Comisarul
In scoala, colegii lui Marian Moldoveanu ii spuneau "comisarul". O porecla plina de respect si alint. Vesel, inteligent, generos, cu un spirit innascut al dreptatii, era cautat si iubit de toti. Din clasa intai si pana cand a terminat liceul, numai sef de clasa a fost. Toti profesorii il apreciau, toti elevii il respectau. Motivat si disciplinat, traia, totusi, fiecare clipa cu pasiune, de parca fiecare zi ar fi fost ultima. Citea mult, cauta permanent prezenta naturii, mergea pe munte, incercand sa se regaseasca in emotia privelistilor de deasupra pamantului. A scris cateva scenarii de film, care din pacate n-au apucat sa fie realizate. Ii placea, asa cum povestesc cu durere parintii, sa faca totul perfect, de la lucruri mari la cele mai mici amanunte. Se imbraca cu gust, invata cu temeinicie si, in acelasi spirit de premiant, nu ezita sa-l trimita pe fratele lui mai mic, Dragos, sa se spele pe dinti, daca acesta seara, obosit, uita s-o faca.
Crima
"Era un copil cum nu e altul de cuminte si de destept", spune Silvia Moldoveanu, mama lui Marian. "Acesta e si motivul pentru care, in armata, la unitatea militara de pe Soseaua Oltenitei, unde fusese incorporat, a fost facut furierul comandantului. In calitatea aceasta, in noaptea de 22 decembrie 1989, cand primele victime ale Revolutiei zaceau deja pe strazile Capitalei, a trebuit sa se duca la Ministerul Apararii Nationale, sa transmita o corespondenta. Cand s-a intors, parola unitatii fusese schimbata si el n-a mai stiut-o, poate a fost confundat sau poate... Cert este ca s-a tras. Marian a fost lovit in cap, in tampla dreapta, si glontul a ricosat pe la gat si prin gura. Apoi, probabil ca a fost tinut si impuscat in piept si in brate. Cu rauri de gloante... S-a tras in el de aproape, de foarte aproape, de parca ucigasii se temeau ca nu moare si voiau sa se asigure ca executia decursese corect. Sau ca si cum, in nebunia aceea, nu mai conta ca suntem cu totii oameni in fata lui Dumnezeu. Un infern in care noi, familia, nu am putut sa intram in Bucuresti si sa ajungem la el. L-am inmormantat pe 30 decembrie, la Cimitirul Bolovani din Ploiesti. Apoi, in ianuarie, a inceput cel de-al doilea calvar. Ca si cand nu era de-ajuns ce indurasem pana atunci, am fost chemati la Procuratura sa spunem, culmea, cum a murit baiatul nostru in Bucuresti, daca a avut relatii cu strainii, prin ce cercuri se invartea. Am fost cercetati ca niste vinovati, ca si cum noi eram ucigasii, cei ce trasesera glont dupa glont in el. Mai ales sotul meu a avut de patimit din pricina asta, ca el era chemat cel mai mult si purtat fara mila pe drumuri."
Prima minune:
Metamorfoza
"Pe urma ne-a fost dat sa traim deopotriva trei mari minuni. Lasati-ne permisiunea sa povestim. Acum, numai asta ne-a mai ramas: sa vorbim despre el, sa ne amintim cum era, ce facea, ce zicea. Am fost toti socati dupa cumplita tragedie. Nu ne dezlipeam de cimitir. Mai ales Dragos, fratele lui, baiatul nostru cel mic, parea sa nu-si mai revina niciodata din soc. Si atunci s-a produs minunea despre care vorbesc. De fapt, prima din ele. La scurta vreme dupa moartea lui Marian, Dragos a inceput tot mai mult sa se schimbe la chip, sa-si modifice trasaturile, sa semene tot mai tare cu fratele disparut. De unde nu semanasera niciodata, nici la trasaturi, nici la gesturi, nici la nimic, Dragos a devenit Marian. Identificarea era atat de totala, incat vecinii imi sunau la usa mirati, spunandu-mi ca l-au vazut pe Marian mergand spre casa si au vrut sa-l strige. Cred ca Dumnezeu a facut toate astea. Induiosat de suferinta noastra cumplita, a incercat sa ne consoleze de pierderea grea prin care trecusem, daruindu-ni-l iarasi prin chipul fratelui sau. Dragos era Dragos, dar era si Marian. Doi baieti intr-unul, daca pot sa spun asa. Doi frati in aceeasi faptura. Si - chiar daca pare de necrezut - asa ne-a fost mai usor sa induram suferinta."
A doua minune:
Ingerul
"Dar asta n-a fost tot. La scurta vreme de la inmormantarea lui Marian, fara sa vreau si fara sa stiu, am ramas insarcinata, desi depasisem varsta copiilor. Dumnezeu ne mai ajuta inca o data, obligandu-ne sa privim spre viitor. Am nascut o fetita. Se numeste Iuliana Mariana. Intai am numit-o doar Iuliana, dar semana mult cu Marian, si Dragos a propus sa-i punem si numele fratelui disparut. Are aceleasi trasaturi, acelasi caracter, zambeste la fel, merge la fel, este la fel de ambitioasa ca Marian. Pana si talpa de la picioare seamana. Am pierdut un fiu deosebit, dar am primit o fiica pe masura. Dumnezeu ne-a ajutat astfel sa mergem mai departe. Ne-a intarit. Pare de necrezut ca o mama sa supravietuiasca mortii copilului ei, dar asa s-a-ntamplat. Initial credeam ca o sa mor. Voiam sa se deschida groapa aceea hidoasa, in care imi bagasem copilul, ca sa ma inghita si pe mine. Dar nu s-a intamplat asa. Fetita noastra a umplut golul lasat de baiat. E un inger trimis din cer. S-a intrupat din lacrimi si a devenit fericirea noastra."
