Lumina de la Densus
Singurul indicator care arata calea spre comuna Densus e scris gresit. "Deusus". De doi ani de zile, preotul satului roaga in zadar autoritatile sa schimbe placuta. A vrut sa o schimbe el insusi, dar a fost refuzat. De ce? Nu se stie, cu toate ca litera aceea gresita face sa rataceasca sute si sute de pelerini, care vin de pe intreg mapamondul sa vada "minunea de la Densus". De fapt, in locul acestui indicator ar fi trebuit sa fie pus un semn urias de avertisment: "Oameni buni, intr-acolo se afla cea mai veche biserica de la nord de Dunare! O comoara a trecutului romanesc".
"O minune a geniului romanesc"
De-o parte si de alta a drumului ce intra in sat sunt numai gunoaie. Mizerii aruncate de-a valma, la capatul lanurilor inalte, frumoase, de porumb. Inaintea ultimei cotituri spre biserica-monument, firul de asfalt damburos se largeste intr-un fel de piateta pustie, napadita de balarii. Pare ca absolut nimic nu s-a schimbat pe aici dupa Revolutie. Dintr-un stravechi conac boieresc, preschimbat odinioara in grajd de Cap, acum pradat caramida cu caramida, n-a mai ramas decat superba fatada galbuie si scorojita. Alaturi, primaria. Si birtul. O carciuma insalubra, ramasa mai departe "de stat", in care singurul client, seful de post din sat, bea bere dupa bere, privind plictisit strada prin gratiile ruginite de pe geamuri. In spate, toaleta, singurul grup sanitar public din Densus, e o maghernita pestilentiala, duhnind infiorator... de la zeci de metri... Si la numai cincizeci de pasi de toate astea, se afla "o minune a geniului romanesc", asa cum numea parintele Staniloae celebra biserica din Densus, un loc care atrage an de an mii si mii de turisti straini. Calatori obisnuiti, curiosi sa descopere Romania, dar si istorici, studenti, critici de arta, veniti din toate colturile pamantului, sa vada unul din cele mai paradoxale sanctuare crestine ale omenirii. Sunt oameni cu bani, oameni ce doresc, poate, sa viziteze si satul, altadata mandria Ardealului, atestat documentar la 1350, sa se plimbe nitel prin imprejurimi, sa se aseze la o masa a vreunui restaurant, si Doamne fereste, sa caute un Wc... Pe drumul acesta va fi venit, in urma cu trei toamne, la inceputul mandatului sau, si ambasadorul Statelor Unite, Michael Guest. Bineinteles ca, din cauza blestematului de indicator, soferul sau ratacise drumul, pomenindu-se dincolo de granita Hategului, in Banat. In cele din urma, ambasadorul a urcat spre biserica de care auzise demult, inca din America. El, specialistul in istoria artei, expertul in studii europene, a ramas inauntru vreme de cateva ore, impreuna doar cu preotul Alexandru Gherghel si cu fiul acestuia, care traducea. I-a placut faptul ca cei doi oameni vorbeau putine cuvinte, ca nu se plangeau, ca nu cereau nimic. Americanul a privit sfintii innegriti de funinginea veacurilor. A ingenuncheat si s-a rugat. La sfarsit, a zis doar atat: "Pentru mine este o onoare sa pot ajuta la restaurarea unuia dintre cele mai vechi si semnificative monumente istorice ale Europei. Oamenii din tara mea ar plati bani seriosi sa poata vizita ca turisti o asemenea valoare. Biserica de la Densus este o adevarata comoara". In foarte scurt timp, parintele Alexandru s-a trezit cu suma de 20.000 de dolari, bani necesari pentru restaurarea picturii. Ba, mai mult, acesti bani faceau parte dintr-un contract de parteneriat, prin care Ministerul Culturii trebuia sa plateasca, de asemenea, inca 20.000 de dolari pentru refacerea exteriorului. Desi cu intarziere si cu taraita, banii romanilor, totusi, au ajuns. Ambasadorul american a reusit sa-i trezeasca din amortire pe guvernantii "de Bucuresti", facandu-i macar "de obraz" sa contribuie cu aceeasi suma. Daca n-ar fi fost el, poate ca nici azi, sfintii de la Densus n-ar fi vazut lumina zilei. De 40 de ani, nimeni nu facuse nimic pentru nepretuitul monument. Adica... da, au facut: au incins biserica cu un brau de beton (o adevarata catastrofa, caci braul acesta a impiedicat zidurile sa mai respire, sporind si mai mult umezeala si mucegaiul) si au imbracat-o intr-o zala de schele greoaie si inutile, care ii mai acopera faptura si azi.
