Eram obosita. Cu fiecare zi simteam cum energia mi se imprastie in si intre lucrurile pe care le faceam mecanic; curatenia zilnica prin casa, imbracatul copilului, gatitul, spalatul vaselor, al rufelor s.a.m.d. In acea vara insa, licarul stelelor pe bolta noptii, momentele de cufundare in mine, ragazul pe care incepusem sa mi-l acord pentru a patrunde sensul ascuns al lucrurilor si puterea minunata a liniilor trasate in varful penitei, pe coli mari si albe, care ma ajutau sa cladesc un nou Univers, o lume aparte, acestea toate ma facusera sa renasc.
Cand seara cobora printre blocuri, asezandu-se molatic deasupra liniei orizontului, simteam un usor falfait de aripi transparente si atunci, mana dreapta, cuprinsa de vraja, dadea viata unor nemaivazute vase cu flori sau peisaje necunoscute, in care liniile frematau pline de subintelesuri. Intr-una din zile, ajunsa acasa dupa orele de serviciu, dupa ce m-am descotorosit de hainele subtiri si de pantofii cu tocuri inalte, mi-am imbracat camasa de "pictor" si m-am asezat pe gresia racoroasa, printre foi si creioane imprastiate in bucataria inundata de lumina asfintitului. Brusc, o liniste mi-a cuprins sufletul si trupul, coborandu-mi sub pleoape si in buricele degetelor. Am apucat la intamplare un creion de lemn si mana a purces sa schiteze linii subtiri, firave, ca o panza de paianjen. Apoi, incetul cu incetul, s-a conturat un trup aburos, din dansul armonios al carbunelui pe hartia stralucitor de alba. O pata de lumina ma-ndemna sa scot din adancuri minunata arcuire a doua aripi ample, cu penaj strabatut de freamat. Se contura tot mai frumoasa silueta unui inger, fara chip, in nevazuta si neauzita leganare a Inaltelor sfere. Am lasat usor creionul, parca spre a nu speria dansul aripilor inlantuite care se mutasera de pe hartie deasupra crestetului, am ridicat palmele alipindu-le intr-o profunda multumire catre Creator, caci simtisem o picatura din puterea Sa vibrandu-mi in degete. Simteam ca El, minunea din pagina, ma insotise pas cu pas, intotdeauna, indemnandu-ma sa merg pe drumul de lumina ce-mi fusese harazit, si-o clipa m-am simtit parte a Intregului, o picatura din Oceanul de Lumina. Fusesem fata in fata cu Ingerul Meu Pazitor!...
Mihaela-Cristina - Bucuresti
Poveste adevarata
De fapt, nu e vorba de o singura poveste, ci de mai multe, dar consider ca veti aprecia ca toate au un fir comun si numai impreuna pot intregi o imagine care sa aiba inteles. Cele relatate le-am aflat de la o persoana cunoscuta si pe care o voi numi in continuare - Toma. El s-a nascut intr-un oras din Ardeal si de la varsta de trei ani a ramas fara tata, acesta fiind inchis in lagarul de detinuti politici de la Cernavoda, unde a si murit, cativa ani mai tarziu. Drept urmare, mama sa a hotarat reintoarcerea la casa parinteasca dintr-o comuna prahoveana. Iata primul "episod", relatat chiar de cel care l-a trait:
"Multe momente sunt invaluite in ceata, dar cele care mi-au ramas in memorie sunt vii, de parca le-am trait ieri. De pilda, imi amintesc perfect seara in care am plecat din gara Teius. Desi n-aveam cum sa realizez ca pentru noi se prabusea o lume, cred ca ceva din tensiunea clipei mi s-a transmis si mie: la vederea trenului sosind in gara, am inceput sa tremur violent. Am ajuns la destinatie, a doua zi, inainte de pranz. Ma vad in gara Campina, stand singur printre linii, langa niste bagaje enorme. Mama plecase dupa un ajutor pentru caratul lor. Banuiesc ca m-am socotit parasit, pentru ca am inceput sa plang si am dat sa fug. Mai tarziu, am aflat ca fugeam catre o linie pe care facea manevra o locomotiva... N-am sfarsit sub rotile ei... Nu stiu ce m-a oprit. Doar atat imi aduc aminte: am auzit un fel de falfaire deasupra mea... Poate ca a trecut o pasare, poate a fost fasaitul aburilor locomotivei... Nu cred sa fi fost altceva."
