Era in anul 1950, in ajunul Craciunului, cand parintii mei m-au trimis in orasul Petrosani, pentru a cumpara o pereche de bocanci pentru sora mea. Am plecat deci din satul meu, Voitesti din Deal, dimineata, pe un drumeag, de fapt o potecuta ce taia drumul "mai scurt" peste dealuri si vai...
Am coborat in Valea Gruiului, am traversat paraiasul cu acelasi nume, apoi am urcat dealul, am traversat satul Gruiu, Campia Inoasa, am trecut prin capul satului Lazaresti, apoi prin padure, pana in satul Bumbesti, Campia Bumbestilor si, in sfarsit, gara Bumbesti-Jiu.
La intoarcere, in jurul orei 23, am coborat repede din tren, sperand sa mai intalnesc tovarasi de drum. Pe peron, dupa plecarea trenului, liniste... Cu bocancii intr-o traista, traversez cele cateva linii si o iau cu inima stransa pe potecuta usor mai inchisa la culoare fata de albul zapezii.
In fata mea, la circa 300 m, zaresc o luminita jucausa, parca era un felinar purtat de cineva. Iutesc pasul, alerg sa prind luminita si pe purtatorul ei. Am traversat Campia Bumbestilor, am ajuns in satul Bumbesti, n-am ajuns luminita si inima mi s-a strans de frica... Daca luminita se oprea in sat, ce ma faceam? Urma sa traversez padurea singur, noaptea... Toate rugaciunile stiute le-am spus cu voce tare si m-am rugat la Dumnezeu sa-mi dea curaj. Am intrat cu teama in padure. Cand ma uit in fata, am zarit la aceeasi distanta, circa 300 m, din nou luminita. Am inceput sa alerg s-o ajung. Am strigat. Am traversat padurea, am trecut prin capul satului Lazaresti, iar luminita care imi mergea inainte ca o stea calauzitoare era de neajuns. Am traversat din nou Campia Inoasei, cu aceeasi calauza in fata. Am traversat satul Gruiu, urmand sa cobor Valea, apoi sa urc, in sfarsit, Dealul Voitestilor. Ma uit in vale... nici urma de luminita... Pe cer, Luceafarul urcat de un stat de om. Oare sa fi alergat tot drumul, circa 8 km, dupa Luceafar? Imposibil! Prin padure, oricum, nu s-ar fi vazut! Dar ce a fost acea luminita? In lipsa ei, m-a cuprins o teama cumplita si am inceput sa strig: "mamaaa... mamaa". Dupa cateva secunde, am auzit glasul mamei, care din varful dealului ma chema: "Sunt aici, hai acasaaa...". Nici nu stiu cum am coborat in Valea Gruiului si am urcat dealul. Dar mama nu era! Sfarsit de oboseala si cu groaza in suflet, deschid poarta in momentul cand mama iesea din casa, sa vina in intampinarea mea. Dar atunci, cine ma strigase?
Cei de acasa s-au trezit cu totii ca sa-mi asculte uimiti povestea, ci numai sora-mea topaia in bocancii cei noi, cu care s-a dus apoi la biserica... Era asa de bine si de cald in casa, incat am adormit obosit, leganat in vise de copil. A trecut mult timp de atunci... In fiecare an, la venirea Craciunului, imi amintesc cum un semn nestiut a calauzit atunci, in noaptea Craciunului, un suflet pur si trupul firav al unui copil de 12 ani.
