Monumentele nepasarii: Biserica din Pesteana

Sorin Preda
Vechi de aproape doua milenii, bisericile din Tara Hategului, dovezi inestimabile de continuitate spirituala si istorica pe teritoriul Daciei, zac lasate intr-o dramatica paragina si uitare. Biserica din Densus e bandajata de peste un deceniu in schele de lemn care o acopera integral, biserica din Strei e vizitata de turistii nemti, francezi si americani pe intuneric, fiindca are firele de curent electric taiate, in biserica din Bretea Romana canta bufnita si cresc buruieni, in vreme ce biserica din Pesteana, aproape de-o varsta cu crestinarea romanilor, isi asteapta, si ea, invierea din sicriul de tencuiala care o inveleste. Construite aproape toate pe locul unor temple dacice si romane, ale caror urme le poarta in temelii, rectitorite de primii cneji din inima Transilvaniei, a caror existenta istorica o dovedesc, simple, demne, de o frumusete ravasitoare, tezaur fabulos de vechime si de bogatie turistica, bisericile din Hateg ar face mandria oricarei tari civilizate din Europa. Nu insa si mandria mai marilor culturii din Bucuresti, care au gasit milioane de euro ca sa-si "traga" un sediu de lux in umbra parcului Herastrau, dar se vaita de lipsa de fonduri, cand e vorba de salvarea monumentelor de intemeiere a neamului romanesc. Impresionati neplacut de indiferenta oficiala care acopera de rusine obrazul intregii tari, vom publica in revista "Formula As" documente doveditoare, realizate de reporterii nostri, la inceputul lunii octombrie, in Tara Hategului.