A treia minune:
Logodnica
"Si mai trebuie sa va spunem un fapt cutremurator, un fapt nefiresc, greu de inteles, dar fara de care povestea n-ar avea sfarsitul adevarat. Undeva in Ploiesti, in cartierul Malul Rosu, nu foarte departe de cartierul nostru, traia o fata pe nume Emilia Gavan. La momentul mortii lui Marian, nu stiam nimic despre ea. Si nici ea nu stia despre moartea baiatului nostru, desi se facuse mare valva atunci, fiindca murise in Revolutie. I-am aflat mult mai tarziu povestea. Emilia avea in jur de 18 ani si nu era grija ei cea mai mare sa urmareasca stirile si evenimentele de la televizor. A aflat de moartea lui Marian in ziua inmormantarii. I-a spus mama ei, impresionata de drama acelui adolescent din orasul lor. Emilia vorbea la telefon. Cand a auzit, a scapat receptorul din mana. A inceput brusc sa planga in hohote. Mama ei a intrebat-o ce s-a intamplat. Printre lacrimi, zguduita de plans, fata i-a zis: "Doamne, ce baiat era Marian! De ce a trebuit sa moara chiar el? Nu e drept! Cum sa fie ucis fara mila, fara sa fie vinovat de nimic? Daca-as muri si eu, tot asa? De fapt, nici nu se poate altfel". Rostite printre suspine, vorbele ei au impresionat-o pe mama care a incercat sa o linisteasca. Dar n-au fost doar vorbe... Intr-un ianuarie friguros, in ziua de 13, Emilia a fost lovita de o masina si a murit pe loc. Cum spuneam, n-am stiut nimic din toate acestea. Dar intr-o zi, la cimitir, s-a apropiat o femeie. Era la fel de incercanata si distrusa ca mine. Mi-a spus ca are si ea un mort acolo, pe fiica ei, si ca de la o vreme o chinuie un vis. Se facea ca fata ingropata, Emilia, se afla intr-o cabana la munte, cu un baiat roscovan, al carui chip i-a ramas scrijelit in memorie. Nu-l cunostea, dar fiica ei era fericita acolo, cu baiatul acela. Beau lapte si mancau sarmale cu mustar. Faceau planuri despre o vila cu scara interioara, in care sa locuiasca amandoi. Tanarul avea mustacioara si era imbracat cu un costum de haine crem. Iar la capatul visului, fata ei si baiatul acela i-au spus sa vina in joia urmatoare la Cimitirul Eroilor din Ploiesti, sa caute o femeie indoliata si sa-i vorbeasca, sa-i povesteasca deschis ce visase si sa se imprieteneasca, sa-si uneasca suferintele la un loc, pentru a le indura mai usor... Am fost socata. Asa manca Marian, sarmale cu mustar. Si costumul din visul femeii era la fel, bej, cel mai frumos pe care-l avea. Chiar si planurile despre o vila cu scara interioara, o casa in care sa locuiasca dupa ce va termina armata si-si va face propria familie, erau adevarate, vorbea ades despre ele. Cutremurata, i-am aratat femeii fotografia lui Marian de pe cruce. A fost randul ei sa ramana uluita: chipul de pe mormant era acelasi din vis. Ne-am imbratisat si am plans amandoua si-am inteles ca prin puterea destinului, copiii nostri fusesera sortiti sa traiasca alaturi. Si daca nu se putuse in lumea asta, s-au intalnit dincolo. Asa a vrut Dumnezeu."
Rep: - Cand s-au cunoscut Marian si Emilia?
- La examenul de bacalaureat si, mai apoi, la banchetul de terminare a liceului. Emilia i s-a destainuit mamei sale, dupa ce a aflat de moartea lui Marian. Nu au fost iubiti, cum se spune, dar au discutat, au ras impreuna, au dansat impreuna, poate s-au sarutat. Ce-a fost cu adevarat intre ei n-o sa stim niciodata, dar felul in care au murit amandoi si felul in care s-au straduit sa-si uneasca mamele in suferinta arata ca intre ei a fost ceva puternic si adevarat.
- Va e de folos intalnirea cu mama Emiliei?
- Mama Emiliei mi-a dat o poza cu fata ei si am pus-o alaturi de Marian, intr-o singura fotografie. Acum, poza e la loc de cinste, langa icoana. Ma uit la ea si vorbesc cu amandoi, ca si cum ar fi vii. Poate parea ciudat, dar de cand stiu ca Marian nu e singur, durerea e mai usor de purtat.
Fotografii de Petre Cojocariu (4)