Norocul le surade celor indrazneti. Iar Marius Bodochi e un indraznet bine antrenat in cursa vietii si-a profesiei. De aceea a castigat partida: numai in sapte ani, si-a consolidat si in Capitala gloria de superstar, cucerita la teatrul din Cluj. Astazi, e unul din cei mai bine cotati actori la bursa valorii artistice si, totodata, a succesului de public. Lucru mai rar in zilele noastre. A devenit interpretul cu cele mai multe premiere pe metru patrat de scena, aplaudat seara de seara intr-una din salile Nationalului bucurestean sau pe alte scene teatrale. Si tot in partituri mari, semnate Shakespeare, Havel, Eugen Ionescu, Euripide. Ca sa nu mai vorbim si de frecventele sale prezente la radio si la televiziune, ca invitat sau moderator de emisiuni culturale; invitatii la recitaluri de poezie, la festivaluri si altele.
- Cred ca detineti recordul stagiunii, d-le Bodochi, cu atatea angajamente. Cum le dovediti pe toate?
- Ma straduiesc sa le onorez, incercand sa-mi organizez cat mai bine programul de lucru. In schimb, nu-mi mai ramane timp liber pentru mine. Alerg non-stop ziua intreaga, pana in buza spectacolului. Iar in singura mea zi de repaus, adica o data pe luna, plec la Cluj, ca sa-l interpretez pe Heracles - zeul focului - in superbul spectacol al lui Mihai Maniutiu, Alcesta. Prilej cu care imi vad mama si feciorul. Sper ca macar in vacanta ce vine sa-mi pot oferi si eu bucuria unei excursii cu Alexandru, doar noi doi. N-am mai fost impreuna din turneul meu de acum cativa ani in Statele Unite. Atunci am reusit sa dam o fuga pana pe Broadway si-am ramas cu gura cascata, ca oltenii care, vazand prima data marea, au strigat: "Mamuca, ce de Jii...!". Cand ne-am intors acasa, femeia de serviciu din teatru m-a intrebat: "No, domnule draga, cum e prin America?". Cum sa o fac eu sa-si imagineze o lume intreaga intr-o singura fraza? Evident, printr-o imagine. I-am spus: "Daca ai fost vreodata la mare, iti amintesti cum arata o zi splendida, in care apa scanteiaza in mii de stelute de aur. Asa e si Broadway-ul noaptea. Cu reclame-scantei ce-ti iau ochii". Sunt convins ca a realizat tabloul, pentru ca in priviri i-am zarit stralucind un fel de nostalgie. Cam asta e meseria noastra, a actorilor: sa sugeram cat mai plastic si pe intelesul tuturor o lume, un sentiment, un vis. O lume reala sau una imaginara, nu conteaza, dar in care spectatorul sa creada si sa se poata emotiona.
- Sa ne mutam de pe Broadway la Teatrul National. Jucati in Apus de soare un rol destul de ingrat: clucerul Moghila, redus in piesa doar la cateva trasaturi: devotat si scut al lui Stefan cel Mare. Cu toate astea, ati izbutit sa creati un personaj plin de umor si culoare.
- Va multumesc. Asta am si intentionat, impreuna cu regizorul Dan Pita. Ne-am straduit sa nuantam acest portret istoric si sa-i adaugam tonuri si nuante inexistente in text. Unii cronicari ne-au reprosat ca facem din solul domnitorului un bufon. Dar spectatorii aplauda la scena deschisa, semn ca au inteles si asta conteaza. Fara comunicarea directa si emotionala cu omul din sala, tu, cel de pe scena, nu mai existi. Oricata tehnica interpretativa ai desfasura, daca publicul nu te simte sincer si adevarat, pierzi partida. Asa cum nici in scena nu poti exista de unul singur: starea ta nu se creeaza decat in relatia cu ceilalti actori. Altfel, sala ramane rece ca o oglinda ce-ti rasfrange doar chipul tau semet si distant.
- Dar oare nu e aceasta imaginea starului, a vedetei de teatru sau cinema? Dvs., cu atatea succese inregistrate timp de 22 de ani, nu mai resimtiti acest orgoliu?
- Il resimt, dar in felul meu. Sunt orgolios, pentru ca vreau sa ajung la inima oricarui spectator pe calea cea mai simpla, calea sinceritatii, a firescului. Cautand adevarul fiecarui personaj pe care-l interpretez.
- Aveti vreun rol ideal?