La amiaza, in crucea zilei, satul pare pustiu. Pana si boltasul si-a inchis crasma, grabindu-se spre camp, la strans de cucuruz si de brozbe, un soi de sfecla tuguiata, cu radacini mustacite si adanci. Pesteana nu e un sat prea mare: un cot de drum asfaltat, intrerupt brusc de apa grabita a Odovajnitei. Mergem agale si privim. E toamna lunga si frumoasa, cum nu a fost demult prin aceste locuri. In curti, mormane enorme de mere rosii, incendiate, se pregatesc de iarna. Soarele vlaguit, de octombrie, aprinde in zare omatul proaspat cazut pe culmile Retezatului.
La Pesteana, totul este incremenit si cu lacat la poarta: magazinul lui Anton Socaci, micul muzeu etnografic si casele celor tineri, plecati la munca in Spania si Italia. Si biserica este inchisa. Vopsita urat, intr-o zugraveala patata, nu are nimic deosebit. Doar cand te apropii, zaresti minunea: ascunse sub pojghita subtire a varului, la temelia zidirii stau pietre dacice, dar si basoreliefuri cu frunze stilizate de dafin si de maslin, resturi de cuvinte latine si tot ce a mai ramas din epitaful scris candva la capataiul unui general roman.
Parintele Breteanu lucreaza in gradina, chiar in spatele bisericii si al micului cimitir. E imbracat taraneste, cu pantaloni de doc si flanela groasa, de lana turcana. Isi sterge urma de sudoare de pe frunte, retragandu-si apoi mana putin rusinat. Stie si el ca are maini de salahor, nu de preot. Nu are incotro. Chiar ieri si-a ridicat salariul de la protoierie: 400.000 lei. Ca sa-si tina familia, trebuie sa munceasca, sa adune cartofi si mere, sa mearga cu ele la piata. Din ce castiga, o parte o da pentru intretinerea bisericii. Ar ridica-o singur, din temelii, ca sa-i stearga saracia si uratenia de pe chip. Intr-o zi, cand era plecat la Hateg, satenii au vrut sa-i faca o surpriza. Au zugravit-o cu var, acoperind toate pietrele dacice si romane. Manati de cele mai bune intentii, oamenii au sters ceea ce era mai frumos: vechimea.
Lasand sapa si randurile de cartofi, parintele o ia inainte, deschide biserica si ne explica. Asemenea straturilor geologice, istoria s-a suprapus in ziduri si tencuiala. Fundatia este dacica, la fel ca si cele 58 de trepte ce duc in clopotnita. Urmeaza apoi piatra romana, fragmentele de placi funerare, de frontoane si capiteluri, prezente la toate bisericile din Tara Hategului, mutate de la Sarmizegetusa, marea capitala dacica si-apoi romana, chiar si in gospodariile taranesti. Doar turla bisericii este, ca data, mai aproape de noi: 1414. La fel, icoanele si micile adaosuri facute prin ravna taranilor innobilati de catre Iancu de Hunedoara.
Parintele este indurerat, dar si mandru de biserica lui, si se vede ca-i pasa. Ne arata icoanele vechi si afumate din perete - sfinti innegurati, care parca cer ajutor si lumina. Ne arata, mai ales, inclinarea podelei si gaurile de mortar din perete, ca niste rani, cangrenate de o boala fara leac. "Biserica trebuie restaurata de urgenta", zice parintele. "De la zi la zi, distrugerile se maresc. Din cauza umezelii si a vechimii, mortarul se autodistruge si peretii se slabesc. Adeseori, in timpul rugaciunii, auzi cum cade tencuiala de pe ziduri. E ca un clopot infundat care bate a moarte. Si ca si cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, partea de nord a pronaosului a inceput sa se scufunde si sa porneasca incet la vale. Ne laudam cu istoria, cu cei 2000 de ani de crestinism, dar sub ochii nostri pier toate."
Pe fata parintelui se citeste neputinta. Nimeni nu se intereseaza de Pesteana, nimeni nu vrea sa stie ca biserica din sat (biserica nemeseasca, a cnejilor romani Totu si Balc) este cea mai veche din toata Tara Hategului. E mai veche chiar decat monumentul de la Densus, unii istorici spunand ca a fost ridicata in secolul al Viii-lea, marturie fiind "fundul altarului, cu o covaitura de perete in semicerc iesita, si sus, pe dinafara, acoperita cu piatra luata de la Sarmizegetusa". Toti strainii vin sa vada Densusul, cu istoria si ciudatenia lui arhitectonica. Pesteana (aflata doar la cativa kilometri) nu le este in drum. Sta ca o Cenusareasa deoparte, dispretuita si nestiuta, fara nici un indicator sau indemn vizual.
Pentru parinte, salvarea sfantului lacas e o problema de bani (in jur de doua miliarde), dar si de suflet. Pe langa valoarea sa istorica nepretuita, aici, la icoana Mantuitorului, sotia sa si-a gasit vindecarea unei boli fara leac si tot aici, in urma unor sapaturi facute in 1982, a descoperit oseminte de sfinti, neingalbenite de timp si frumos mirositoare. Un asemenea loc nu poate fi lasat de izbeliste. Ridicat si refacut de mai multe ori, lacasul isi pastreaza radacinile dacice si romane neatinse. E suficient sa dai cu cazmaua de doua ori in pamant si la lumina ies vestigii: o piatra de altar dacic, care acum se afla ca sfanta masa la biserica din Densus, un sarcofag roman (singurul pastrat in intregime), o lespede cu numele imparatului Sever inscris pe ea.
Parintele Breteanu ofteaza. Cu mana lui sleita de truda campului, ne arata o icoana aproape spalata de ploaie. Este icoana Sfantului Gheorghe, pe care, din graba si nepricepere, lucratorii tocmiti in 1924 la refacerea bisericii au asezat-o gresit, spre exterior. Un istoric italian a descoperit ca sulita si balaurul din icoana au fost adaugate ulterior, ca pe piatra zidului, de fapt, este reprezentat, la fel ca si la biserica din Densus, misteriosul Cavaler trac al culturii pre-crestine. In curand, imaginea se va sterge cu totul. Peste cativa ani (cel mult o generatie), ploaia, gerul naprasnic, boala mortarului si alunecarea de teren vor transforma cea mai veche biserica hategana intr-o falnica ruina, asemenea tumulului Magureaua, unde se zice ca multime de osteni daci sunt ingropati cu tot cu cai si, mai in adanc, se afla o poarta secreta, ce duce spre ascunzisul unei comori. Dar adevarata comoara e la vedere, batrana biserica incastrata in zidarie, in icoane si catapeteasma. Saraci, cum suntem, risipim daruri fara egal, lasate numai in paza vantului dusmanos si a indiferentei.

