Legenda
Textele apocrife inchinate mortii si invierii Mantuitorului spun ca dupa inaltarea la cer, Iacob, unul dintre cei doisprezece apostoli, a plecat la capatul lumii, in Galitia, ca sa predice Evanghelia. La intoarcerea sa in Ierusalim, a fost prins si decapitat. Dupa sangerosul martiriu, sapte dintre discipolii sai i-au pus trupul intr-o barca fara carmaci si, condusi pe valuri de providenta, dupa sapte zile au ajuns pe tarmul nordic al Spaniei, unde - dupa lungi si grele incercari puse la cale de o printesa pagana, sfantul a fost inhumat. Locul se va numi Compostella si va deveni unul dintre cele mai importante pelerinaje ale crestinatatii, adunand, an de an, milioane de credinciosi. Primul pelerin la mormantul Sfantului Iacob a fost regele Arthur al Ii-lea Castul, ajuns la Compostella in anul 834.
Pasaport de pelerin
... Si iata-ma pe mine, aproape 1200 de ani mai tarziu, reporter in blugi si adidasi, cu rucsacul in spate si mobilul in buzunar, gata sa plec pe urmele Sfantului Iacob, gata sa incep pelerinajul spre Compostella... doar pentru o zi. Aproape nimic, in comparatie cu sutele de kilometri strabatuti de pelerinii adevarati, dar foarte mult, pentru o experienta neasteptata, pe care intamplarea mi-o scoate in drum.
Biroul asociatiei "Les Amis du chemin de Saint Jacques" din orasul basc Saint Jean Pied de Port, punctul traditional de pornire spre Spania (drumul spre Compostella trece Pirienii din Tara Bascilor francezi in Tara Bascilor spanioli), e neincapator pentru oamenii veniti din toate colturile lumii si vorbind toate limbile pamantului, care se inghesuie pentru a primi o harta, un sfat de drum sau un pasaport de pelerin. In fata mea e o cale plina de povesti si miracole. Milioane de pelerini vin aici an de an, din toate colturile pamantului. Ce-i atrage, oare, catre aceasta calatorie spirituala, inaltatoare, desigur, dar deloc confortabila? Pelerinajul inseamna cel putin o luna in care trebuie sa parcurgi zilnic 30 de kilometri pe jos, indiferent de timp, pe ploaie sau pe frig. Imi zic ca, pentru o excursie sau pentru o vacanta, era mai confortabil un hotel pe malul oceanului (Biaritz e doar la cativa kilometri distanta), asa ca trag cu coada ochiului la grupul de tineri care tocmai a iesit de la asociatie, admirandu-si pasapoartele de pelerini. De ce nu s-au dus intr-un loc cu discoteci si cu bere rece? Ce-i indeamna sa-si petreaca vacanta strabatand Pirineii, intr-o calatorie istovitoare, facuta pe jos?
Cerul apare printre acoperisurile rosii, lumina aluneca printre nori pe ferestrele cu flori, apoi se scurge pe zidurile albe si se opreste pe pietrele strazii aranjate in evantai, ca niste cochilii de scoici. Trag aer in piept, inchid ochii si fac primul pas in pelerinajul spre Compostella.
"Mergi!" este cuvantul de exil pe care Dumnezeu i-l va spune lui Avraam. Acelasi cuvant pe care si Iisus i-l va spune tanarului bogat, cuprins in pilda din Biblie, cuvantul care i-a indemnat si pe apostoli sa renunte la viata de pana atunci pentru a-l urma pe Invatator. Facand din peregrinare simbolul vietii ce pleaca din cetatea de lut la cetatea eterna a Cerurilor, crestinul devine un strain, un peregrin pe pamant, un calator catre Imparatia lui Dumnezeu anuntata de Iisus. "Nu avem aici cetate eterna, dar suntem cu totii in cautarea cetatii promise."
Plec si eu. Cobor pe straduta pietruita din Saint Jean, trec pe sub poarta veche a orasului, strajuita pe o parte de statuia unui pelerin, iar pe cealalta, de statuia Fecioarei, cu chipul inflorit intr-un suras ingeresc.
