Aurora Cornu locuieste de mai mult timp intr-un elegant cartier parizian, chiar langa turnul Eiffel. De la fereastra casei sale vede privelisti pe care muritorii de rand le admira doar in albumele de arta sau sub forma de ilustrate: Sena si catedrala monumentala din Montmartre, palatul Trocadero si Domul Invalizilor. Prea putin, totusi, pentru sufletul ei, tanjind de la o vreme dupa origini...
In 1960 s-a stabilit in Franta. A vrut sa se rupa definitiv de Romania, dar Romania a urmarit-o mereu - in imagini intens colorate, in franturi de versuri, in memoriile recent publicate ale lui Marin Preda, caruia i-a fost prima sotie. De Romania nu scapi usor. E ca o boala blanda, dar tenace, de neclintit. Aurora a simtit acest adevar, mai ales acum, cand mai toate drumurile ei par sa se intoarca indaratnic de unde au pornit - in satul copilariei sale, Cornu, unde doreste sa ridice cu banii ei o manastire, o biserica, un corp de chilii, un loc aparte de rugaciune si meditatie. A trebuit sa ajunga la Paris, in centrul lumii; a trebuit sa traverseze mari si continente ca sa descopere cu uimire ca, de fapt, nu-si parasise niciodata satul ei prahovean. Il purta cu sine in fibra sonora a versurilor, in bagajele pregatite din vreme pentru urmatoarea calatorie.
Satul prahovean din Cana Galileii
Asezati la o masa de rachita sub un nuc batran, discutam. Aurorei Cornu ii plac si acum lucrurile simple, taranesti. Ii plac bucuriile marunte ale curtii - soarele, iarba, straturile cu flori, umbra racoroasa. Un suras venit de nu se stie unde ii lumineaza fata, amintind de frumoasa talentata si rebela de care se indragostise candva Marin Preda, apoi Giacometti si regizorul Eric Rohmer, cel care i-a oferit rolul principal intr-un film ciudat si estet, intrat deja in istorie, "Le Genou Claire". Tot desprins dintr-un film pare si scenariul manastirii pe care vrea, acum, s-o inalte, in satul copilariei sale. Totul a inceput cu o poezie si, mai ales, un vers, in care cladea, din cuvinte si uimiri de tot felul, dealul jocurilor de altadata din Cornu. Apoi, neasteptat, ca intr-o doara, scriitoarea va trai o intamplare ce nu si-o poate explica nici acum. Fiind in Tara Sfanta de mai multe saptamani, alerga cu o masina inchiriata, dornica sa cuprinda toate locurile mistice si binecuvantate ale Mantuitorului. Deodata, motorul masinii s-a oprit. Fara sa inteleaga prea bine ce se intampla, a privit jur imprejur, de pe inaltimea drumului serpuit ce duce la Nazaret, Magdala, Betsaida si muntele Tabor, moment in care a simtit ca i se taie respiratia de emotie. Din locul in care se afla zarea, de fapt, satul ei natal - aceeasi priveliste aflata la mii de kilometri distanta, acelasi crampei de vale cu forme adanc valurite, aceleasi arome coapte si nuantari ruginii de toamna romaneasca.
Gandul de a ridica o manastire la Cornu s-a nascut chiar atunci - sus, departe, misterios, in Cana Galileii. Din ziua aceea, gandul nu i-a mai dat pace. "Nu era ceva precis", isi aminteste Aurora. "Ideea de manastire statea ascunsa in camara sufletului si ma astepta. Abia acum imi dau seama - e un timp pentru toate. Nu trebuie sa te grabesti. Lucrurile mari se fac in pasi mici, in ezitari si reveniri. La inceput a fost cuvantul in sine: Manastire. Ma obseda, imi venea mereu pe buze, mi-l doream ca titlu de carte si n-am nici o explicatie ca o carte pe care nici nu o scrisesem trebuia sa se numeasca astfel. Apoi, dupa ce in viata mea au aparut mai multe incercari si evenimente dureroase, am decis sa vand averea parintilor mei si sa ma rup definitiv de Cornu. Nu m-am grabit. Am mers in cimitir si, stand in reculegere la mormantul parintilor, le-am cerut permisiunea, le-am explicat ca, fiind la Paris, nu ma pot bucura de averea, de casa si pamanturile lor. Intamplator sau nu, chiar a doua zi, cineva mi-a batut la poarta si m-a intrebat daca nu vreau sa vand. Imi oferea un pret foarte bun si, peste toate, tanara cumparatoare avea acelasi nume de fata ca al mamei mele. Pentru mine, a fost ca un semn de sus, ca o porunca. Asta insemna ca, refuzand mostenirea parintilor, nu trebuia sa-mi insusesc nimic din ea. Munca si stradania alor mei trebuia sa ramana in Cornu. Aveam obligatia morala sa redau satului ceea ce ii apartinea de fapt. Asa a prins contur manastirea."