- Nu cred intr-un "rol ideal". Ma straduiesc sa ofer fiecarei partituri, oricat de modeste, o interpretare cat mai buna. Am ambitia sa construiesc cat mai temeinic personajul, asa incat sa nu-mi reprosez prea multe la premiera. Stiu ca sunt propriul meu instrument si trebuie sa am mare grija, sa-l acordez cat mai bine si sa nu distonez in ansamblu. Pentru ca armonia concertului se naste numai din acordul perfect al fiecarui instrument in parte si al tuturor impreuna. Spectacolul e o arta de echipa, nu spun o noutate, dar uneori mai uitam acest adevar si ne mai place sa jucam, si atunci cand nu e cazul, rolul solistului.
- Dvs. cum va pregatiti inainte de concert? Cum va "acordati" propriul instrument?
- Ma straduiesc ca inca de dimineata sa-mi induc o stare buna, de liniste si optimism. Ma trezesc de-vreme, ca in studentie, imi pregatesc o cafea lunga, la ibric, si-un mic dejun scurt. Timp in care imi desfat privirea cu florile din fata ferestrei: aspir parfumul liliacului si sper sa rasadesc si alte flori care-mi sunt atat de dragi si ma incarca de energie. Am sansa de-a locui la parter si pot sa-mi improvizez o mica oaza, care sa-mi creeze iluzia naturii unde zburdam in copilarie. Atunci locuiam cu bunicii intr-un sat din apropierea padurii si probabil ca primul meu acord armonios atunci s-a nascut. Ca si prima mea durere cand, tot in padure, s-a stins tata.
- Cum reusiti sa va pastrati in toate imprejurarile echilibrul sufletesc, armonia interioara?
- Gandind pozitiv: stiu ca mai e si maine o zi... De aceea, am grija sa fiu impacat cu mine insumi. M-am deprins asa de-acasa, de la parintii care ne-au dat, si mie si fratelui meu, o educatie temeinica, religioasa. A contat enorm faptul ca ai nostri, oameni simpli, ne-au crescut in credinta si iubire fata de Dumnezeu si respect fata de oameni. Nu ne asezam la masa inainte sa ne spunem rugaciunea de multumire, iar seara, rugaciunea de impacare, care ne dadea un somn linistit. Cred ca ingerul meu ma vegheaza, pentru ca si acum, cand intreprind ceva, ma gandesc sa nu spun ori sa fac un lucru care sa provoace rau celor din jur. Sunt exigent si critic fata de mine, nu-mi permit sa ma scap din mana, sa alunec pe tobogan si sa-mi pierd reperele. E foarte usor sa cazi in nebuloasa, sa te ratacesti. De aceea, privesc zilnic inlauntrul meu - ramanand in acelasi timp atent la tot ce se intampla in jur - si-mi fac bilantul. Asa pot sa nu mai repet greseli ce mi-ar putea afecta echilibrul.
- V-ati crescut feciorul in acelasi spirit?
- Am noroc ca el locuieste si astazi cu mama mea, desi e student si s-a deprins sa se bazeze pe fortele lui. Sa traiasca cu picioarele pe pamant, cum am trait si eu de la 10 ani, dupa ce a disparut tata. Mama mea - s-o tina Dumnezeu sanatoasa - a avut si are o mare inraurire morala si sentimentala asupra lui Alexandru. De aceea sunt linistit.
- Totusi, nu va vine greu sa traiti departe de ei?
- Usor nu ne e, nici mie, nici lor. Dar invatam sa luam lucrurile firesc, si nu catastrofal. Sa nu facem o drama din toate si sa ne vaicarim tot timpul. Iar Alexandru stie ca oriunde ne-am afla, tot impreuna suntem. Tot o familie ramanem, plecata in viata cu un sanatos bagaj afectiv si spiritual, pe care-l putem duce cu noi oriunde si oricand.
- Aveti o atitudine sportiva in fata vietii. Stiu ca si fiul dvs. isi caleste si trupul, nu numai sufletul, ca si tatal lui.
- Pe langa artele plastice care-l preocupa de mic (mai nou si psihologia), e si un karatist ambitios: si-a obtinut centura neagra. Nici eu nu ma las: si la Bucuresti ma antrenez regulat, la sala de body-building de la "Cella Center". Antrenorul scoate untul din mine, dar ii multumesc: ma simt excelent.
- Sunteti un optimist, reusiti sa priviti totdeauna partea plina a paharului...
- Optimismul meu se naste si din speranta ca maine va fi mai bine. Cu conditia sa nu astepti binele sa vina de la sine, ci sa te duci tu spre el. In fiecare zi, prin ceea ce faci in domeniul tau, sa ajungi cat mai aproape de acel bine. Eu sunt convins ca se poate, pentru ca privesc in jurul meu si vad multi tineri frumosi, luminosi, talentati si tot mai hotarati. E de ajuns ca cei mai buni dintre ei sa dea tonul si partida ar fi castigata. Speranta, asta e lucrul cel mai important pentru noi acum, in spatiul si timpul in care traim.