"Suntem artisti de scena mare,
acolo ne simtim acasa"
Luiza: - Am inceput sa cant muzica populara. La patru ani, luam deja primul premiu. Apoi, am trecut treptat la muzica clasica si, de 9-10 ani, cant jazz. Am studiat si putin pian cu un profesor particular, apoi am intrat la Scoala de Arta, la sectia de pictura, pe care insa nu am mai urmat-o, pentru ca m-am mutat la Piatra Neamt, unde am facut Liceul de Muzica. Dupa aceea, am plecat la Iasi, la Conservator. De pictat, nu mai pictez. Am renuntat treptat la acest hobby, pentru ca nu consider ca am mare talent. Oricum, in familia noastra este cine sa duca si aceasta pasiune mai departe. Doi dintre fratii mei studiaza artele plastice.
Jimmy: - Tot de mic am inceput si eu sa cant, si nu e de mirare ca treptele pe care le-am parcurs sunt cam aceleasi: Scoala de Muzica, Liceul de Muzica, Conservatorul. Am invatat mai multe instrumente: vioara, pian, percutie, chitara. Cant si cu vocea. Doar instrumentele de suflat nu m-au atras, desi, culmea, tatal meu este instrumentist suflator. Iar la chitara electrica am ajuns sa cant pe cand eram tobosar, fiindca nu exista nici un chitarist. Asa ca m-am enervat si m-am apucat eu sa invat.
- Cine v-a indrumat spre muzica? Ati mostenit talentul din familie?
Luiza: - Oricat ar suna de rasuflat, eu simt ca m-am nascut pentru asta. E clar ca la 4 ani nu ma putea obliga nimeni sa cant. Mama, care era profesoara de viola, a incercat sa ma oblige sa invat vioara, dar n-a reusit. Pentru muzica nu te poate obliga nimeni. E adevarat ca din familie am invatat ca e bine sa studiezi ca sa faci un lucru ca lumea. Mama studia in fiecare seara, iar duminica, ne cantau si ea, si tata, cu vocea lui de bariton. Iesea o mare petrecere, cu cei patru copii. Mi-e dor uneori de vremurile acelea. Ne mai aducem aminte de ele la Craciun, cand mergem la colindat si cantam pe patru voci.
Jimmy: - Pe mine tata m-a obligat la inceput sa fac muzica, ca sa ma linisteasca, ca eram mic si neastamparat. Preferam fotbalul. Voiam sa ma fac preot, lingvist sau filosof, dar totusi am ramas cu muzica. Sunt un tip reflexiv. Nu ma preocupa atat existenta in sine, cat semnificatia ei. Ceea ce esti in viata.
- Va cunoasteti de mult timp?
Luiza: - Ne cunoastem demult, de la festivalurile de jazz la care participam amandoi. Fiecare avea proiectele lui. Eu nu aveam trupa, ci eram cantareata de jazz de sine statatoare si, de la o vreme, ma ocupam cu participatul la concursuri. Ma rog, imi propusesem cu vreo doi ani inainte sa particip la cat mai multe concursuri internationale, ca sa pot gusta concurenta, sa simt ca mai exista si altii care canta. Iasul este un orasel mic si uneori esti privat de astfel de evenimente. Eforturile mi-au si fost rasplatite, pentru ca anul acesta, chiar inainte de Cerb, am castigat locul Ii la Festivalul International de Jazz de la Montreux. Jimmy avea mai multe proiecte, printre care si trupa Slang, pe atunci intr-o varianta diferita.
Jimmy: - Actuala formatie Slang s-a si format, de altfel, special pentru Cerbul de Aur. Am luat-o mai degraba ca pe un experiment. Intai de toate am vrut sa vedem si noi cum e publicul de masa, pentru ca, pana atunci, cantasem mai ales pentru public select. Apoi, ne doream sa vedem care sunt gusturile tinerei generatii. Ce ne-a uimit si ne-a bucurat a fost ca am avut mare succes. Am realizat ca de fapt oamenii au nevoie de o muzica de calitate, de altceva. A fost foarte fain si pentru noi, chiar ne-am simtit bine pe scena. Cat despre premiu, ne-a lasat fara cuvinte.
- Poate rezista o trupa atat de proaspat inchegata in tumultul muzicii romanesti?
Luiza: - Visul fiecarui artist e sa semneze un contract cu o casa de discuri. Am avut si noi bucuria aceasta si de aici a inceput totul. Mai exact, am avut chiar privilegiul de a alege, pentru ca, inainte chiar de a castiga premiul, am primit oferte de la case de productie diferite. Nu ne-am lasat luati de val, ci am luat-o pas cu pas si ne-am acordat o luna, ca sa judecam bine si sa alegem cea mai buna varianta. Pentru noi, aceasta este Zone Records. Apoi, primul pas a fost sa ne mutam cu totii la Bucuresti, pentru ca nu prea se poate face muzica de la distanta. Trebuia sa consolidam trupa pentru album, sa ne cunoastem si noi, sa stim cine suntem, ce muzica ne place, de fapt, cum vrem sa cantam... Acum nu facem nimic altceva decat repetitii si inregistrari.
- Cum reusiti sa va descurcati financiar? Sunteti deja de patru luni in Bucuresti...