Cu fiecare pas pe care il fac, zumzaitul citadin al turistilor se amesteca cu freamatul ierbii, iar falfaitul frunzelor, cu motoarele ambalate la semafor, pana cand talangile oilor, bang-bang, clinc-clinc, acopera si ultimele zvarcoliri ale orasului.
Am fost avertizat ca primele 5 ore sunt cele mai dificile si asa este: imediat dupa iesirea din oras, soseaua a devenit un urcus lin, apoi tot mai pieptis. Am plecat destul de tarziu, e zece si jumatate si ar fi trebuit sa fiu de cel putin trei ore pe drum, ca sa pot face astazi o etapa, adica cei 30 de kilometri pana la Roncevaux, in partea spaniola a Tarii Bascilor. Pun mereu un picior inaintea celuilalt si ma intreb cum poate miscarea asta mecanica sa imi dea o revelatie. La fiecare pas astept un raspuns. Dar poate ca nu asta trebuie sa fac?!
Imi ridic privirea de pe asfalt. O rapa, o gradina imprejmuita cu gard de lemn, un parau clipoceste mai jos. Drumul merge pe sub castani si printre fermele rasfirate pe dealuri. Pe cer rotesc vulturi, atintind flamanzi ograzile de pe culmi, petice de pamant verzi sau galbui. Se aud gaini cotcodacind, miroase a balega. Fermele sunt ca acum 500 de ani, si daca drumul ar fi de piatra, as fi in Evul Mediu. Pe sosea, soparle intinse la soare se ascund in iarba, la trecerea mea.
Pe marginea drumului, la umbra unui nuc, doi oameni si-au scos pranzul pe portbagajul masinii. Am plecat fara apa la mine si nu stiu cum as putea sa le cer. Dar nici nu ma apropii bine si ei ma striga, ma cheama, imi ofera un pahar cu vin. Ma privesc cu respect si admiratie, crezand ca sunt un pelerin adevarat, ma poftesc sa mananc din merindea lor. Ma fastacesc, pentru ca mi-e greu sa le spun ca sunt pelerin numai pentru o zi, dar si din cauza ca sunt primii francezi "fierbinti" pe care ii vad, fara acea rezerva si politete de gheata, cu care isi pastreaza de obicei distanta fata de straini.
A mai trecut o ora si ma opresc, desi duc in spate un rucsac mic. Fasia ingusta de asfalt, cat sa treaca o masina, inainteaza serpuit prin munte. Urcusul nu e dificil, dar cand ma uit la pelerinii din fata mea, purtand saci uriasi in spinare, imi dau seama ca poate fi greu. Se ajuta in mers de un toiag "profesionist", de alpinism. Sunt doi canadieni pensionari. Au venit sa vada Tara Bascilor si s-au hotarat sa faca pelerinajul. El e fost profesor universitar, ea fosta invatatoare. Vorbim despre Canada, despre Romania, despre dificultatile unei astfel de calatorii, pana ajungem impreuna la izvor. Ne aplecam pe rand si bem din palma facuta caus. Apa e rece si buna. Soarele incalzeste placut, langa noi se adapa sforaind cativa pottoki, caii mici, de munte, ai bascilor. Profesorul imi vorbeste despre fiul sau plecat la Paris sa isi faca studiile, sotia sa imi spune ca nu a luat aparatul de fotografiat, dar poate e mai bine asa, peisajele isi vor pastra prospetimea in amintire.
Lumina a devenit laptoasa, e pranz deja. Ii las in urma pe canadieni si ajung la primul punct important marcat pe harta, Ferma Ithurburria. Cainele doarme in iarba, scufundat in umbra casei. Usa e deschisa si pare pustiu. Din hol trec pe langa bucatarie si intru in salon. Prin ferestrele mari se vede curtea interioara. In salonul spatios, cu tavanul vargat de barne groase de lemn, e o masuta cu reviste, o sticla de whisky, o pipa intr-o scrumiera, cateva lucruri aruncate pe canapeaua din fata semineului. Traversez casa si ies intr-o gradina cu flori si cu o bancuta asezata chiar pe marginea dealului. Departe se vad oile albe ca niste firimituri, deasupra lor orizontul e inchis de creste. Am intrat fara sa ma intrebe nimeni nimic, asa cum intra toti pelerinii care vor sa se odihneasca o clipa. Intregul pamant pare sa fie al tuturor, asa cum e: cu case si vai si munti. Soarele a inceput sa arda. Mai in vale, canta un cocos. Langa mine se alearga printre flori fluturi mici si albi. Se aud greieri si sar lacuste, bazaie bondari si albine. Si daca te gandesti ca Cel care a creat toate astea, fiecare gaza si fiecare munte, se afla, poate, la capatul greu al pelerinajului, inima incepe sa-ti bata ca un fluture alb.