ing. Stancioiu Aristotel
Barca de salvare
Ma numesc Elena si locuiesc in Resita. Locurile din preajma Resitei sunt minunate si in tot timpul anului te cheama sa le admiri frumusetea. Povestea mea este adevarata si s-a intamplat intr-o duminica insorita de vara, prin august 1995, cand m-am hotarat sa plec cat mai departe de forfota orasului. Pregatita cu tot ce trebuie pentru o iesire la iarba verde, aer curat, soare si apa, am plecat impreuna cu sotul, sora si cumnatul meu la barajul Valiug. Ajunsi acolo, ne-am instalat cat mai aproape de apa si admiram peisajul mirific. Totul era minunat, albastrul lacului parea unit cu verdele padurii si padurea se intindea pana la cer. Dupa un timp, ne-am intalnit cu niste cunostinte care aveau cu ei o barca de lemn. Am imprumutat barca si ne-am incumetat sa iesim in largul lacului, doar eu, sora si cumnatul meu. Totul a decurs normal, pana aproape de malul celalalt al lacului, cand una dintre vasle a cazut in apa. In jurul nostru apa, doar apa si linistea padurii, iar noi riscam sa pierdem vasla barcii imprumutate. Precizez ca nu aveam cu noi decat un colac de salvare destul de mic, desi eu si sora mea nu stiam deloc sa inotam. Si-apoi, exact in aceeasi clipa, eu si cumnatul meu ne-am aplecat sa recuperam vasla si barca s-a rasturnat. Totul s-a intamplat foarte repede. Sora si sotul ei au fost aruncati in afara barcii, iar eu am fost prinsa sub barca. Dadeam disperata din maini si din picioare, eram speriata, tipam si strigam dupa ajutor. Deodata, am simtit o liniste sufleteasca si prin miscari precise cautam iesirea la "liman". Cineva nevazut imi indruma mainile si picioarele in miscari specifice inotului. Am nimerit perna de burete si scaunul din barca (erau fixe) si astfel am reusit sa ma deplasez si sa prind marginea barcii rasturnate peste mine. Cu mult curaj, dat de prezenta care ma ocrotea, am iesit de sub barca, fara a lua mana de pe marginea ei. Cand am vazut lumina zilei, parca m-am trezit dintr-un vis urat, dar si frumos deopotriva, pentru ca simtisem prezenta Dumnezeului protector mai aproape de mine ca oricand. Datorita Lui am inotat pentru prima data in viata si am scapat de la inec. Imediat ce m-a vazut, cumnatul meu m-a incurajat si el si mi-a spus sa ma tin bine ca suntem intr-o postura foarte grea. Eu prinsesem barca de o parte, sora mea de partea cealalta, barca era tot rasturnata si nu aveam cum sa o intoarcem, pentru ca riscam sa ne ducem la fundul apei. Nu era nimeni in jurul nostru, strigatele noastre de ajutor nu se auzeau pe malul de unde plecaseram si atunci cum sa ajungem la mal? Inca o data am simtit acea prezenta binefacatoare si, incet-incet, am inceput sa ne miscam. Cumnatul meu impingea barca rasturnata si, ca prin minune, ne deplasam prin apa lacului, foarte adanc de altfel, ca pe o carare foarte clar delimitata. In scurt timp am simtit sub picioare stancile salvatoare. Da! Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reusit sa scapam vii si nevatamati. Dupa ce am tras si barca la mal, am reusit sa o intoarcem in pozitia normala. La scurt timp, sora si cumnatul meu, mai curajosi din fire, s-au intors cu barca, iar eu am ramas singura pe malul pustiu, nedezlipita de pietrele pe care ma asezasem, cu riscul de a ramane acolo mult si bine. La cateva minute de la plecarea lor, dupa un cot al lacului, a aparut o hidrobicicleta, condusa de doua persoane. I-am rugat sa ma duca si pe mine la mal. Eram inca sub influenta celor intamplate si nu cred ca am scos vreo vorba pana cand nu am simtit pamantul sub picioare. Nu stiu daca le-am multumit acelor oameni, daca nu, o fac acum, din tot sufletul. Ce a urmat a fost o lunga perioada de chin, cu revederea scenei, ori de cate ori inchideam ochii.
