Puntea
E greu de ajuns in catunul Spulber, ce tine de satul Paltin, locul unde este casa lui nea Tulache. Nu e un drum pentru cei obisnuiti cu asfaltul. Iar ca sa ajungi la Luparie e si mai greu. Ea se afla deasupra lumii. E doar cerul acolo, si casa mesterului de buciume. Dar mai e pana sus. Nu suntem decat pe malul Zabalei, o vale subtire si-adanca, pe care o trecem pe o punte firava, suspendata la cativa metri peste undele involburate. Si-asa cum se-ntampla numai in povesti, odata trecuti dincolo, am simtit ca vremea e alta si ca se masoara cu alt ceasornic. Ceturi groase pluteau peste padurile parca tot mai apropiate. Din cand in cand, se auzeau trosnetul unor crengi rupte si tipat ascutit de pasari. Trecusem puntea intr-alta lume si-n alta vreme. Era spre iarna si se insera.
Mere, nuci si povesti
Suntem in casa Stanei, fata lui Cristea Tulache. Aici urma sa coboare mesterul plecat la padure si tot aici am aflat povestea vietii lui. Stana face focul in camera cea buna, ne-aduce mere si nuci. "Luati de mancati, sa mai treaca vremea", ne indeamna, in timp ce alearga la treburile gospodaresti. "Poftiti de luati", ne indeamna din nou si se aseaza cu sfiala pe scaun. O intrebam despre sat, despre oameni, despre nea Cristea Tulache, tatal ei, cunoscut in tara si-n lume pentru tulnicele lui fermecate, despre drumurile pe care le face la targuri si expozitii, ca sa stie lumea ca secretul lor stravechi n-a murit. "Ii place din cale afara, ar muri sa-i ia cineva mestesugul", spune Stana. "Ba chiar si canta, in camasa cu flori cusute de mana mamei". Ochii femeii se umplu de lacrimi si privirea se opreste pe o fotografie veche, aflata la capatul patului, din care surade un chip de femeie. De cand a murit, grija ei de fiica pentru tatal neconsolat a crescut ca o aripa. Isi face ganduri atunci cand pleaca la drum, acolo sus, in Luparia pustie.
Flacarile firave n-au incalzit soba uriasa care acopera un perete intreg. Bate vantul si crengile marului din dreptul ferestrei scartaie uscat. Mancam nuci si ascultam povesti. Vocea Stanei imblanzeste atmosfera inca rece a odaii cand, dupa tropotul greu din cerdac, inteleg ca a sosit mesterul. Intra in casa cu o pala de aer inghetat ce abureste luciul merelor de pe masa. Mesterul ne priveste curios, asculta ce vrem de la el si iese din nou in cerdac. Se dezbraca de hainele cu care a lucrat si Stana ii duce camasa cusuta cu floricele si braul lat, in multe culori. Bocancii grei iau locul cizmelor de cauciuc, cusma se da mai pe spate si, in timp ce prin usa intredeschisa vad cum cerul apasa tot mai tare peste padure, Cristea Tulache, imbracat in tinuta de sarbatoare, isi incepe povestea.
Luparia
"Casa mea e cam la doua ceasuri de mers de aici. Acolo am trait de cand m-am nascut, de-acum optzeci de ani. Ii zice "Luparia", pentru ca era plin de lupi mai demult, era tara lupilor acolo. Acuma nu mai sunt, rar daca mai vezi vreunul. Au facut oamenii o "urlatoare", adica o gaura mare in pamant, si acolo puneau cate un purcel sau un miel care plangea dupa muma-sa. Si-apoi urla careva intr-o oala, asa lung, cum fac lupii, si fie de la behaitul mielului, fie de la guitatul porcului ori de la urlatul in oala, se adunau lupii, veneau saracii, curiosi de ce se auzea, oamenii ii prindeau si ii omorau. Acolo am eu casa, in vagauna aia de padure, si am ramas acuma singur, ca toti ceilalti au plecat la vale. Pe vremuri, acolo era sat in toata regula, cu gospodarii una si una, cu nunti si petreceri, cu prunci care veneau sa colinde in seara de Ajun. Acum sunt doar eu si lighioile pe care le am, doi boi, un porc si niste pasari. Si buciumele, ramase de la baietii Vrancioaiei, ca sa vorbeasca de pe dealuri cu ele, sa-si trimita unul altuia vesti. Acolo, in Luparie, am cioplitoria de lemne. Ca nu fac doar buciume, ci roti si loitre si cate cele."