Un preot si doi enoriasi

La cativa pasi spre nordul satului ce se pierde intr-o valurire de dealuri atinse de brumele argintii, se afla o alta biserica. Aproape ruinata, cu fisuri adanci in zid si o parte din acoperis luat de vant, priveste eroic peste case, pana departe, la Densus si Hateg. E protestanta si nu are cruce pe acoperis. De fapt, pare un rest de cetate, cu ziduri de aparare in spate si firide lunguiete pentru lancieri si arcasi. Cu turla dreapta si foisor taranesc din lemn, i se zice "biserica ungureasca" si, in ciuda aparentelor, nu e parasita. O data pe luna, un preot din Hateg vine si slujeste in fata a doua familii, predicand de doua ori: si in ungureste, si in romana. Carstnicul bisericii, Macra Rozalia, trece drumul si se grabeste sa deschida lacatul ruginit de la intrare. E o batrana blanda si sentimentala. Cu ani in urma, pe strada ei erau 37 de familii de unguri. Acum e singura. De doua ori singura: si ca viata de familie, si ca religie. Incearca sa nu puna nici un necaz la inima. Ia lucrurile asa cum sunt. Cand are dor fierbinte de Dumnezeu, intra si in biserica ortodoxa. Sta deoparte, asculta superbele pricesne hategane cantate doinit si se roaga in legea ei. De altfel, bunicul sau a fost la origine greco-catolic, si mai toate rudele familiei se odihnesc pe veci in cimitirul romanesc, sub cruci cu nume ciudate: Macrei si Pelconi. Multe stau amestecate in Pesteana, asa cum a fost si istoria. Nu e de mirare ca ungurii sunt ingropati in spatele bisericii ortodoxe si cimitirul protestant este plin de pietre tombale de pe vremea romanilor, cu inscrisuri latine si basoreliefuri greu de explicat: un cal, un plug arhaic, o tolba cu sageti.
Rozi-neni vorbeste romaneste fara pic de accent, se are bine cu vecinii, dar nu ar renunta pentru nimic in lume la religia ei. Asa darapanata cum e, isi iubeste biserica. O varuieste si o curata in fiecare primavara, dar fara a mai spera vreodata ca cineva sa o renoveze, redandu-i fala de altadata. Ceva incercari au fost, dar fara nici un folos. La un moment dat, casa parohiala a fost vanduta, insa cineva a disparut cu banii si zidul din incinta nu a mai fost refacut, asa cum se planuia. Apoi, un ministru din Ungaria a venit in vizita si, impresionat de starea jalnica a bisericii, a promis ajutor. Nu numai ca ungurii din Pesteana nu au vazut nici un ban, dar le-a fost luat pana si clopotul (cel mai mare si mai rasunator din Hateg), pentru a fi dus undeva, in Covasna. Nu mai conteaza ca biserica a fost ridicata mai intai de granicerii nobili romani, in stilul inconfundabil al bisericilor taranesti din Hateg, si apoi preluata de unguri, nu mai conteaza luptele cu turcii de pe vremea lui Iancu de Hunedoara, cand zidurile bisericii s-au opintit inaintarii otomane. Atata cat este, istoria locului nu e consemnata nicaieri, decat in legende si vagi amintiri ale batranilor. "Ne ducem rand pe rand la Dumnezeu si nu mai ramane nimic in urma noastra", zice Macra Rozi, si o bruma de lacrimi ii umezeste ochii. Pare deja resemnata si impacata cu soarta. Un singur lucru ar vrea sa pastreze din toate cat ii mai este dat sa traiasca, un lucru deosebit de important: bucuria sarbatorii, bucuria momentului cand usile bisericii se deschid si preotul prinde a predica de doua ori: in ungureste si apoi in romana. "Daca ne pierdem biserica, ne pierdem duminicile. Prin duminici, ne pierdem Pastele si Craciunul. Ne pierdem omenia si amintirea mortilor. Ne pierdem speranta in Dumnezeu. Iar fara speranta chiar nu mai avem nimic."