Paradoxal, in acea zi, mama mea dadea de pomana mancare gatita unei tiganci ghicitoare. Era foarte necajita atunci, presimtea ceva rau si se gandea la noi, ca de obicei, fiindca eram departe de ea (mama locuia in comuna Milesti-Dolj si noi la Resita). Dupa ce a mancat, tiganca s-a oferit sa-i ghiceasca mamei, drept multumire pentru "ospat". Printre altele, i-a zis ca cineva apropiat ei sufleteste si care locuieste departe va avea necaz la o apa mare, dar sa stea linistita, ca nu se va intampla nimic rau. Acest lucru l-am aflat peste vreo doua luni, cand am mers la tara, la mama. Mama ne-a povestit intamplarea cu ghicitoarea si ne-a intrebat daca n-am avut necazuri in acea perioada. De-abia dupa aceea i-am povestit si noi ce s-a intamplat in august 1995, exact in acea duminica. O coincidenta? Necazul nostru la barajul Valiug si spusele ghicitoarei la sute de kilometri distanta... Cum sa explic acest fapt? Foarte simplu! Dumnezeu este mereu alaturi de noi. El a vazut fapta buna a mamei si, pentru a o rasplati, ne-a scapat de la inec. Mama a hranit un trecator si El ne-a ajutat pe noi, fetele ei plecate departe de casa. Acum, mama este cu noi la Resita, si impreuna, inca Ii multumim lui Dumnezeu pentru salvarea noastra de la inec. Atunci si mereu, Dumnezeu este barca noastra de salvare.
Elena Nacu - str. Ion Corvin, bl. 2,
sc. 2, ap. 7, Resita
Tunelul
In anul 1996, in lunile ianuarie-februarie, am avut o problema cardiaca, o aritmie extrasistolica ventriculara, destul de grava, care a necesitat internarea mea in spital, la sectia de cardiologie, deoarece nu ceda la nici un fel de tratament. Am fost dus cu caruciorul direct la terapie intensiva, cuplat la aparatura de specialitate si mi s-a instituit tratamentul corespunzator. Am stat cinci zile la reanimare, timp in care au fost adusi bolnavi cu infarct si care dupa doua-trei zile erau dusi in salon. Nu m-am speriat, dar ma saturasem sa stau pe spate, impanat cu ace ca un arici, fara nici un rezultat. Mentionez ca in afara de unele mici raceli, sau uneori hiperaciditate gastrica, nu am fost bolnav niciodata. In a cincea zi mi s-a dat o doza dubla de insulina (in perfuziile glucozate se bagau si cateva unitati de insulina pentru echilibrarea glicemiei), care m-a bagat in coma hipoglicemica. Am simtit ca mi se racesc mainile si picioarele dinspre extremitati, m-am uitat la ceas, era ora 16.40, si am chemat asistenta de salon care era la al doilea pat distanta, spunandu-i ce simptome am si rugand-o sa-mi verifice pe monitor tensiunea arteriala. In acel moment, am vazut o pata mare neagra, rotunda, in mijloc avand o pata luminoasa aurie, tot rotunda, cam jumatate din suprafata neagra, venind cu viteza spre mine, dupa care nu am mai stiut nimic. Mi-am revenit la ora 19.20. M-am trezit band un ceai foarte dulce si mancand automat macaroane cu pesmet, pe care era foarte mult zahar si pe care mi le "administra" femeia de serviciu (Dumnezeu sa-i dea multa sanatate!). M-am externat ameliorat. De ce v-am plictisit cu aceste patanii ale mele? Pentru ca din acel moment, eu nu m-am mai temut de moarte absolut deloc (nici pana atunci nu o prea bagam in seama, convins ca ne guverneaza un destin). Am devenit brusc un om credincios. De atunci, in fiecare seara si dimineata, ma rog lui Dumnezeu pentru mine, familie, orasul, tara mea si pentru lumea intreaga, pentru tot globul pamantesc. Si Ii multumesc. Mi-am schimbat total mentalitatea. Ma straduiesc sa gandesc numai pozitiv, nu mai judec pe nimeni si ma feresc sa am de-a face cu cei 3 B, adica: blestem, blasfemie si barfa.
O liniste si o pace interioara au coborat asupra mea, sunt multumit cu ceea ce am si ceea ce nu am, sunt optimist si doar comportamentul alesilor poporului care n-au reusit sa faca mare lucru pentru aceasta tara frumoasa imi mai lasa un gust de amaraciune. Mi-am reamintit ca ma trag din neam de preoti, atat din partea tatalui, cat si a mamei (ortodox si greco-catolic), si ca eram programat sa urmez teologia, dar odata cu schimbarea de regim, acest lucru nu a mai fost posibil.
