Vara lui 1963 m-a prins pe picior gresit. Intrasem deja in adolescenta, cu frica la trezire ca mama, in varsta de 33 de ani, ar putea sa moara in orice moment: avea o stenoza mitrala decompensata. Pana la urma, destinul si-a facut jocul crud: mama a murit, apoi, la scurt timp, intr-un accident stupid, l-am pierdut si pe fratele meu, si ca sa fie nenorocirea cu varf, ne-a ars casa.
Cu o fire sensibila ca a mea, puteam ajunge oriunde, precum puful de papura: in abis, pe-o cale gresita sau pe cea dreapta, dar eu, de frica probabil, sau poate dintr-o intentie salvatoare, am ales singurul drum care putea sa ma scoata iar la lumina: invatatura. Invatam cu deznadejde, aproape ca un robot, eram cuminte si rezervata, dar cu sufletul inghetat de atatea nenorociri. Nu puteam reactiona pozitiv la un boboc de trandafir si negativ la intepatura spinului. Traiam si-atat, vegetam si-atat, pana intr-o zi, cand am fost invitati, prietenul meu si cu mine, la unchiul acestuia, nenea Cornel, despre care stiam ca-i in varsta, ca are un spirit liber si tanar...
Spre Bariera Vergului, strada Crisan aparea ca o fundatura de mahala bucuresteana. La numarul 12 era o casa care avea la strada un perete si o fereastra taiata in iedera, un gard metalic si un aer gri si sarac. Nimic din afara nu te lasa macar sa banuiesti dimensiunile comorii din spatele portii, un univers fabulos, plin de verdeata si flori. Zidul casei din curtea interioara era verde de iedera, gardul din dreapta verde de caprifoi si vita salbatica, tufe imense de trandafiri si hortensii strajuiau o potecuta din dale de piatra, langa care erau zeci de ghivece de flori. De peretele casei era prinsa o copertina din panza de cort, montata pe scripeti, pentru a te feri de soare, iar sub copertina, o masa si cateva scaune din lemn.
Nenea Cornel si tanti Florica, doi batrani imbracati modest, dar curat, ne asteptau, si m-a izbit de la inceput seninatatea chipurilor lor. Din ce s-a gasit au improvizat o masa aproape bogata, care se umplea treptat de prieteni, si tot timpul nenea Cornel a povestit, si-a povestit, si-a povestit, cu umorul si profunzimea inteleptului care a muncit, a invatat, a indurat nedreptati, dar a gasit si "piatra filosofala", pentru ca cei doi traiau de fapt in cea mai lucie saracie, dar erau capabili de-o dragoste nemarginita pentru prieteni si flori.
Ati vazut cum albul apare ametitor, agresiv de alb, langa negru? Cum rozul devine diafan si fondant cand e asezat langa gri? Asa se detasau si se conturau cele doua figuri fara varsta, de cenusiul mahalalei, de mizeria si saracia in care-i tarasera, ca si pe altii, anii oribili ai comunismului. Cu o putere fantastica se ridicau deasupra tuturor mizeriilor vietii, insuflandu-le celor din preajma bucuria de a trai.
Am inceput, seara de seara, sa facem cu tramvaiul drumul din Iuliu Valahori spre oaza de pe strada Crisan, de unde ne intorceam tarziu, pe jos, usori, vorbind cate-n luna si-n stele. Si terapia "nenea Cornel" m-a facut sa descopar din nou frumusetea bobocului de trandafir si ce dureroasa e intepatura spinului, ce dumnezeiesc dar i s-a dat omului sa traiasca printre prieteni si flori, ce balsam pentru suflet e sa daruiesti fara sa astepti rasplata, sa ai puterea sa-ntorci obrazul cand esti lovit, sa te ridici deasupra josniciei si s-o neutralizezi prin cinste, credinta si iubire. Din nefericire, preceptele "nea Cornel" mi-au folosit si la bine, dar si la rau, atunci cand cel de langa mine a fost chemat la ceruri in regim de urgenta, lasandu-ma, din nou, singura. Intr-un oras de provincie, intr-un balcon de etaj 10 din centrul orasului, vorbeam si mangaiam petuniile, muscatele, begoniile, priveam peste ele dealul Petrisorului si intreaga panorama a orasului, aduceam prinos cerului prin vorbe nespuse, numai gandite, aveam usa deschisa vecinilor, prietenilor si celor in nevoie si simteam cum fiecare traire dadea roade. Caci dadea! Spre sfarsitul toamnei, balconul era atat de plin, ca abia ma puteam strecura spre locsorul meu. Totul era numai verde, galben si ruginiu, iar sufletul meu, pregatit pentru o noua primavara, intr-o asteptare calma si surazatoare, caci atata timp cat vezi crescand florile si-ti simti aproape prietenii se spune ca esti fericit, nu ca te-ai risipit. Mai exista vreo indoiala?
