Ne-am obisnuit sa ni se spuna ca Romania este o tara frumoasa si bogata, cu oameni buni si harnici. Multi credem ca asa va ramane pentru eternitate, indiferent daca se mai strica pe ici, pe colo, ceva. O imagine falsa, contrazisa dur de realitate
Ca Romania pare a fi minunata se mai vede cu ochiul liber din avion, de pe cartile postale si din pliantele agentiilor de turism. Mai sunt chiar si cateva locuri unde noi, oamenii, am ingaduit Naturii sa ramana ea insasi. Insa expresia "Romania - raiul pe pamant" nu mai are acoperire in realitate. Pentru ca atunci cand faci cel mai mic pas concret in acest "rai", totul incepe sa se naruie. Si, uneori, senzatia este ca ai nimerit in plin infern.
Cea mai incapatoare
hazna a Moldovei
Intre frumusetile acestei tari se numara, candva, si masivul Ceahlau. A fost, pe rand, meterez al Carpa-tilor, refugiul dacilor liberi, adapostul de rugaciune al pustnicilor crestini si inspiratorul statornic al unei intregi pleiade de poeti, scriitori sau chiar oameni de stat cu inclinatii literare si metafizice. Din nefericire, lucrurile s-au schimbat radical. Astazi, Ceahlaul este o resursa exploatabila oarecare. Cine a avut trista inspiratie de a se incumeta in aceasta vara pe Valea Bistritei, in amonte de barajul de la Izvorul Muntelui, a perceput foarte clar sensul degradarii generale a intregii zone. Lacul de acumulare este pe cale de a-si permanentiza renumele castigat in ultimii ani de "cea mai incapatoare hazna a Moldovei". Inainte vreme, oriunde te duceai, la Potoci, Buhalnita, Poiana Largului, Bistricioara, Ceahlau sau Baicu/Izvorul Alb, te intampinau apa limpede, mirosul de brad si un petic curat de iarba. Anul acesta, pana spre mijlocul lunii august, in amonte de comuna Hangu, aproape jumatate din albia intregului lac semana perfect cu Sahe-lul african. Sute de hectare de bolovanis, pamant si namol scorojite de arsita. Diferenta o facea numai braul neintrerupt si gros de sticle de plastic ce plutea la limita perimetrului inca udat de ape, precum si, pe alocuri, covorul multicolor si urat mirositor de alte reziduuri. Intre ele, puteai distinge anvelope de autoturisme si de tractoare, putini de lemn si butoaie de plastic, pantofi, papuci si cizme de cauciuc, sticle cu damfuri de aracet sau visinata, flacoane de medicamente si seringi folosite, borcane emanand mirosuri grele de otravuri, caroserii ruginite, plase de sarma, bidoane, cratite, oale de noapte, capace de Wc, cutii de conserve, navete de plastic sparte, cuie, sprayuri, sticle de sampanie, pet-uri de bauturi racoritoare si nenumarate alte reziduuri de cea mai naucitoare provenienta.
Intr-un asemenea peisaj, mai familiar gropilor de gunoi de la marginea aglomerarilor urbane, asa-zisii turisti nu mai au nici un fel de retinere in a participa la distrugerea mediului cu propria lor cota de mizerie. Primele semne vizibile le intalnesti deja in refugiile de pe marginea soselei Dn 15, care face legatura intre Bicaz si Poiana Largului, pe malul stang al lacului de acumulare. In absenta reactiei autoritatilor locale - probabil depasite de situatie, in varful de sezon din lunile iulie-august -, numerosi turisti, indeosebi dintre cei sositi la bordul autoturismelor, se dedau la vandalizarea pajistilor, lizierelor, malurilor raurilor si fanetelor. Larma asurzitoare, gratare fumegand in locuri unde facerea focului este interzisa, manele la maximum, ambalaje de plastic, sticla si hartie aruncate peste tot. Bunaoara, in fiecare an, islazurile comunei Ceahlau sunt brazdate de santurile pentru corturi si impanzite de vetrele de foc ale petrecaretilor de o zi-doua. Limita padurilor este transformata in privata ad-hoc, de unde emana mirosuri pestilentiale.