Experientele mistice, insa, nu s-au sfarsit. La cateva luni dupa externarea din spital, cand lasasem fumatul si nu mai consumam alcool deloc, iar regimul alimentar era preponderent vegetarian, am avut doua vise (viziuni?), la scurt timp unul de altul.
Primul: mergeam pe un drum de pamant destul de larg, marginit in partea dreapta de un gard din scanduri negeluite, inalt cam de 2,5 m, asezate in picioare (vertical), iar in partea stanga, de calea ferata. Nu erau case sau alte constructii. Drumul cotea la dreapta in sensul de mers, iar dupa ce am trecut cam 20-30 m de curba, am auzit un zgomot in spate. M-am intors sa vad ce e. Un calaret pe un cal rosu, in armura, cu coif pe cap, imbracat in zale, cu scut, lance si sabie. Cu ochii oblici, venea intr-un galop nebun. M-am lipit de gard sa nu fiu lovit si ma uitam uimit dupa el, cum se indeparteaza, intrebandu-ma mirat ce-o fi cu aratarea asta. Nu m-am dezmeticit bine, cand aud din nou zgomot de cai galopand si, intorcandu-ma, vad un cal negru, cu un calaret tot in armura, dar fara coif, cu pletele roscate in vant. Imediat dupa el, aproape alaturi, la o distanta de 1/2 cal, alti doi calareti in armuri, carora nu le-am distins fata, unul pe un cal alb si unul sur, gonind nebuneste. Ultimii doi au trecut aproape de mine, dar nu m-au atins. I-am urmarit cu privirea pana au disparut din raza vizuala. Stand pe loc, m-am intrebat: "Doamne, ce e cu nebunii astia?". Atunci am auzit un raspuns, care nu mi-am dat seama de unde venea. "Cum? Nu recunosti cei 4 cavaleri ai apocalipsei?" M-am trezit lucid, parca nici nu dormisem. I-am povestit sotiei, care dupa ce a ascultat mi-a replicat doar atat: "Doamne fereste, ca prostii mai visezi". La serviciu, povestindu-le colegilor visul, s-au uitat unul la altul, cineva a spus: "Interesant!". Iar unul m-a intrebat: "Si galopau puternic cavalerii astia, mai Tete?". Fiind cel mai batran din sectie, cred ca in gandul lor colegii si-au zis: "S-a scrantit batranul". Doar baiatul meu cel mai mic, care este psiholog, m-a ascultat cu atentie. Nu am mai povestit acest vis-viziune nimanui, de teama ridicolului.
Al doilea vis: eram la gradina mea particulara de 800 m.p. din Dealul Budiului din Targu-Mures. Se insera, dar inca nu aparusera stelele. Stateam la poarta si ma gandeam ca o sa dorm la baraca in noaptea aceea, avand mancare pentru a doua zi, si nu are rost sa mai pierd timpul pe drum. Ridicandu-mi ochii spre cer, vad in partea de sus, spre Budiul mic, un cerc luminos, cu o cruce luminoasa impartind cercul in patru. Din partea de vest, unde apune soarele, spre cerc se indrepta un obiect luminos lunguiet, care intra in cerc de-a lungul "Ecuatorului" si aproape de intalnirea cu "meridianul" explodeaza. Nu am auzit zgomot, doar intreg cercul s-a luminat puternic o clipa, dupa care cercul, crucea, obiectul luminos au disparut si in suprafata cercului a aparut o lumina difuza (ca si cand stingi televizorul si ecranul mai ramane un timp slab luminat). Dedesubtul acelui rotund de lumina difuza, au aparut scrise ca la televizor, doua randuri, intr-o limba straina. Uitandu-ma, am zis: "Nu cunosc scrierea araba sau ebraica, scrie te rog in romaneste". Atunci scrierea aceea a disparut si a aparut scris in romaneste, tot pe doua randuri: "Sfarsitul lumii va fi in anul 5766". Apoi au disparut, si lumina difuza, si scrisul. Ma uitam nauc spre cer. Mi-am zis: "Sa ma trezesc si sa notez anul, sa nu-l uit". M-am sculat si l-am notat, eram atat de treaz si de lucid, parca nu dormisem. N-am mai putut sa dorm in noaptea aceea, de altfel a si sunat ceasul nu peste mult timp. Acestea sunt cele doua vise-viziuni ale mele din anul 1996, iulie si septembrie. Desigur ca am incercat sa povestesc acest vis colegilor, dar in timp ce-l povesteam, doi dintre ei au inceput o alta discutie. Am lasat-o balta, considerand ca nu sunt vrednici sa stie. Familiei i-am povestit, dar parca se feresc sa asculte. Doar sotia, care este foarte credincioasa, dar total ignoranta a fenomenului paranormal, si-a facut cruce si a zis: "Doamne, apara-ne!".
