, cu scrisori de raspuns. Apoi, pana la Arad. Apoi, pana mai departe. I-a dus el insusi pana in acele locuri, ca sa aiba de unde sa se intoarca. Acum insa, Adrian incearca dresajul suprem. A ales cea mai destoinica pasare si a dus-o in casa. I-a aratat lucrurile Anei si fotografia aceea de la nunta, singura poza cu mama lor, care le-a mai ramas. A tavalit-o cu penele prin hainele ei, ca sa-i simta mirosul. I-a vorbit indelung la ureche. Iar acum, peste scurt timp, ii va lega un ravas de picior, o va indrepta cu capul catre apus si, in cele din urma, ii va da drumul din palma. Sa zboare departe, oriunde-o sti. Ca sa aiba de unde sa se intoarca.
(Fotografiile autorului)
Cei care stiu ceva despre Ana Stroia si cred ca asta l-ar ajuta in vreun fel pe Valeriu, ii pot scrie pe adresa: Stroia Valeriu, comuna Lisa, judetul Brasov, cod 507115. Cei care au cea mai mica posibilitate de a ajuta aceasta familie deosebita pot folosi aceeasi adresa.