Privesc in larg, pe deasupra muntilor, si pacea din jur ma imbie sa raman in coltul acesta de rai, sa traiesc cu ciobanii, sa lucrez pamantul, sa-mi chem cainele fluierand. Poti dormi pe frunze, cu soarele in gene. Daca m-as juca de-a v-ati ascunselea cu timpul, aici ar fi o ascunzatoare buna.
Cautatorii gasiti
Merg alaturi de o pereche de francezi din Limoge: "Nici noi nu stim prea bine de ce am venit. Am simtit numai ca avem nevoie de asta. De un drum lung, alaturi de alti pelerini. Important e sa fim impreuna si sa speram. Si apoi, aici sunt radacinile noastre, am crescut cu povestile acestui pelerinaj, de cand eram copii, si trebuia sa venim sa privim de aproape locuri de care am auzit mereu".
Oameni care au venit fara sa stie de ce este tot ce poti gasi mai frumos pe un astfel de drum. Ei cauta pentru ca El i-a gasit deja. Ei sunt "cautatori gasiti".
Ca la toti pelerinii, de rucsacii lor atarna cate o scoica mare, cam cat o palma, si semanand cu un mic evantai din os. Se numeste cochilia "Saint Jacques" si in legatura cu ea exista o legenda. Se spune ca un print plecat in pelerinaj a cazut in ocean, impreuna cu calul sau. Gata sa se inece, printul l-a invocat pe Iacob, si imediat a fost ridicat din adancuri si dus pe ape de niste scoici, pana la mal. Dar scoica este si minunea in care atunci cand sufli, se aude sunetul primordial, acelasi sunet ce s-a auzit la facerea lumii. Din loc in loc, pe drumul spre Compostella sunt pietre rotunde, ce poarta sculptat acest insemn al pelerinilor. Pe astfel de borne sunt intotdeauna piramide ciudate, gramajoare de pietricele puse de pelerini. Unele poarta insemnat cu pixul sau carioca data si numele celui ce a pus-o acolo. Pe vremea cand se construia catedrala de la Compostella, pelerinii saraci nu aveau ce ofrande sa duca, asa ca luau o piatra de pe muntele Cebreiro pe care o duceau in chip de sprijin si recunostinta pentru Saint Jacques.
Trec pe langa un domn barbos care isi duce bagajul pe un magar. Ma saluta apucand cu doua degete borul larg al palariei negre. Prin lumina de amiaza inoata gaze. E cald si pe sub umbra castanilor parca ai trece o apa racoroasa. Pe marginea drumului, pamantul e taiat si poti vedea cum, strat dupa strat, muntele s-a format ca o prajitura.
In sfarsit, apare salvator Adapostul Orisson. Pe fereastra deschisa il aud pe receptionist confirmand rezervarea pentru doua locuri. Multi se opresc aici, desi nu au parcurs o etapa, abia daca sunt 15 kilometri de la Saint Jean Pied de Port. Insa acum e destul de tarziu, drumul e dificil si pana la urmatorul adapost mai e mult de mers, nimeni nu vrea sa riste sa mearga noaptea.
