Ajuns la varsta de 90 de ani, romanul american Alexandru Sandru Alboi din Miami poate spune ca a traversat secolul 20 ca un cobai al istoriei. Povestea vietii lui seamana cu aceea a tuturor refugiatilor politici anticomunisti, care au fugit pentru a fi liberi. Dar, spre deosebire de cei mai multi dintre ei, care si-au aflat obstescul sfarsit la capatul lumii, Alboi s-a intors dupa 50 de ani, hotarat sa-si gaseasca vindecarea sufleteasca acasa, printre ai sai. Pe o parte, a muncit ca un rob, a facut multi bani, s-a ridicat deasupra altora, gratie inteligentei sale de exceptie. Nu a fost un fiu risipitor, desi intoarcerea lui la matca aminteste oarecum de cunoscuta parabola biblica. Ii place sa spuna ca a fost mai degraba un nostalgic de dor de tara, cu sufletul bolnav de lipsa dealurilor si a vailor copilariei. Este fericit ca a apucat sa-si vada batranetile iluminate de soarele Bucovinei natale si de o infaptuire fara asemanare: o monumentala biserica ridicata in Campulung Moldovenesc. Inspirata din arhitectura introdusa in Moldova de Stefan cel Mare, capodopera ce va fi tarnosita in vara viitoare il are ca paroh pe vrednicul parinte Teodor Giosan, omul care a vegheat intreaga zidire, de la prima excavatie, pana la acoperisul din tigla smaltuita si colorata, importata din Germania.
Zidurile de beton armat, facute sa dureze o vesnicie, "il cuprind" intr-un fel, ca pe Ana din legenda mesterului Manole, pe tanarul Alexandru Sandru, fiul batranului, disparut intr-un accident de circulatie. Cu o asemenea durere in suflet, suprapusa peste dorul de casa si peste dorinta de a-si rascumpara o parte din pacatele vietii, nonagenarul care, in ciuda varstei sale inaintate, este inca in vigoare si are o alura atletica, a investit peste sapte sute de mii de dolari in constructia orgolioasa, oferita in dar comunitatii din Campulung.
"Bucovina nu are asemanare,
este o zidire biblica, "buna foarte""
Nascut in 1914, intr-o familie de tarani instariti din Campulungul aflat inca sub stapanirea austro-ungara, Alexandru Sandru Alboi a studiat metalurgia la Politehnica din Timisoara, unde s-a bucurat de protectia unor valorosi profesori, printre care Valeriu Patriciu, tatal actualului liberal Dinu Patriciu. A obtinut o bursa in Franta, pentru a se specializa in fabricarea aluminiului, pe vremea cand tehnologia respectiva nu era cunoscuta decat de germani, americani, francezi si canadieni. In 1941, in Bucovina realipita la patria mama, fabricile ramasesera fara proprietari, fara directori si ingineri - deportati de bolsevici in Siberia. Ajunge, beneficiind de stimulentele substantiale ale guvernului Antonescu, sa conduca una din unitatile din Cernauti, care-i fusese oferita spre vanzare, intr-un contract pe 20 de ani. Bucuria si succesul comercial au durat doar pana in august 1944, cand tavalugul bolsevic s-a intors din nou asupra Romaniei. Revenit la Bucuresti, gaseste la mica publicitate o fabrica metalurgica pe strada Foisor, pe care proprietarii o inchiriau pentru a se retrage la tara, de frica bombardamentelor americane. Din nou i-a mers bine, se incheiase armistitiul cu sovieticii, iar Ministerul Inzestrarii i-a comandat 500 de carute de razboi, un vehicul mult cautat in vremurile acelea. Notorietatea castigata in lumea afaceristilor nu i-a prins prea bine tanarului patron, deoarece s-a trezit chemat la secretarul general al Consiliului de Ministri, un campulungean coleg de liceu, celebrul Emil Bodnaras. Acesta i-a cerut sa se inscrie in Pcr, ca avea ganduri mari cu dansul. A refuzat, iar dupa o luna a fost arestat. Dupa eliberarea de la Prefectura Politiei, a aflat ca i se pregateste un dosar greu de "exploatator" si "sabotor", pentru care ar fi stat multi ani dupa gratii. Ajutat de noroc si de prieteni, pazit de un inger pas cu pas, a trecut granita in Ungaria, apoi in Austria, unde este inchis doua saptamani ca spion. Eliberat, ajunge, prin Tirol, in plina iarna, intr-o Roma aproape ocupata de comunistii care sperau sa castige alegerile. Fuge, ia primul vapor si se opreste in Venezuela. Intra intr-o afacere cu cravate. Cauta aur pe fluviul Orinoco. Invata de la evrei si deschide o afacere cu fier vechi. Asta i-a fost norocul. In scurt timp, avea laminoare in toata tara. Fiind sigur ca ingerul n-a coborat nici o clipa de pe umarul sau, porneste pe drumul spre marile "tunuri" cu fier beton. Face multi bani, dar cu toate acestea, nu mai suporta viata nesigura din Caracas si, in 1982, vinde totul si pleaca la Miami. Ca orice roman inspirat, intra in afaceri imobiliare. Apoi, in jocul bursei din New York, sub protectia Citibank. Tragedia mortii fiului sau ii amplifica in mod neasteptat nostalgia dupa orasul natal. Auzise de coincidenta frapanta dintre destinul fiului sau si al fiului marelui poet George Cosbuc. Si bardul ardelean a avut un baiat cu numele Alexandru, care a murit tot la 26 de ani, si tot intr-un accident de automobil. In memoria lui, a fost ridicata o frumoasa capela si o fantana la Manastirea "Tismana". Cu o suta de ani mai tarziu, hotararea lui Sandru Alboi de a ridica o biserica la Campulung porneste din durere si dor, din iubire si dorinta de izbavire. "Ceea ce am facut pana acum este doar un inceput", marturiseste. "Vreau sa contribui cu toate puterile la ridicarea acestei zone. Sunt pregatit, am venit cu bani din tara banilor, sa-i investesc in tara sufletului. Cat am umblat in lumea larga n-am gasit nici un coltisor, cat de mic, in care m-as fi simtit in stare sa-mi traiesc batranetile. Se amageste cel care crede ca va mai gasi undeva pe pamant un loc comparabil cu plaiul sau natal. Bucovina nu are asemanare, este o zidire biblica, "buna foarte". Adoratia mea pentru acest colt de tara romaneasca este comparabila cu adoratia pentru divinitate".