Cu trecerea anilor, Toma a mai trait cateva incercari neverosimile care l-au pus pe ganduri. Astfel, a scapat fara nici o zgarietura dintr-o explozie de gaze, care a distrus toate apartamentele blocului unde locuia. A trecut fara probleme prin doua accidente rutiere, dupa ultimul, masina ajungand aproape un morman de fiare. Chiar daca nu s-au produs spectaculoase revelatii, el a inceput sa creada ca acolo sus, cineva il ocroteste. Pana in ziua cand...
"Ma intorceam anul trecut din concediul de la Voineasa. Intre Gaesti si Targoviste ne-a prins noaptea. Intr-un sat, un nesabuit si-a scos brusc caruta in fata masinii mele. Am zarit calul la trei-patru metri, in lumina farurilor. Desi aveam ceva viteza, in secunda urmatoare trecusem cu bine de caruta... Eu iti spun un singur lucru: nu eu am evitat accidentul! Nu eu am apasat pe frana, nu eu am rotit volanul! Dumnezeu a trimis pe cineva care a facut toate astea! De fiecare data cand ma gandesc, retraiesc senzatia limpede ca nu eu am manevrat masina..."
Povestile lui Toma se opresc aici. Recunosc ca spectaculosul cam lipseste. Nici vorba de aparitii insotite de jerbe stralucitoare de lumina sau sunete de trambita. Dar poate ca transformarea din cugetul amicului meu este mai miraculoasa decat orice aparitie scanteietoare, caci, de acum om matur, Toma stie ca ingerul sau pazitor e mereu in preajma sa. Va veti intreba, poate, cum de vad cu atata claritate in sufletul sau. Cum sa nu vad, cand ma intalnesc cu el zi de zi?!... Mai exact, il zaresc in fiecare dimineata, in oglinda, cand imi aranjez parul... Si o ultima subliniere. Suportul obiectiv al acestor fapte reprezinta intamplari care s-au petrecut intocmai, in realitate.
Marcel Dedu - str. Petrolului nr. 4, bl. U,
ap. 13, Moreni, jud. Dambovita
La marginea campului
"Mama, tu crezi in ingeri pazitori?" "O, Doamne, dar cum nu, cred in ei, si nu doar cred, dar i-am si vazut, copila mea!" "I-ai vazut!?", o intrebam mirata pe mama, candva, demult, dar nu cu mult inainte de a-si topi fiinta firava de lumina in intunericul vesnic, din vis in abis, asa cum legea bunului Dumnezeu dainuie peste noi de cand lumea. "Da, i-am vazut", mi-a spus ea, cu chipul napadit de amintiri si de-un nor de tristete... "Parca ieri ar fi fost... Eu si cu tatal tau, doua fiinte sarmane, al caror singur dat era saracia neagra si rea... Si in toata acea saracie au venit pe lume, una dupa alta, surorile tale... cea mare, apoi mijlocia. Si atat de greu o duceam tus-patru, incat nu mai stiam daca ceea ce traiam era viata de trait sau pedeapsa. Tatal tau, fie-i tarana usoara, inrait, inacrit de cate rele se abateau asupra lui, nu avea a se razvrati altfel decat ocarandu-ma pe mine si batandu-ma, ca si cum niciodata nu ar fi existat acea zi in care, privindu-ma in ochi, m-a implorat sa nu-l izgonesc din preajma mea, din raiul meu, cum spunea. Si pana nu am consimtit sa fiu a lui si doar a lui, pentru tot restul vietii noastre, nu a mai avut tihna, nici pace nu mi-a dat. Asta pana cand veni pe lume sora ta cea mai mare. Scarbit, m-a privit cu dispret pentru ca-i adusesem in casa o fata! Cu sora ta mijlocie a fost la fel: "o gura in plus, o paine-n minus" si, din senin, batai... A treia oara, cand mi-a venit sorocul din nou, tot fata a fost. Eram inca in spital. Frica de ce va fi imi intuneca bucuria de a primi la piept mogaldeata aceea mica si calda, pe care sora mi-o aducea surazand... Strangand mica minune in brate, priveam cu jind cum tatii veneau la pruncii si la sotiile lor, cum le rasfatau cu toate bunatatile lumii, cum se uitau la ele si la odraslele lor ca la niste minuni. Barbatul meu