Intrebari
Imi iau o Coca-Cola si in timp ce ma instalez confortabil pe terasa, vad cum sosesc ceilalti pelerini. Isi duc rucsacii in camerele rezervate si apar apoi cu parul inca ud, de sub dus, cu cate o bere in mana. Terasa din lemn e facuta in afara, peste o rapa, incat ai senzatia ca plutesti in vazduh. Pare o corabie in care noi, strainii, calatorim spre cine stie ce port. Muntii sunt mici, la picioarele tale, dupa ce i-ai urcat pana in varf. Inchizi un ochi si plimbi un deget pe crestele lor. Daca nu as simti mobilul in buzunar si n-as vedea Bmw-ul parcat in fata intrarii, ar fi ca in urma cu cateva secole. Iar intalnirile astea dintre straini ar fi un miracol: lumi diferite si necunoscute se intalnesc pe un drum din munti. Oare ce-si povesteau oamenii pe-atunci? Cum se intelegeau? Ce-i mana pe un drum atat de istovitor? O mie de ani schimba pacatele omenesti si dorinta de ispasire, speranta ca mergand pe calea credintei vei fi ajutat? Cum se transforma drumul asta simplu, de asfalt, pe care eu intalnesc francezi si canadieni, brazilieni si americani, cum se transforma din piatra in gratie, intr-o stare de spirit, cum se desprinde de munte pentru a deveni "drum in cer"?
O creanga de salcam suspendata deasupra vaii imi taie drumul spre alte intrebari. Frunze mici si verzi sunt alte vai pe unde curg cateodata rauri mari, cat o picatura de ploaie. As putea sa ma intind sub copacii de aici, din poienita, si apoi sa ma rostogolesc prin iarba, pana in vale, dar asta nu ar schimba cu nimic lucrurile. Si apoi, as putea sa raman nemiscat, pana cand vulturii, rotindu-se in cercuri cu aripile desfacute, se vor aseza pe mine si ma vor ciuguli si voi pluti deasupra muntilor asezat in burtile lor vulturesti. Sa devii strain acestei lumi, parcurgandu-te pe tine insuti ca pe un strain, timp de 30 de zile, in fiecare zi, cate 30 de kilometri de suflet.
De unde o stiu eu pe Selene Foster, fata blonda ce-si tine dupa ureche suvitele de par? Ne-am mai intalnit undeva? Nu ne cunoastem. Ea e din California, are 24 de ani: "Am in minte calatoria asta de vreo 6 ani, nici nu mai stiu unde am auzit prima data de ea. Mi-a luat 6 ani ca sa ajung aici. A trebuit sa astept sa termin facultatea si sa imi iau toate examenele. Tocmai am terminat Arte frumoase. Am venit cu mama. E ceva spiritual si cultural pentru mine. Sa vad toate bisericile si casele astea, sa traversez atatea culturi...".
Isi leaga un siret. Ii scapa din nou o suvita si ea o aseaza la loc. "Mi-ar placea ca la sfarsitul calatoriei sa ma simt mai impacata cu lumea." Clipeste. "Dar daca nu voi simti nici o revelatie finala nu e grav. Ma simt foarte bine vizitand locurile astea si chiar si-atat mi-ar fi de-ajuns. E nemaipomenit sa te asezi la masa cu oameni din toate colturile lumii si sa discuti de parca ne-am cunoaste dintotdeauna. Cred ca pelerinajul le da oamenilor sansa sa fie buni." Se intoarce spre mine si zambeste. Zambesc si eu, apoi ma ridic si plec mai departe, sub privirile curioase ale pelerinilor de pe terasa. Nu se va innopta foarte repede, dar cu siguranta ca nu voi avea timp sa ajung la Roncevaux. Canadienii imi striga: "Pe curand, Romania!", si eu le raspund: "Pe curand, Canada!".
Cerul cu stele
Soarele coboara incet, in spatele padurii, impingand umbra copacilor spre mine. Urmeaza Pirineii plesuvi, acoperiti doar cu tufe de maracini, iarba scurta, tocita de oi si stanci. Un desert verde valurit.
Ajung la marea statuie a Fecioarei cand e inca dupa-amiaza. Imbracata in albastru cu alb, o vezi de departe si in toata salbaticia aspra a inaltimilor ramai cu privirea agatata de Ea. Sta pe creasta unei stanci, in spatele ei e cerul, parca ar cobori pe nori. La picioarele ei sunt bani, cruciulite, lumanari, flori, biletele cu rugaciuni si dorinte, spalacite de ploaie, decolorate de soare. Poate multe dintre ele s-au implinit deja.