Ambasadorul a mai venit inca o data la Densus, anul acesta, impreuna cu parintii sai, inaintea incheierii mandatului in Romania. A vrut sa-si ia ramas bun si sa-l felicite pe preotul Alexandru pentru performanta sa, pentru intelepciunea cu care a cheltuit fiecare banut. Dar, desi anuntase limpede ca e o vizita "strict privata", oficialitatile comunei n-au scapat frumosul prilej de a-si mai face nitica propaganda electorala. Atunci, pentru prima data, asezarea a fost cat de cat curatita. Primarul (pesedist) si-a scos din case toti "fiii satului", cu flori in mana. A imbracat doi copii in costume nationale, punandu-le in brate painea si sarea, ba chiar a pregatit niscaiva ansambluri de dansuri, pancarte de bun venit si o masa mare de protocol, cu gratare si delicateturi vanatoresti. Dupa masa festiva, americanul trebuia dus cu cantari si alai la caminul cultural, unde urma sa aiba loc lansarea primarului la o noua candidatura. In zadar a venit ambasadorul cu doua ore inainte fata de ora anuntata, sperand ca astfel ii va pacali pe oficiali si va scapa de "traditionala ospitalitate". Degeaba le-a explicat ca "e ceva intim, particular", mai marii judetului si ai satului isi tot dadeau ghes sa intre in biserica si sa tina macar cate un mic discurs. Pana ce n-au intervenit bodyguarzii nu s-au dat dusi. Scenariul a esuat. Cei doi copii au mancat ei painea si sarea, la primarie n-a mai mers nimeni, nici la caminul cultural. Primarul a ramas fara invitat special, tocmai la lansare. In biserica s-au aflat doar preotul, cativa tarani si cantorii cei vechi, care au facut o slujba neinchipuit de frumoasa, ca in fiecare duminica la Densus.
Biserica-pasare
Iata-l astazi pe parintele Alexandru, pe dealul inaltat deasupra comunei langa biserica sa milenara. De la departare, arata ca un flacau inalt, cu par alb, de batran. Sutana neagra flutura pe zidurile stravechi. Zambeste. Ne asteapta. Simte ca nu e momentul sa faca pe ghidul turistic. Intre timp, monumentului i s-au mai promis cinci miliarde de lei din partea Ministerului - Doamne, cine-ar fi crezut? -, si o stranie fatalitate il face sa se teama ca orice cuvant nechibzuit pe care il rosteste ar putea strica totul. Acum, nu il mai intereseaza nimic altceva decat biserica. Terminarea bisericii. Cu orice pret! Dupa venirea ambasadorului, s-a lucrat si se lucreaza necontenit la Densus. Imi spune ca indata, peste vreo doua saptamani, invelitoarea de schele va fi scoasa si biserica va iesi, in sfarsit, la lumina! Va ramane asa cum o stim din vechile vederi ilustrate, superba piramida antica a Ardealului, cu varful in cer. Iar pe dinauntru, se va vedea iarasi pictura. Pictura intreaga, de jos si pana in inaltul turlei, pictura refacuta, scoasa din bezna, asa cum nu s-a mai vazut de peste sase veacuri.