Pe langa Alexandru Sandru Alboi au muncit de-a lungul timpului cel putin 1000 de lucratori. Nici unul nu s-a plans vreodata ca patronul n-a fost just, ca nu l-a platit bine. Spre deosebire de proprietarii anglo-saxoni de firme, reci si necrutatori cu greselile personalului, romanul s-a remarcat prin omenie, printr-o bunatate nemaivazuta in mediile de afaceri din capitala Venezuelei. "Cand am plecat", isi aminteste, "au plans muncitorii dupa mine, iar sindicatele mi-au organizat o petrecere ca-n povesti". Ajuns in America, si-a dat seama ca nu poate scapa de gandul obsedant ca era musai sa se intoarca la Campulung, adica acolo unde fusese pus sub urmarire in anii 60, ca "sef al sumanelor negre", si unde tovarasul Emil Bodnaras, colegul sau de liceu, il astepta sa-l intemniteze pentru ca refuzase inscrierea in partid. Campulungul il chema, totusi, cu toata corola lui arzatoare de amintiri.
"Am lasat pustiei visul american si
m-am injugat fericit la visul bucovinean"
- Multi dintre refugiatii anticomunisti ai anilor 50 au inchis ochii pe vecie departe de tara mult iubita, inainte de 1989. Dvs. ati fost un norocos...
- Am avut intr-adevar noroc, mi-a fost dat sa apuc caderea comunismului. Intalnirea cu preotul Teodor Giosan a fost al doilea mare noroc, un dar binecuvantat: tanar, plin de har, vrednic pastor al turmei sale, parintele visa de multa vreme sa ridice un sfant lacas. Iata, ruga fierbinte i s-a implinit miraculos. De cum l-am vazut in usile imparatesti ale altarului vechii sale biserici, am simtit ca el este omul de incredere care-mi trebuie. Fara vorbe multe, i-am cerut sa treaca la treaba si sa nu se ingrijeasca de costuri. I-am pus o singura conditie: sa construiasca lucru frumos, sa nu se indeparteze de stilul arhitectural al zonei.
- Si alti romani cu bani au ridicat biserici in ultimii ani. Dar in cate cazuri banii au facut casa buna cu bunul gust si respectul pentru traditie?
- Din pacate, am observat ca lipsa de gust este des intalnita chiar si in mediul preotesc, din bunele intentii rezultand nu o data adevarate "manele de arhitectura bisericeasca". Tocmai acest pacat a tinut sa-l evite parintele Giosan, si a reusit. Lucrul parintelui este perfect, respecta traditia, iar banii au fost dati din inima, sunt bani udati cu lacrimi.
- In postul Craciunului, fiecare credincios face un legamant cu el insusi, dorindu-si sa fie mai iubitor fata de semenii sai, mai apropiat de comunitatea in care traieste. Care este legamantul dvs. in ajunul sfintelor sarbatori?
- Unul destul de pragmatic: in aceasta iarna vreau sa finantez proiectul unui drum pana in Muntii Rarau. Care inginer indrazneste sa mi-l propuna? Este visul meu din copilarie. Nu va fi nimanui cu suparare daca vreau sa contribui la o viata mai activa a comunitatii din care fac iarasi parte, pentru ca oamenii din Campulung sunt foarte buni, foarte educati si credinciosi. M-am intors din America de dorul lor, am lasat pustiei visul american si m-am injugat fericit la visul bucovinean. Dupa edificarea sfintei biserici, vreau sa pun bazele unei activitati care sa tina seama de frumusetile locului: turismul. Biserici unicat, pensiuni mirifice, vai, dealuri si munti fara egal, monumente si traditii inca bine pastrate - iata ce putem oferi strainilor. Daca as fi fost mai tanar, da, as fi facut si investitii economice, dar asa, ma multumesc cu mai putin. Spre exemplu, pe langa finantarea proiectului de drum, voi construi o gradinita ultramoderna, pusa sub patronajul bisericii. Sa vina copiii din Capu Satului, cartierul fondator al orasului, si sa creasca in cumintenia traditionala - lucru ce se va dovedi tot mai rar in Romania de maine, comunitara, pragmatica si consumista.
- Experienta dvs. de o jumatate de secol in lumea capitalului este extrem de utila campulungenilor. Sunt multi romanii americani care v-au urmat exemplul?
- Nu cunosc prea multi, dar stiu ca ar fi bine daca si alti romani de peste mari si tari mi-ar urma exemplul si s-ar intoarce la vatra stramoseasca, macar pentru a-i invata pe fostii compatrioti cum sa razbeasca prin meandrele economiei de piata. Ei stiu mai bine cum sa se descurce, caci au dat piept cu lumea de "plastic" spre care mergem si in care, cu un curaj eroic, au investit sange, sudoare si lacrimi.
Scrisorile si comentariile le puteti trimite la post restant in Campulung Moldovenesc sau la e-mail: giosanbogdan@yahoo.com