Brunella Pisani a venit pana aici din Italia. Are 27 de ani si o geanta pe rotile, pentru a-si duce strictul necesar. Cade in genunchi si atinge statuia. Apoi isi impreuneaza mainile si ramane nemiscata. Deschide ochii, saruta cruciulita pe care o poarta la gat. "Am pornit in pelerinaj ca sa imi dovedesc mie insami, in spiritul si corpul meu, ca pot. Sper ca la sfarsit sa ma cunosc mai bine si sa am sufletul, mintea si trupul mai puternice. E totul la un loc calatoria asta: spiritual, religios si fizic. Vreau sa ma cunosc si sa scot din mine ceea ce este mai bun si cred ca pelerinajul este o solutie. In acelasi timp, poti intalni oameni interesanti si e incredibil cum poti comunica! Toata lumea este prietena cu toata lumea. Acest drum ne invata ca suntem cu totii frati. E o solidaritate a fiintei umane. E mai mult decat prietenie, e o comuniune intre oameni. Si asta, pentru ca pe drumul asta nu mai conteaza care este meseria celuilalt, de unde vine sau care este imaginea lui. Mergem cu totii in aceeasi directie, avem acelasi scop si aceeasi energie. Mergem la intalnirea cu El. Suntem ca un singur pelerin care merge spre Compostella."
* * *
Am adormit pe iarba privind cerul. M-au trezit talangile oilor care se apropiau. Cat am dormit? Nu mai e nimeni la statuia Fecioarei. Nu se mai vede nici un pelerin. Brunella a plecat si ea. Acelasi amurg cu lumina aurie, dar altfel decat ieri si altfel decat va fi maine. Sclipesc panzele de paianjen prinse intre varfurile firelor de iarba. Plec mai departe pe crestele Pirineilor. A inceput sa ma doara un picior si nici nu am facut o etapa!
Pe coama din fata, o mogaldeata inainteaza spre mine. Am trecut de ceva timp de drumul care duce spre varful Urkulu, unde mai sunt si astazi ramasitele unui turn roman, Turnul Tacerii, cum i se spune aici. Mogaldeata e acum aproape, as zice ca e un copil, daca n-as ghici pasul batranesc apasat. Si iata-ne fata in fata. Este... un japonez. Un batranel cu palarie japoneza data pe spate. E prima oara cand vad un japonez singur pe un traseu turistic. Si nu are nici aparat de fotografiat! In Tara Bascilor se intalnesc un roman si un japonez. Ce si-ar putea spune? El nu vorbeste nici engleza, nici franceza. Ne intelegem din semne, strambandu-ne unul la altul, in incercarea de a comunica, bucurosi sa ne privim in ochi si sa ne zambim. Fiecare a zis ceva in limba lui, dar eu am inteles japoneza si el a inteles romana. Mi-a dat o bomboana de menta. I-am dat un plasture de picior. Astea sunt miracolele acestui pelerinaj.
De buna seama ca japonezul se intorcea la Adapostul Orrison, pentru ca si-a dat seama ca nu are cum sa ajunga la Roncevaux inaintea noptii. Dar eu? Eu ma grabeam sa ajung cat mai departe si eram linistit: cand se va intuneca - avantajul pelerinilor moderni -, voi scoate mobilul din buzunar si-mi voi chema colegii, aflati de cealalta parte a muntelui, pe versantul din Franta, sa vina sa ma ia de pe granita spaniola. Se lasa noaptea si sunt pe drum. Sun, dar telefonul nu mai face apel. Se lasa frigul, e tot mai frig, tai maracini si cu un ultim chibrit fac focul. Se-aud caini latrand si tot ce pot sa sper este ca ciobanii sa nu le dea drumul. E noapte, nu mai am baterie la telefon. Incep sa-nteleg cum se simteau pelerinii de-acum o mie de ani, apasati de munti si de noapte, cat de usor pot lua umbrele stancilor infatisari infricosatoare prin pacura intunericului. Cum linistea poate fi amenintatoare. Cauti un sprijin in noapte. Esti singur. Privesti in sus. Gasesti campul de stele si, printre ele, la fel de stralucitoare, speranta ca vei fi ajutat. Poate am ajuns mai repede la telul calatoriei. El e cu tine, acolo. Tu-L cauti, inca, dar El te-a gasit.
Fotografii de Emanuel Tanjala