Cuvioasa Eufrosenia si fuga de acasa
Aurora nu-si poate explica revenirea ei in Cornu. De felul ei, nu e o sentimentala, un om care sa se piarda usor cu firea. Dimpotriva, i-a placut sa traiasca, sa riste, sa lupte. A avut o biografie extrem de complicata, o biografie lacoma, de scriitor calator si nelinistit. Acum, o priveste de parca altcineva ar fi trait-o in locul ei. Se intreaba cum, copil fiind, a putut fugi de acasa in trei randuri: la 11 ani, la 13 ani si apoi de tot. Nu avea un motiv anume. Voia sa cunoasca lumea si nu stia cum sa o faca. Astazi stie, dar nu mai are nici un chef. "De cate ori ajung la Paris si vad furnicarul si nebunia marelui oras, ma mir de curajul pe care l-am avut, cand mi-am parasit satul, ulita, cerdacul parintesc. Tot timpul, pentru mine a fost o problema sa ies din casa. Cand o faceam, era cu neputinta sa nu mi se intample ceva: sa-mi rup piciorul, sa fiu lovita de o masina, sa sar in apa fara sa stiu sa inot. La Paris, mi s-a intamplat o data sa-mi schimb traseul obisnuit si sa ma ratacesc chiar in cartierul in care locuiam. M-am invartit un timp in jurul casei, neincetand sa ma gandesc ce nebunie a fost sa plec nu din Romania, ci din Cornu.
Daca am scapat intreaga si nevatamata pana la varsta asta, este pentru ca am avut un inger puternic si neobosit, care m-a aparat. In toata viata mea, nimeni nu a vrut sa ma omoare, sa-mi faca cel mai mic rau. In ultima clipa, o mana puternica si nevazuta ma tragea din calea masinii, ma indemna sa-mi schimb drumul obisnuit, si astfel sa ocolesc un accident, un om nepotrivit, o nenorocire care ma astepta la colt de strada.
Culmea este ca, citind din vietile sfintilor, cartea s-a deschis la Cuvioasa Eufrosenia. Era o fata de la tara, care fugise de acasa, pentru a-L cauta pe Dumnezeu. Brusc, m-am regasit in acest amanunt biografic si, fara sa ezit, mi-am zis ca manastirea nu putea sa aiba un hram si un protector mai potrivit: Sfanta Eufrosenia. Ea e cea mai buna dovada ca, si atunci cand este langa tine, Dumnezeu asteapta sa-L cauti. Nu-ti da nimic cu de-a sila, trebuie sa-i ceri.
Toata viata am fost pazita si ajutata, chiar si atunci cand nu o meritam. Tin minte ca atunci cand sotul meu, Aurel Cornea (cel de-al doilea sot al poetei, cunoscut cineast roman, emigrat, si el, in Franta, n. red.), era ostatic al teroristilor din Liban, ma rugam in fiecare zi sfintilor si noaptea citeam cu prietena mea, Vera Lungu, psalmii de cumpana. Nu indrazneam sa ma cert cu Iisus (El trecuse prin suferinte mult mai mari ca mine), dar ma incercau unele ganduri de indoiala: de ce nu ma ajuta? de ce m-a parasit?