Un sarcofag roman, adapatoare pentru animale

Pe cer, lumina soarelui de toamna incepe sa se sleiasca. Oamenii se intorc de la camp si centrul satului prinde viata. Usile crasmei se dau de-o parte. Apare si boltasul, Anton Socaci, care, afland la ce ziar lucram, se grabeste a deschide poarta muzeului etnografic - o casa batraneasca, cumparata si amenajata din banii lui. Curtea e plina de obiecte si vestigii istorice: pietre dacice cu urme de scoici si marunte animale marine pe ele, pietre de moara sau vestitul sarcofag roman. Toate au o poveste si o legenda: cea a fetelor de urias care, geloase pe cea mai frumoasa dintre ele, in loc sa o omoare, au gresit taind varful muntelui Retezat. Urmeaza apoi legendele despre blestemul sarcofagului, despre solomonarii pitici care pazeau "Lacul fara fund" sau despre moara din "Coasta dracului", unde se spune ca noaptea venea cel rau sa-si masoare puterile, ridicand intr-o mana cele doua pietre imense din valtoare.
Anton Socaci stie ca ceea ce a facut el pana acum e foarte putin; e doar un inceput. Viseaza si isi doreste multe: un muzeu mai mare, intrat in circuitul turistic; o carte care sa cuprinda toate obiceiurile si povestile locului; o retea de turism rural, capabila sa puna in valoare vestigiile istorice ale locului: cele doua biserici, tumulul dacic, vestigiile cetatii romane din apropiere. Din pacate, nu are destui bani pentru asta si nici timp. Cand poate, intra in casa unui batran, ii rascoleste prin pod si, dand cu ochii peste un lucru mai vechi si de valoare, incepe o targuiala abila si deja exersata. Nu-si arata interesul pe fata si nici nu ofera bani. Propune doar un troc (ulei, faina, malai la schimb), vorbind alene, cu jumatate de gura. Altcumva, trezeste negresit suspiciunea si batranul crede ca ceea ce are el valoreaza o avere. Asa a patit cu pietrele de moara, cu sarcofagul, lasat mult timp in camp, ca adapatoare pentru animale.
Anton Socaci ii intelege pe tarani si stie ca pana acum, destui turisti si negustori de ocazie i-au pacalit rusinos, lasandu-i fara vechile lor icoane pe sticla si fara costume populare, mostenite de la strabuni. Ca sa mai salveze cate ceva din obiectele taranesti de altadata, muzeograful satului trebuie sa duca o lupta teribila. Adevarul este ca nimeni, cu exceptia unei doamne de la Muzeul Taranului Roman, nu s-a interesat de Pesteana, de traditiile care inca se mai pastreaza aici: slobozirea izvorului pentru mort, jocurile de priveghi pastratoare a unor stravechi ritualuri dacice, taierea si purtarea bradului la moartea unui tanar, strigarile peste sat, incantatia paparuta-mamaruta pentru vreme de seceta sau Colindul Cerbului, insotit de un blej (mascarici), amintind de ereticii Ardulus si Vetula, impotriva carora luptase sinodul ecumenic din 585, de la Anyerres.
Obosit si revoltat, Anton Socaci se intreaba ce fac istoricii si folcloristii nostri. E o lume care dispare cu viteza luminii. Batranii mor si casele cele vechi se naruie. Se pustieste satul hategan de lucruri tesute cu migala, de icoane, de costume, de legende si povesti. In locul lor, punem obiecte de plastic, carpete turcesti si antene parabolice. Inlocuim hrisoavele noastre de intemeiere cu filme americane si romanturi telenovelistice. Pana mai ieri, copiii din Pesteana invatau istoria doar privind in jur. Acum, nu mai vad aproape nimic, decat ruina si delasare. Lucrurile de patrimoniu dispar, iar dealurile dacice fosgaie de straini inarmati cu detectoare de comori, cautand cosonii si tezaurul vestit al lui Decebal. E o invazie urata si lacoma, la care arheologii nostri privesc cu nepasare. Cand nu au bani, dau vina pe legislatie. Si invers. In dealul Daranei, niste studenti de la Timisoara au dezgolit doar un colt din cetatea dacica. De rest, s-au ocupat tiganii, care au luat pietrele si au facut var din ele. La Zeicani, unde Iancu de Hunedoara i-a invins pe turci, se afla un monument sub forma unui buzdugan imens. Dupa 1989, nu a mai ramas nimic pe deal. Totul a fost furat - si buzduganul (dat la fier vechi), si marmura de pe soclu. O nepasare cosmica a pus stapanire pe locul cel mai incarcat de istorie: Tara Hategului, inima Daciei si leaganul de formare al neamului romanesc. Ce nu s-a furat inca se distruge prin proasta tocmeala a unei minister condus (culmea cinismului) chiar de un mare specialist in istoria artei, in monumente si patrimoniu national, asa cum s-a intamplat la Densus, cand biserica a fost betonata asemenea unui bloc de locuinte sau a unei florarii de cartier. Ministrul culturii a gasit bani sa-si ridice un sediu luxos, sub umbra parcului Herastrau, dar se vaicareste de saracie cand e vorba de monumentele devenirii noastre crestine, de tiparele vechimii noastre spirituale, cum putine se mai pastreaza in lumea de azi.
La Densus se afla valori incalculabile (singura icoana a Sfintei Marina si singura infatisare a Sfantului Apostol Bartolomeu, jupuit de viu pentru nelepadarea sa de dreapta credinta). La Hagetel si Pesteana, fiecare ploaie scoate din camara lutoasa a pamantului caramizi si olane romane, pietre tombale si resturi de viaducte. Istoria face parte din viata de zi cu zi a oamenilor. Le iese in cale sau le tasneste pur si simplu din gradini. Din pacate, tot mai risipita si ruinata, aceasta istorie nu le mai spune prea mult unor tineri pe picior de plecare, care stau mereu cu gandul la vizele europene si la traseul ce leaga peste munti si tari Pesteana de Madrid sau de Roma.In sat, se intoarce doar vreun ratacit sentimental si idealist care, la fel ca Anton Socaci (proaspat pensionar), deschide o mica pravalie, infiinteaza un muzeu si seara se dedulceste la un pahar cu vin, baut sub umbra marului parintesc, mar batran de 145 de ani, inca falnic si cu potop de roada pe el.

Fotografii de Emanuel Tanjala