Instrumentul bucuriei
"Eu am cantat la bucium de cand am fost copil. Am invatat sa cant de la Toader Catanoiu, care era un mester priceput. Si el a invatat de la mosu-sau, care a fost tot mester de buciume. Mai intai am cantat numai asa, ca sa se auda, mai apoi am invatat sa povestesc cu buciumul, sa spun una, alta, cu cantecul lui. Si apoi, m-am apucat sa fac eu insumi buciume. Am crezut ca daca le fac eu, o sa spuna si ceva despre mine atunci cand suna. Ca sa faci un bucium bun, iti trebuie lemn de paltin, lemn usor si alb. Te duci in padure si cauti asa, un lemn nici prea tanar, dar nici prea batran, ca sa n-ai mult de lucru la el si sa nu fie prea tare la maduva. Cum alegi lemnul? Pai, iti face el cu ochiul dintre ceilalti copaci, ha, ha!", rade mesterul de intrebarile mele de orasean. "Cum sa-l alegi? Te duci la coasta, ca numai acolo cresc lemnele indoite, cum trebuie pentru bucium. La ses, la loc intins, creste paltinul drept, dar la coasta, face mai intai deasupra pamantului o curba, o indoitura, si abia apoi se duce drept in sus. Dupa ce-ai aflat lemnul care-ti trebuie, il duci acasa si-l lasi la uscat cam o luna. Poti sa iei lemnul din padure oricand, iarna ori vara, e totuna. Si dupa ce l-ai uscat, dai lemnului o forma rotunda, pentru ca el nu e la fel de gros piste tot, si apoi il crapi in doua cu fierastraul, cu grija ca sa nu-l rupi. Apoi, cu o cutatoaie scobesti miezul si-l lustruiesti pe dinauntru, ca sa nu se impiedice aerul cand il sufli. Si dupa ce-ai gatit asa cele doua jumatati de lemn, apoi le pui iara una langa alta, cum au fost inainte sa le tai, le legi bine cu niste verigi de lemn, din loc in loc, si apoi te apuci de ce-i mai greu, de legatul cu scoarta de cires. Da si pe aia, tot singur o pregatesti, o jupoi in fasii cat mai lungi, si o legi asa, verde. Daca se usuca, n-o mai poti intinde ca lumea si n-ai facut nimic. Secretul buciumului sta in legat. Fasiile de scoarta le pui una peste alta, "le prestevesti" adica, asa ca fiecare strat sa-l tina strans pe cel de dinainte." In timp ce povesteste, mainile mesterului se misca usor, ca si cum ar avea un bucium de-adevaratelea in lucru. Face gesturi stiute pe dinafara, exersate pe sutele de buciume care s-au nascut sub dibacia lor. Nu m-ar mira daca in timpul povestii as auzi cantecul buciumului de aer, pe care mesterul e gata sa il incheie in fata mea. Dar nu se aude decat suierul vantului care scutura marul de la fereastra si intoarce fumul sobei in horn.
"Am umblat in tara asta peste tot, pe la toate festivalurile si concursurile, pe la targuri si pe la muzee, si nu stiu sa mai fie alt mester de buciume in afara de mine. De-aia imi zic oamenii "Tata buciumelor". M-am intalnit pe unde am umblat cu mesteri de tulnice din Apuseni, dar nu seamana tulnicele lor cu buciumul vrancean. Pe vremuri, faceau buciume multi oameni de aici, Costica Chiriac, Ion Catanoiu, Toader Catanoiu, Vasile Catanoiu, baiatul lui. Multi dintre ei nu mai sunt, altii nu mai lucreaza, eu am ramas singurul care mai tin taina asta. Eu o tin si eu o sa intru cu ea in mormant. Am vrut sa-i invat pe copiii de la scoala, da n-au aratat interes. Io cred ca-i vorba numai de dragoste aici. Daca nu ti-e drag de ceva, n-ai cum sa faci un lucru bun. Nu cred ca as fi putut trai in alta parte si sa am alta meserie. Acuma, am ajuns la anii de asteptare, dar tot fac buciume mai departe, ca de asta nu ma pot vindeca. Pe vremuri, buciumul nu lipsea de la stana, unde chema oile ori speria ursul in noptile ploioase de vara, era nelipsit in alaiul plugarilor care duc Plugul in ziua de Anul Nou. Acuma, e o vechitura la fel ca mine. Doua antichitati." Mai aflu de la mester ca buciumul nu canta niciodata la inmormantare, unde se aude doar glas de fluier si tobe, ca este un instrument cu care se canta doar in momente de bucurie. Si ca sa demonstreze acest lucru, nea Cristea Tulache iese in curtea maturata de vantul rece si aspru, pune instrumentul la gura si suna din el, pana cand fulgi mari si desi incep sa se aseze pe caciula lui de muntean.
Sfarsit de poveste
"Tata buciumelor" pare ca a imblanzit viforul si drumul de intoarcere e mai prietenos, desi e intuneric deja si ceata laptoasa apasa greu. Trec puntea Zabalei cu aceeasi teama ca la venire, fuioare groase de ceata se ridica peste apa si deseneaza cristale inghetate pe crengile salciilor de pe mal. Din fata, rupandu-se cu greu din peretele de ceata, apare silueta unui cal. Merge singur prin intuneric, fara sa fie manat de cineva, trece pe langa noi ca si cum nici n-am fi, trebuie sa-l ferim si sa-l lasam sa treaca puntea de pe care tocmai am coborat, pasind pe pietrisul inghetat de la marginea drumului. Se pierde inghitit de valatucii tot mai grosi care acopera drumul si urmele noastre, si intra linistit, in lumea de povesti din care noi am iesit.
Fotografii de Emanuel Tanjala