Parintele Alexandru n-ar vrea sa vorbeasca azi prea mult, nici despre misterioasa istorie a bisericii din Densus. S-a scris atat de mult si, in naivitatea lui de preot cu mintea hoinarind prin vazduh, se amageste sa creada ca orice roman ar trebui sa stie cate ceva despre aceasta emblema a spiritualitatii neamului nostru. Un templu dac al zeului Zalmoxe? Un templu al primelor decenii crestine, paganizat de romani? Sanctuarul din 101-102 al lui Pompeius Longinus, celebrul general roman, prizonier al lui Decebal si care s-a sinucis? Un templu al zeului Marte, din veacurile Ii-Iii? O noua zidire crestina, cu pietre de la Sarmizegetusa, inaltata pe temelia celei antice, la sfarsitul secolului al X-lea? Ori poate chiar prima atestare documentara, ctitoria puternicilor cneji ardeleni Manjina, din a doua jumatate a secolului al Xiii-lea? In privinta acestor inceputuri, istoricii se cearta si azi. "Insa ceea ce e de-a dreptul extraordinar", zice parintele Alexandru, "este ca niciodata biserica aceasta n-a fost parasita. Dupa atatea veacuri, zidurile au ramas neschimbate, in acelasi loc. Fiecare piatra din aceste ziduri pretuieste cat tomuri intregi de carti de istorie: pietre tombale, capiteluri, franturi de apeducte, stele funerare, lespezi votive, andezite dacice sacre, taiate la perfectiune. Toate, in trupul aceleasi biserici. Se vad clar inscriptiile romane. Uitati-le! Poti sa iti bagi degetele in scrisul stravechi si pagan, sapat in piatra si caramizi. De doua milenii, aici s-a slujit neintrerupt. Nici barbarii pagani, nici tunurile lui Bukow, nici Ceausescu si nici lunga ignoranta de dupa el n-a reusit sa o distruga. Asta e adevarata minune a Densusului! Iar acum, cand schelele vor cadea, o vom vedea iarasi, curata si maiestuoasa, ca la inceputuri." Parintele imi spune ca, desi pare greoaie, cladita din amestecatura aceea de blocuri dacice si romane, biserica asta e de fapt ca o pasare gata sa-si ia zborul spre inalt. Asa a fost gandita, asa are forma. Imi arata in spate vestita "coada de randunica", dale de piatra batute ca sita, ce coboara pe acoperis si pana deasupra altarului. "Numai dacii construiau asa. Doar templele lor aveau asemenea cozi de randunica pe acoperis, aparent fara nici un rost arhitectonic. Casele lor erau case-pasari. Bisericile lor erau biserici-pasari. Asa e si biserica noastra: ca o mareata pasare cu gatul arcuindu-se in sus, pregatita sa se scuture de colivia sa apasatoare de schele si sa-si ia zborul spre Dumnezeu!"
Sfintii cei orbi vad lumina!
Dumnezeu e un bland bunic hategan, cu pletele albe impletite in doua coade revarsate pe umeri. Barba ii e alba, vesmantul ii e alb. El isi odihneste palmele pe umerii flacauasului Iisus, imbracat in camesa populara hategana. Iar sus, pe crestetul Tatalui, sta un porumbel minuscul, cu aureola rotunjoara de Duh Sfant. Aceasta icoana copilaroasa a Sfintei Treimi o vezi mai intai atunci cand deschizi incet, scartaitor, usa masiva de lemn a bisericii de la Densus. O fresca alba, stralucitoare, pictata direct pe una din pietrele funerare romane. Intotdeauna, prima fasie de lumina care patrunde prin crapatura usii se duce intr-acolo. Treimea aceasta e unica in lume. Cu cateva decenii mai veche decat cea pictata de Rubliov, la Zagorsk, ea ar fi trebuit sa apara azi pe mii de pliante turistice, asociata cu imaginea Romaniei. Apoi, usa greoaie se deschide tot mai larg. Parca sovaim sa intram, sa coboram pe scari, in adancul bisericii. Parintele ingenuncheaza la marginea intunericului. Parul sau de argint se rasfira inaintea beznei divine, buzele sale se misca incet, soptind o rugaciune. De ce o fi albit atat de tanar preotul acesta?...