Miraculos, cand toata lumea se astepta cel mai putin, Aurel a fost eliberat. A sosit acasa chiar in ziua de Craciun, de parca Dumnezeu ar fi vrut sa-mi arate ca darul si mila vin doar de la El, ca nimic nu apartine intamplarii. Apoi, discutand cu Aurel despre cumplita lui incercare, am aflat ca si el traise in lanturi aceeasi experienta mistica, aceeasi nadejde in ajutorul divin. Mi-am dat seama inca o data ca Dumnezeu te asteapta numai intr-un spatiu de suferinta. Daca esti vesel, nu-L astepti pe Dumnezeu."
Un loc pentru cei insetati de liniste si de Dumnezeu
De trei ani, manastirea visata de Aurora Cornu a ramas la stadiul de proiect: o biserica monumentala in simplitatea ei, un metoc de refugiu, un schit al cugetarii si al intelepciunii, cu o biblioteca enorma si o casa de oaspeti pentru intelectuali mistici, insetati de liniste si de Dumnezeu. Asa neinceputa cum este, manastirea din Cornu exista totusi. Are binecuvantarea Patriarhiei, are drum de acces si o cruce sfintita. Are loc de chilii si izvor cu apa din belsug. A durat mult pana sa-i gaseasca locul. In mintea Aurorei, nu era nimic precis, decat o imagine grea, pastoasa, insistenta. O vedea in linii mari, simpla, cu o singura turla, intr-o poiana larga si plina de branduse, langa un izvor adanc si un palc de stejari batrani. Intr-un tarziu, avea sa o recunoasca pe chiar dealul care ii bantuia versurile si noptile din singuratatea ei pariziana. Era dealul Frasinetului, locul unde, duminica si de sarbatori, satenii urcau sa cuprinda cu privirea toata Valea Prahovei - de la Ploiesti, pana departe, spre Sinaia. Nu exista o alegere mai buna si mai inspirata decat acest deal, pe care cornenii, prin traditie, praznuiau totul: casatorii, inmormantari si impacari intre familii. Acel deal era centrul lumii.
Aurora Cornu avea toate motivele sa se bucure, sa spere ca totul se va termina repede, in cateva luni. Nimic nu parea a mai sta in calea proiectului, mai ales ca oamenii locului si primarul Nanu Cornel erau trup si suflet alaturi de ea. Si totusi, ceva s-a intamplat. Brusc, au inceput sa apara oprelistile. Ca in legenda lui Manole, tot ce se construia ziua noaptea se pravalea: drumul de acces, construit migalos din straturi succesive de piatra maruntita, a fost spart de o viitura; piatra de fundatie a fost luata de ape; proiectul initial a fost schimbat cu altul si documentatia s-a complicat; din pricina ploilor, lucrarile de consolidare de la baza dealului au fost reluate. Pana si patriarhul, venit sa sfinteasca temelia, s-a intors din drum din cauza unei furtuni cumplite. Aurora cade pe ganduri, isi pune intrebari, se indoieste cateodata, dar nu se lasa. Stie prea bine ca nu e o problema de bani, ci o problema mistica, de incercare. Acelasi lucru i l-a spus un sihastru, Gherontie, la care a ajuns anevoie, urcand in muntii Bucegi. Vazator cu duhul, batranul ascet nu a lasat-o nici macar sa deschida gura. S-a uitat la ea si i-a zis: "E greu si cere multi bani, dar continua". Nu exista lucru trainic fara jertfa, fara credinta trecuta prin foc. O manastire, cu atat mai mult.
Aurora incearca sa ia toate necazurile asa cum sunt, numindu-le intelept "durerile facerii". "Ce va fi intr-un sfarsit numai Dumnezeu hotaraste", spune ea si-mi intinde ca dar ultimul ei volum de versuri aparut la editura "Albatros". Ca din intamplare, deschid cartea si citesc: "Din vale, cerul e un drum albastru/ Trecutul urca la bunici si tace/ Mult mai tarziu, sageata, palid astru/ Cazand in tarini, manastire se face/ Ghioc cu pui de aur, un sihastru/ Din stanca iese, inca, sa se roage".
Ne despartim. Aurora e gata de plecare. Ca de obicei, va ajunge la Paris pentru a descoperi (a cata oara?) ca, de fapt, nu si-a parasit niciodata satul copilariei de mult uitate.