Adina Dumitrescu - str. G-ral Magheru nr. 1,
bl. V1, et. 10, ap. 25, Ramnicu-Valcea
Sub scut divin
Sunt o femeie saraca material, am o viata aspra. Am patru copii si un sot dificil. In ciuda acestor lucruri, ceea ce este in inima mea ma face sa ma simt privilegiata: credinta in Dumnezeu.
Cu Dumnezeu pot trai fiecare zi cu incredere si bucurie. El imi innoieste puterea in fiecare dimineata. El ma intareste in necazuri, ma sfatuieste, mustra si iarta, ma asculta si-mi implineste nevoile sufletesti. Cu Dumnezeu am curajul de-a infrunta viata.
Dar n-am fost dintotdeauna asa. Pana la 20 de ani, am fost atee. Am crescut intr-o familie rece, fara dragoste manifestata. Ai mei m-au jignit mult si m-au facut sa cred ca nu sunt buna de nimic. Am suportat totul in tacere, dar am adunat in inima manie, ura, rautate.
Am fost o fire melancolica, trista, singuratica. Iubeam natura si cartile. Aveam doar cateva prietene. Eram framantata de lipsa unui scop in viata. Ma gandeam ce trist este sa traiesc si sa nu las ceva in urma, ceva cu adevarat important.
M-am casatorit, am nascut un baietel, dar sufletul meu a ramas la fel de zbuciumat. As fi vrut sa traiesc pentru ceva, sa fiu pasionata de ceva, sa ma daruiesc cu totul unei cauze, dar nu gaseam nimic demn de incredere. Aveam un gol in suflet si totul mi se parea atat de desart. Am citit apoi romane de Mircea Eliade si memoriile sale. Am fost impresionata de vasta lui cunoastere, de inteligenta lui adanca. As fi vrut sa pot studia si eu religiile lumii, dar mi-am dat seama ca nu voi putea. M-am hotarat sa studiez Biblia, ca sa cunosc doctrina crestinismului. Desi incercasem cu mult timp in urma s-o citesc, nu reusisem sa trec de primele capitole ale Genezei.
Un timp, am frecventat o biserica, indemnata de o prietena. Am cunoscut acolo oameni prietenosi, cantecele lor erau parca din cer coborate si, treptat, am acceptat ideea ca exista Dumnezeu. Cand am implinit 21 de ani, I-am adresat prima mea rugaciune: "Doamne, te rog sa-mi schimbi viata. Nu mai vreau sa traiesc asa. Fa ceva pentru mine, ajuta-ma". Pe atunci ma gandeam ca ma voi desparti de sot, pentru ca nu ne intelegeam, ca voi urma o facultate sau voi primi un loc de munca in alt oras si voi pleca impreuna cu baietelul meu. Dar Dumnezeu a facut mult mai mult. El a ascultat rugaciunea mea, dar a implinit-o dupa bunatatea si puterea Sa: mi-a schimbat inima, umpland-o de iertare si de lumina... Am inteles ca El ma iubea mult mai mult decat chiar mama mea, dupa a carei dragoste am tanjit mereu. Suferisem mult din cauza lipsei dragostei, dar acum Dumnezeu imi implinea aceasta nevoie, din belsug. Mi-am cerut iertare pentru toti anii in care n-am vrut sa-L cunosc si I-am spus ca vreau sa traiesc pentru El, in ascultare de El. Am fost eliberata de trecut, am putut ierta si iubi pe cei care-mi facusera rau. Bineinteles ca nu m-am despartit de sotul meu.
Cu Dumnezeu am pace, multumire, nadejde. In fiecare zi am nenumarate motive sa-I multumesc, dar adevarata fericire este ca sunt copilul Lui si ca nimic nu poate schimba lucrul acesta. Va doresc sa fiti fericiti cel putin cat sunt eu!