Iata de ce, cand am citit articolul publicat in revista cu decodificarea Bibliei, si vazand ca anul corespunde cu cel visat de mine, m-am racit. Mi s-a facut pielea gainii si mi-am zis: "Cine esti tu, nevrednicule, sa ai acces la asemenea previziuni?". Am reflectat mult dupa aceste "aratari". In final, mi-am dat seama ca dupa moartea clinica, din spital, viata mea a intrat sub semne ciudate, pe care sper sa le inteleg candva.
Moldovan Ioan Nitu - Targu-Mures
Moartea vrajitoarei
Numele meu e Nastaca si va voi spune niste povesti necrezute, petrecute in satul natal. Acum sunt pensionara si locuiesc la copii, in Baia Sprie, da cat am fost buna de munca am stat la tara in Budesti. Anii mei cei frumosi sunt acolo si tot acolo am sa ma intorc in pamant. Dar sa va spun povestea.
Niculaie, barbatul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca in veci, era, inainte sa ne luam, sluga in Somcuta Mare. Slujea la niste domni care aveau tare multe vaci. Intr-o seara, niste ciobani cu o turma de oi s-o rugat de domnii aceia sa-i lase sa innopteze in curtea lor. Si-i lasa domnii in curte si sara s-o adunat pacurarii la un foc si povesteau. Niculaie s-o dus in grajd sa mulga vacile, da nu s-o putut apropia de ele, gandesti ca erau nebune. Si-o venit repede la mine, la bucatarie: "Vai de mine, tu Nastaca, du-te fuga si spune-i la Alixandor sa vie sa-mi ajute, ca nu pot mulge vacile, sa vie si sa taie de ele". Pacurarii aceia care sedeau pa langa foc o auzit si l-o intrebat ca ce-i baiu si el le-o spus. "No lasa, nu mere nicari, c-om face noi oare ceva. Du-te numa pana la covacie si cere de la fierar o potcoava cu cinci gauri si ad-o aici". S-o dus Niculaie si o adus potcoava. Pacuraru i-o spus s-o bage-n foc, sa sa roseasca si sa i-o aduca numa cand ii infocata bine. Ase o facut Niculaie. O pus potcoava inrosita pa pragul grajdului si cu chiu si vai o muls un pic de lapte de la o vaca mai blanda. Si-apoi, o zis pacuraru catra Niculaie: "No, baiete, picura cate un pic de lapte pa potcoava!". Niculaie o picurat laptele pa potcoava fierbinte si pacuraru batea cu ciocanu pa potcoava laptele care sfaraia. N-o durat nici cinci minute si dupa grajd s-au auzit strigate mari. "Ioi si tulvai", striga o muiere: "Nu ma omorati, nu ma omorati!". Pacuraru s-o facut ca n-o aude si, cand o gatat de batut laptele pa potcoava, baba care striga murise in dosul grajdului. Era vrajitoare. Stia sa fure laptele de la vaci. O samtit cand pacuraru o-nceput dezlegarea si-o venit sa vada ce-i. Si vacile erau, ca nebunele. "No, lasa numa", zicea pacuraru, "c-om vedea noi cine-i vrajitoriul", si tat dadea cu ciocanu pe potcoava stropita cu lapte. Dimineata, o venit si jandarul, da n-o putut banui pa nimeni c-o omorat-o pa baba, ca nime n-o pus mana pa ea. Poate ca nu ma credeti, da intamplari din astea sunt cu sutele in Maramures, chiar si in ziua de azi.
Nastaca Pop - Baia Sprie