Jimmy: - E mai greu, bineinteles, dar traiasca mama si tata! (Ha! Ha!) Am avut deja cateva cantari, care ne-au mai adus ceva venituri, dar putine, pentru ca inca mai avem de lucru "in spate". Muncim foarte mult si sunt sacrificii foarte mari pe care trebuie sa le facem. Asta e si motivul pentru care unii dintre membrii trupei nu mai sunt aceiasi. Noi ne-am asumat acest risc. Am acceptat sa ne mutam la Bucuresti, sa lasam deoparte prieteni, familii, alte surse de castig, pentru acest proiect. Cei care fac muzica cu adevarat in tara asta stiu cat de greu e de fapt sa te lansezi. Exista drumul batut cu reteta lui infailibila: se ia un tanar, se imbraca frumos, se trimite la sala de fitness si apoi i se da drumul pe scena... Asta e valabila si in Occident. Dar daca ai facut o gramada de studii, nu te poti forta la acest drum, pentru ca mori spiritual. Noi suntem printre foarte multi alti artisti care au ales calea nebatuta, au ales sa vina cu ceva nou. Poate singura diferenta e ca noi am reusit sa iesim la rampa.
- Cum ati ales numele trupei? De ce Slang?
Jimmy: - In limba engleza, slang inseamna argou. Am fost intotdeauna multi si venim din locuri foarte diferite. Fiecare are vorbele lui specifice, argoul lui, ciudateniile lui, care toate impreuna au format si un limbaj al trupei. Asa suntem si noi: diferiti, dar totusi uniti printr-o pasiune. Ne-am si gandit sa includem intr-o piesa aceste cuvinte ale noastre.
- Cei care v-au vazut pe scena Cerbului de Aur asteapta noutati de la voi. Ce le puteti promite?
Jimmy: - N-am vrut inca sa facem nici un fel de promovare, pentru ca am experimentat mai multe cai muzicale pe care am fi putut-o lua. Albumul nu va aparea pana prin ianuarie, dar vom filma in schimb un clip sau doua, pentru a arata si publicului ce-am facut noi intre timp. Abia asteptam concertele. Suntem artisti de scena mare, acolo ne simtim acasa.
- Cum v-ati acomodat in Bucuresti? Nu va oboseste mutatul dintr-un oras in altul?
Luiza: - Ne-am obisnuit. De altfel, nici nu ne place sa stam prea mult intr-un loc. Ca si in muzica, ne place sa experimentam. Tatal meu s-a nascut in Maramures si a facut facultatea la Cluj, mama e moldoveanca, dar s-au intalnit la Tulcea, unde eu am stat 12 ani, cel mai mult din viata mea. La Piatra Neamt am stat sase ani, apoi am plecat la Iasi, acum iata-ma la Bucuresti.
Jimmy: - Eu sunt din Sfantul Gheorghe, dar sunt student la Conservator, la Cluj. Ca sa ma pot ocupa de proiectul asta, am inghetat anul la facultate. Am mai stat doi ani si in Budapesta, dar cel mai mult imi plac orasele mici. Bucurestiul e unul dintre cele mai sinistre orase in care am locuit. Nu sunt luminate bine strazile, sunt prea multe cladiri darapanate si, culmea, fix in centrul Capitalei, dupa 12 noaptea e pustiu. Inca n-am reusit sa descopar unde se contureaza viata orasului pe timp de noapte. Ceilalti colegi ai nostri vin si ei de peste tot, cei mai multi insa din Ardeal, si majoritatea sunt studenti la Conservator, ori la Cluj, ori la Iasi. Ne-am mutat cu totii intr-un apartament. Noroc ca ne intelegem bine, ca altfel n-am rezista sase in aceeasi casa.
- Cum va impartiti timpul si sarcinile?
Luiza: - Stam si cantam intre cinci si opt ore pe zi. Cand nu suntem la repetitie, gatim, dar eu sunt singura care gateste bine. Jimmy a facut si el mancare foarte buna ieri, dar trebuie sa mai faca de vreo doua ori, ca sa confirme. Mai avem si un iepuras, care ne ocupa timpul liber, care rontaie tot ce vede. Baietii il ingrasa de zor si planuiesc sa-l taie de Paste, dar n-au nici o sansa, pentru ca eu n-o sa-i las. De pasiuni avem timp mai rar. Mie imi place sa organizez lucrurile. Numai la asta ma gandesc mereu, ce mai e de facut, cine si cand trebuie sa faca ceva. Tocmai de aceea mi-ar placea sa am o afacere proprie. Imi mai plac muzica clasica, pictura, poezia. Stiu sa impletesc si imi place mult. Iar o pasiune de care am parte rar este alpinismul. Am avut ocazia sa fac alpinism in Elvetia, chiar in Alpi, si a fost superb, incomparabil. Nu pentru ca aici ar fi mai urat, ci pentru ca sunt peisaje diferite si e mult mai curat. Parca si oamenii sunt mai calmi acolo.
Jimmy: - De cand sunt in Bucuresti, n-am avut timp de pasiuni. Inainte aveam o fire de baietas de cartier. Imi ocupam timpul cu prietenii, cu care faceam tot felul de prostii, ca sa crestem nivelul adrenalinei.
- Nu mai e chiar mult pana la sarbatorile de iarna. V-ati facut planuri pentru seara de Craciun?
Luiza: - Mie mi-ar placea sa cant si apoi sa vin sa ma relaxez cu familia.
Jimmy: - Iar mie mi-ar placea sa stau intr-o casa in afara orasului, cu prieteni alaturi, intr-un balansoar, in fata unui semineu, tragand dintr-o pipa.
Fotografii: Iulian Ignat
Componenta: Luiza Zan (voce), Asztalos Zsolt "Asterix" (baterie), Adalbert Cserkesz "Jimmy" (chitara electrica), Demeter Laszlo "Dme" (bas), Felix Moldovan (percutie), Levi Gyarfas (clape).