Mirela Andries - str. T. Vladimirescu nr. 29,
bl. Q1, sc. B, et. 4, ap. 12, Iasi
Sa lupti si sa ierti
Ma numesc Bulboaca Paula-Petronela si anul acesta voi implini 27 de ani. Sunt pensionata medical cu diagnosticul Lupus eritematos diseminat si v-am scris pentru a va spune ca si in viata mea s-au abatut necazuri de tot felul, dar nu m-am lasat invinsa. Candva, am avut totul: serviciu, bani si o familie frumoasa, dar privind acum in urma, nu stiu daca eram cu adevarat fericita. Cand m-a lovit boala aceasta teribila, am pierdut totul si am fost parasita de toti, chiar si sotul meu a divortat, lasandu-ma cu un copil, Alexandru, care are acum 6 ani. Credeam atunci ca s-a sfarsit lumea si ca un copil nu va putea sa alunge norii de tristete si deznadejde din viata mea. Eram atat de nefericita, ca mergeam pe strazi, si lacrimi imi alunecau pe obraji, fara sa le pot opri. Dar Dumnezeu, cu puterea Lui, m-a facut sa descopar, in final, fericirea. Ea era langa mine, dar eu nu o observasem pana atunci: copilul meu. Credeti ca imi este usor? Nu! Dar cand il privesc pe Alexandru, stiu ca Dumnezeu a facut prin el o minune pentru mine. Nimeni nu stie cum este sa nu iti poti plimba baietelul cu sania pentru ca este prea frig, esti bolnav, iar boala nu accepta temperaturile joase. Nici sa-ti fie rusine sa iesi din casa, cu pielea acoperita de rani. Dar la atata suferinta exista si-un bine: boala m-a schimbat, mi-a inmuiat inima si m-a facut sa vad lumea altfel, m-a facut sa-i vad si pe nefericitii care au mai putin decat mine. In anul 1998, cand m-am internat la Spitalul "Sf. Spiridon" din Iasi, credeam ca sunt pe moarte si ca viata mea s-a sfarsit, dar iata ca mai traiesc si astazi. In februarie 2003, am stat iarasi in spital si m-am intalnit cu o doamna cu care mai statusem internata in urma cu patru ani, foarte bolnava si ea, si imi spunea ca nu-si mai doreste decat sa moara. Are 70 de ani, iar eu, daca ma ajuta Dumnezeu, voi implini 27. Ei bine, desi ma aflam in aceeasi situatie ca si ea, am avut puterea s-o consolez. Am stat langa patul ei si i-am spus ca macar ea fusese fericita in viata, avea un sot care ii statuse alaturi la bine, dar si la rau, nu o lasase singura, fata in fata cu boala, nu fusese vaduvita de dragoste, la anii cei mai frumosi ai vietii. "Si cum te descurci?", m-a intrebat. Gandindu-mi fericirea in lucruri simple! Traind alaturi de un copil frumos si destept, care ma face fericita chiar prin prezenta lui. Sunt fericita pentru ca pot vedea in fiecare dimineata lumina zilei, si-mi rostesc rugaciunile seara, cautandu-mi ingerul printre stelele de pe cer, sunt fericita cand imi privesc florile, care imi rasplatesc picaturile de apa cu care eu le stropesc, cu frumusetea culorilor si mireasma pe care o raspandesc.
Fericirea exista in fiecare dintre noi si tot de noi depinde sa stim unde sa o cautam si cum sa o pastram. Pentru a fi fericit, trebuie sa stii sa lupti, dar si sa ierti, pentru ca ura iti distruge sufletul. Sa stii sa te bucuri de ceea ce ai; sa te gandesti ca sunt altii care au mai putin decat tine; sa stii sa fii impacat cu tine insuti si cu cei din jur, si, mai presus de toate, sa-I multumesti bunului Dumnezeu ca-ti tine aprinsa in suflet speranta.
Paula-Petronela Bulboaca - str. Varnav
nr. 63, sc. A, ap. 13, Botosani
(P.S. Chiar si citind revista dvs. poti fi fericit, in ea poti sa gasesti tot ceea ce te intereseaza.)
Ursitul neursit
Povestea mea n-are nimic spectaculos, poate nici n-are vreun rost sa o scriu, dar asternand-o aici, pe hartie, e ca si cum as sta de vorba cu mine insami si mi-as pune in ordine gandurile. E prima oara dupa multi ani cand am curajul sa-mi amintesc o particica din viata mea, o frantura pe care am impins-o deliberat undeva in adancurile memoriei, fiind bine pazita de alte multe amintiri-paravan, mai urate sau mai frumoase.