Ochii incep sa se deprinda cu tenebrele. Pe ceilalti stalpi antici intrezarim alte icoane rare, nepretuite. Sfantul Bartolomeu jupuit de viu pentru nelepadarea sa de credinta, ducandu-si pielea pe un bat, la fel cum isi duc taranii ardeleni desagii in spinare. Alaturi, singura icoana a Sfintei Marina vazuta vreodata pe zidurile vreunei biserici tinand un diavol de ciuf si pregatindu-se sa il loveasca naprasnic cu ciocanul in frunte. De jur imprejur, inaintand spre altar, alti si alti sfinti ies din negura zidurilor. Toti, absolut toti au ochii scosi de pagani sau de vrajitori, toti te privesc din inaltimi cu orbitele goale, albe, ca niste orbi deznadajduiti. Unii sunt loviti adanc in fata, cu tarnacoape, ori poate cu sabii, altii in burta sau in zona sexului. Abia acum observ ca flacauasul Iisus aproape nu mai are frunte. Dumnezeu e intepat cu un cutit drept in ochi. La fel, chipul Sfantului Nicolae, lovit drept in pupilele ochilor. Stranii cruzimi s-au petrecut odinioara in bisericile din Hateg, pangarite si mutilate in mod infricosator. Care a fost motivul martirizarii lor? Ce substrat a generat bestialitatea aceea, ura nebuna impotriva unor sfinti pictati pe peretii bisericilor romanesti? Parintele Alexandru imi spune ca blasfemiile astea sunt vechi de sute de ani. Ca autorii lor au fost, cel mai probabil, calvinii, care au stapanit aceste tinuturi un veac jumatate, incepand cu 1577. "In acele vremuri, calvinii au vrut sa omoare toate bisericile din Transilvania. S-au gasit morminte din epoca aceea a prigoanei impotriva sfintilor si a crucii, in care mortii aveau sub cap o caramida si o cruce. Se mai poate sa fi fost si turcii. Dar de ce n-au zdrobit biserica? De ce n-au trecut-o prin foc si sabie? Cine poate sti?!... Oricum, chiar si asa, mutilati, sfintii orbi din Densus ies acum la iveala, spalati si primeniti ca pentru sarbatoare. De sute de ani nu s-au facut asemenea spalari ale zidurilor si restaurari ale frescelor. Multi din peretii acestia pe care ii vedeti erau complet negri, nu se vedea nimic. Sfintii erau acoperiti de fum, chiar de mortar sau ciment. Si cand te gandesti ca "minunea" s-a datorat intamplarii vizitei unui ambasador american, tocmai acum, la inceput de mileniu trei... Stiti, de fapt, eu cred ca fie si asa, stersi de pagani sau de vremuri, sfintii nostri tot n-au murit. Prin taina lor, au sporit in frumusete. Privindu-i, iti vine sa-ti imaginezi, sa visezi la ce-a fost. Nici nu va inchipuiti cati pictori si critici de arta au visat toata viata sa vada aceste capodopere iesind din funinginea zidurilor si au murit cu visul neimplinit. De aceea spun ca traim un moment istoric: in sfarsit, sfintii cei orbi de la Densus au vazut lumina!"
Miracolul din altar
Sfanta Masa de la Densus e o piatra funerara romana. Cea mai veche masa de altar din tara. Pe lespedea aceasta au slujit preoti nenumarati, poate chiar cei din vremea primilor crestini. In preajma ei, parintele carunt se transfigureaza, devine alt om. Imi pare mai inalt, mai subtire, trasaturile i se netezesc, in locul sau se iveste parca iarasi flacaul hategan, nascut aici, trait aici, hirotonit pe aceste pamanturi binecuvantate. Obrajii i se invioreaza, glasul ii devine tremur mustind de puteri. Isi intoarce privirea prin incaperea rotunda, pana in tavanuri, necontenind sa exclame mereu: "E minunata! Nu-i asa ca e minunata?...". Aici, in altarul acesta stramt, au fost refacute cele mai de pret fresce ale lui Stefan "Misteriosul", unul din primii pictori romani de biserici, genialul zugrav al Densusului. Parintele Alexandru stinge toate becurile electrice. Le stinge dinadins pentru ca, zice el, "sa vedem mai bine lumina". Dintre toate locurile bisericii, Sfanta Masa e cea mai luminata, stralucitoare, fosforescenta parca. In spatele altarului, Sfanta Masa e zugravita si pe zidul bisericii, intocmai ca aceea din realitate. Pe masa e intins ca jertfa, pruncul Iisus. Desi e nefiresc de mic, spre El se indreapta in procesiune toti sfintii, diaconii si arhanghelii din altar. Trupuri mari, incovoiate de piosenie, acoperite de vesminte albe, par sa paseasca incet, grav, intr-un ritual solemn, catre masa pictata. "Da, sa