nu a venit sa ne vada nici in prima zi si nici in a doua. Intr-un tarziu, m-am pomenit cu mama lui, care, fara a se apropia de mine, mi-a strigat de departe: "Auzi, a zis fiul meu ca tu cu fata acasa nici ca mai ai ce cauta. Ori singura, ori sa te duci cu ea in lume!". Simteam cum tot spitalul se prabuseste peste mine! In ziua cand a trebuit sa ies, cum nu aveam pentru fetita nimic cu ce s-o-nfasor, mi-am luat basmaua de pe cap si-am infasat-o in ea, plangand! Si-am mers... si-am mers... si-am strabatut pe jos aproape intreg orasul. Iar mogaldeata ce-mi adormise in brate, asa mi s-a lipit de piept, ca inima-mi batea cu a ei deodata, parca-ntr-acelasi ritm. Umblam orbeste, cu lacrimi siroind pe obraji. In urma mea, capete mirate si curioase se intorceau, pana ce, iata-ma ajunsa langa o margine de camp. Afara insera, iar eu simteam cum imi pierd mintile... si atunci am lasat fetita jos si am plecat. Ce tipat a scos cand a simtit ca-n loc de pieptul cald, culcus ii era de-acuma pamantul rece. Dar eu fugeam mai departe si mai departe. Si cu cat fugeam, cu atat imi auzeam mai tare copilul plangand. Si deodata am inteles. Ajunsa la doi pasi de casa, m-am oprit ca si cum ceva imi tintuia pe loc pasii si gandurile, si bataile inimii... Nu! Asa ceva nu se poate intampla. Inapoi... Inapoi! Precum vantul cel nedomolit, precum o furtuna, am luat-o la fuga inapoi, fara a ma mai opri nici un minut, nici o secunda ca sa-mi trag rasuflarea... Fiori reci ma treceau din talpi pana-n crestet si-n toata acea goana, ma chinuiau intrebari al caror raspuns mi-era groaza sa-l aflu... Daca s-a inecat in propriul ei plans? Daca au sfasiat-o cainii? Nu stiu cat a durat goana mea, stiu doar ca, odata ajunsa acolo, o priveliste de necrezut mi s-a infatisat inaintea ochilor. Fetita mea, pentru a carei soarta tremuram ca frunza sub bruma, radea, asa infasata in basma, asezata intr-un leagan de raze si flori pe care ingeri de o frumusete neasemuita il purtau, inainte si inapoi, pe bratele lor. Razele soarelui ce sta sa apuna se frangeau in mii de scantei pe aripile lor stravezii, iar printre cantecele ce imprejmuiau vazduhul, se auzea, ca un zvon de argint si cristal, rasetul copilei pe care o leganau. Naucita de ce vedeam, nici nu stiu cat am stat pironita in loc. Stiu doar cum in clipa in care am inteles ca faptura aceea ocrotita de ingeri e chiar copila mea, m-am repezit ca o naluca spre ea. Un falfait moale mi-a trecut pe la urechi, si in timp ce-mi strangeam fetita in brate, aripi usoare spulberau ca pe un nor toate culorile cerului. Inaltandu-se sus, tot mai sus, facandu-se una cu cerul, cu soarele... Rapusa de uimire, mi-am intors privirea spre minunea ce-mi suradea in brate, mai dulce decat ingerii ce-si luasera zborul spre-nalt. Cu o duiosie nespusa, am strans-o la piept si, intelegand ca ingerii mi-au pazit-o ca sa traiasca si sa o apere pe drumul vietii, am pornit-o agale inspre casa, gata sa infrunt lumea intreaga. Iar copila aceea, pe care ingeri coborati din cer au purtat-o pe brate, copila aceea erai chiar tu, fata mea!..."
Asta este povestea pe care mama mea cea iubita mi-a spus-o demult, nu cu mult inainte ca fiinta ei sa schimbe un tarm de lumina cu altul de intuneric, lasandu-mi drept mostenire speranta ca ingerii ce m-au pazit in momentele acelea de cumpana ma vor pazi si de-atunci inainte, in toata viata mea. Caci ingerii pazitori, stia ea, sunt in slujba a tot ce inseamna iubire, in slujba a tot ce-a creat Dumnezeu mai frumos pe pamant, dupa chipul si asemanarea Lui...
Ispas Ioana - str. Aleea Topoloveni nr. 2, bl. A1, sc. C, et. 3, ap. 42, sector 6, Bucuresti