Fericirea e o stare de spirit precara si fiecare om o percepe in felul lui. Cand esti adolescent, fericirea inseamna sa crezi in dragoste, sa crezi in frumusete, sa crezi in credinta. Mai tarziu, cand te mai "coci" la minte, fericirea inseamna sa-i vezi pe toti cei dragi sanatosi in jurul tau, inseamna un acoperis deasupra capului, surasul si ganguritul primului nascut, bucuria de a-i putea ajuta pe altii sa se ridice.
De pe la 16 ani, de cand am "deschis" ochii si am inceput intr-adevar sa vad lumea, viata mea a stat sub semnul unui singur om, un barbat (era mai in varsta decat mine cu 10 ani) ce se va dovedi a fi pentru mine "ursitul neursit". Pentru ca timpul mi-a demonstrat, cu varf si indesat, ca acest om nu trebuia sa fie al meu, desi am luptat ca eu sa-i pot apartine. Acum, la 32 de ani, cand viata, scurgandu-se, mi-a daruit, cred eu, intelepciune si liniste, suferinta in care mi-a placut intr-un fel sa ma complac imi pare desueta si hilara. Si departe, atat de departe, desi n-au trecut decat vreo patru ani de cand pot sa trec pe langa el fara sa tresar, pot chiar sa-i zambesc, neprefacandu-ma, si pot sa-i privesc nevasta si copiii, fara resentimente si ura.
Timp de doisprezece ani, dupa ce el a devenit de neatins pentru mine prin casatorie (respectul si frica de-a nu le provoca suferinta parintilor mei m-au impiedicat sa ne continuam relatia, desi el isi dorea acest lucru, spunandu-mi ca s-a casatorit din obligatie, si nu din iubire), am tanjit dupa el, dupa mangaierile lui, si-am sperat din tot sufletul ca el sa divorteze. Visam cu ochii deschisi la momentul cand se va intoarce la mine si vom putea fi din nou impreuna, neconstientizand ca fiecare clipa care trece il indeparteaza de mine definitiv. Timp de doisprezece ani am incercat sa fiu o persoana normala, sa am un prieten, sa-mi construiesc un univers din care el sa nu faca parte. Am incercat sa par macar fericita. N-am putut. O simpla privire de-a lui imi darama orice relatie care incerca sa inmugureasca. Am fost la psiholog. Am fost la vrajitoare. Am fost la cititori de carti si de cafea. M-am refugiat in alcool. Parca eram blestemata. Nu puteam sa ma desprind de imaginea dragostei. Asa cred acum. Eram indragostita de dragoste. Si de suferinta. Recunosc, cu maxima luciditate, ca mi-am fost propriul meu dusman. Ma inversunam parca sa lupt impotriva propriei mele fericiri.
La 30 de ani, m-am casatorit. Cu singurul om care m-a inteles si mi-a redat increderea in mine. Care mi-a aratat ca iubirea poate avea si alte fatete. Nedureroase. Ca incetul cu incetul, amintiri si imagini colturoase pot fi impinse in dulcea si linistitoarea uitare. Ca timpul, uneori, iti poate fi cel mai bun prieten.
Am ramas insarcinata, iar la 8 luni si jumatate am intrat in coma din cauza tensiunii. Ingerul mortii ne-a zambit, mie si copilului meu, dar am trecut pe langa el, la fel cum odinioara treceam pe langa viata. Dumnezeu a vegheat, iar micutul este acum comoara vietii mele. Acum as putea, la fel ca si eroul lui Goethe, sa-i spun clipei sa se opreasca. Pentru ca am inteles un lucru tulburator de simplu. Fericirea e in noi si noi suntem aceia care decidem daca zilele au soare sau daca zilele au nori. Iar acolo, pe patul de spital, dupa ce mi-am vazut prima oara copilul, o lacrima de fericire mi-a rascumparat, cred eu, toti cei doisprezece ani scursi, inutil, intr-un ocean de tristete. De-atunci, dupa marea incercare, Ii multumesc lui Dumnezeu si sunt fericita pentru fiecare noua zi pe care mi-o daruieste si-n care pot fi alaturi si de prieteni, dar si de dusmani.
Carmen Stanea - str. B.P. Hasdeu,
bl. B9, ap. 3, Alba-Iulia, jud. Alba