stiti ca sfintii de pe ziduri slujesc! Cadelniteaza! Cand ii atinge lumina parca invie si savarsesc impreuna cu mine Liturghia. Uitati-va la cele doua ferestruici ale altarului: ce genial au fost asezate acolo! Par doua simple taieturi in zid, dar dupa ce dumnezeiesc calcul au fost ele chibzuite! Asta pentru ca mesterii strabuni s-au gandit in primul rand la lumina, la felul in care patrunde lumina in aceasta biserica. Ferestrele sunt anume amplasate inegal, nu simetric, de-o parte si de alta a rasaritului. Se intampla un fenomen cu adevarat dumnezeiesc: in timp ce eu slujesc, in altar intra doua feluri de lumina. O lumina mare si calda, care incarca intreaga incapere, toate vesmintele sfintilor, dandu-le suflu de viata si facandu-i sa cante prin miscarea trupurilor lor, laolalta cu preotul. A doua lumina e mai precisa. O raza fantastica, fierbinte, rupta parca din lumina lui Dumnezeu, atinge numai masa altarului. La ora noua, chiar cand incep Liturghia, indiferent daca afara e senin sau mohorat, raza apare! Apare pe un colt al Sfintei Mese si se duce... se duce..., mangaind mereu lespedea straveche de piatra, pana in capatul celalalt al ei, iar la ora douasprezece, cand termin Sfanta Slujba, se ridica incet din altar si apoi dispare brusc, de parca n-ar fi fost. Dar sa vedeti cand fac epicleza, sfintirea Tainelor, in clipele acelea de varf ale Liturghiei: atunci raza se opreste fix in mijlocul mesei, chiar pe painea si vinul care urmeaza sa fie sfintite. Sta. Asteapta. Incremeneste acolo si parca devine mai intensa, mai vie decat oricand, ca si cum insasi aceasta straluminare ar vrea sa preschimbe Darurile in Trupul si Sangele Mantuitorului. Doamne, e minunat sa slujesti astfel! Cateodata, imi curg lacrimi pe obraji, fara sa vreau, pur si simplu nu ma simt vrednic pentru atat de mari bucurii! Privesc in fata mea, spre masa pictata cu pruncutul Iisus, si atunci imi dau seama ca painea pe care o ating nu e doar paine, ca vinul nu e doar un simplu vin. Ca Mantuitorul este real, ca se jertfeste aici, pe masa aceasta, in mainile mele, pentru toti oamenii. Nici nu va inchipuiti ce fiori coboara atunci din cer asupra mea. Traiesc credinta aproape trupeste, fizic. Caci, cum s-a spus, ceea ce preotul face, ingerii nu pot sa faca. Atunci cand te intalnesti cu un preot si un inger pe strada, mai intai ii saruti mana preotului si abia dupa aceea saruti mana ingerului. Asa putere mare are un preot. De multe ori vin aici noaptea. Nu am somn, ma tot framanta gandul asta, sa vad biserica terminata, asa cum a fost. Cateodata, o mai si visez: alba, neacoperita de schele, si pe mine inauntrul ei, slujind. Ies din casa si urc dealul singur, catre dansa. Intru. Culmea, desi afara e bezna, altarul este luminat. E de ajuns o mica stea pe cer, care sa scalde cu licarirea sa intreaga incapere sfanta. O lumina lina, care ma face sa ma simt ca in Gradina Raiului. Ma apropii de masa de piatra si parca imi vine sa ma rog. Singur, in odaita asta rotunda, noaptea. Citesc din carte si, pe masura ce cuvantul meu se incalzeste, vad cu coada ochiului cum sfintii cei mari de pe ziduri incep sa se miste incet, in lumina noptii, sa-si incline chipurile barboase si oarbe spre rugaciune. Arsenie, Atanasie, Nicolae, Stefan, Grigorie, Chiril, Ioan Milostivul, Mihail si Gavriil... Atunci, nu ma mai simt singur. Cete, soboare intregi de sfinti, cuviosi, diaconi, arhangheli imi stau alaturi, de-o parte si de alta a mea, si slujesc! Marire intru Cei de sus! Osana! Parca intreaga istorie a Bisericii, mii de preoti si de martiri se strang intre aceste ziduri de la rasarit. Doua milenii de crestinism sunt aici, la Densus, in noaptea aceasta, si-I canta lui Dumnezeu! Sunt nopti de slava, nopti pe care nu le poti uita niciodata. Iar cand ma intorc in casa si-mi sarut sotia si copilul pe frunte si ma intind in patul meu, de fiecare data adorm zambind."
Fotografii de Emanuel Tanjala
P.S.: Vineri, 26 noiembrie, a inceput daramarea schelelor de pe biserica milenara a Densusului. Se estimeaza ca, pana la jumatatea lunii decembrie, toate lucrarile de restaurare a monumentului vor fi incheiate. Visul parintelui Alexandru a fost implinit.