Acolo unde masinile nu mai au acces, pseudo-turistii se multumesc cu poluarea la pas a traseelor montane. Salvamontul din Durau - care are in sarcina supravegherea Parcului National Ceahlau - nu pridideste cu adunarea gunoaielor de la cabanele Fantanele si Dochia. Munca acestor oameni - intre ei si destui voluntari - este deseori zadarnicita de cei ce se indeletnicesc, mai nou, pana si cu furtul sacilor de plastic in care au fost stranse reziduurile. Si mai dificil de gestionat sunt insa betiile si puhoiul de injuraturi la care poti fi partas, in interiorul si in jurul cabanelor, daca ai decis sa te avanti pe munte, la sfarsit de saptamana.
Manelele de la
Manastirea "Durau"
Ca agresivitatea sonora a devenit un fel de lege a locului o poate constata oricine, chiar in statiunea Durau. Acolo, pe o distanta de mai putin de 250 de metri, se insiruie o sumedenie de localuri, rulote si tarabe ale comerciantilor care tin sa-si atraga clientii, intr-un vacarm cacofonic de muzici de prost-gust si limbaj vulgar. Multe din aceste stabilimente de afaceri cu alcool si marfa de calitate indoielnica sunt proptite chiar in poarta Manastirii "Durau", loc de reculegere tot mai stingher si neputincios, in fata asaltului de decibeli din megafoane si casetofoane. Un semn bun, totusi, fata de anii trecuti: pe artera principala a statiunii au aparut cosurile de gunoi. Din pacate, dupa mizeria de pe jos, se pare ca nu prea multi turisti si localnici au inteles rostul acestor recipienti. Componenta coercitiva a actului de educatie lipseste aproape cu desavarsire. Exemplul concret al acestei absente este chiar un teren viran al carui versant coboara in albia paraului Schit, aflat la nici 50 de metri de sediul Politiei. Panoul care avertizeaza ca depozitarea reziduurilor menajere este interzisa nu a avut vreun efect, intrucat zona continua sa fie saturata de gunoaie. Cu riscul de a ingusta si mai mult albia paraului, solutia de avarie la care se recurge periodic este o superficiala "pieptanare" si acoperirea resturilor ramase in urma cu pamant si rumegus provenit de la excavatiile si constructiile din preajma.
"Codrutul" in stare de coma
Cei care doresc, totusi, sa evadeze de sub dictatura "civilizatiei" poluarii sonore si a mizeriei, dar nu se pot incumeta la ascensiuni in masiv, incearca sa-si gaseasca refugiul pe dealurile sau in padurile din jur. Acolo, privind din departare pe deasupra varfurilor brazilor, s-ar zice ca totul pare in regula. Doar pare. Pentru ca nici nu te-ai departat binisor de statiune si, pe traseul turistic "La Scaune", dai de groapa de gunoi propriu-zisa a localitatii, intinsa pe vreo doua hectare. Apoi, un kilometru mai la deal, nimeresti exact in fumul gros ce se ridica dintr-o respingatoare halda de rumegus, pravalita in rau de pe terasa unui gater. Dupa zgomotul facut de incarcatoarele auto, de utilajele de debitat lemn si de drujbe, acolo este o activitate sustinuta. Altfel, daca ne-am fi luat dupa articolele din presa locala, care mai anunta din cand in cand deciziile diferitelor organe de control (intre ele si Garda de Mediu), s-ar fi putut crede ca in gater domneste o liniste mormantala. Cel putin pana la intrarea in legalitate si obtinerea autorizatiei de mediu de catre patronii afacerii.
Ca si in alte numeroase locuri din tara, acesta este insa doar varful vizibil al aisbergului afacerilor cu lemn. Oamenii muntelui, ajunsi mult mai jos de pragul saraciei, sunt platiti cu salarii derizorii, pentru a-si distruge propriul viitor. In spatele lor se ascund insa atat interesele personale si de grup restrans, cat si mize politice, usor de identificat, chiar si pentru dezlegatorii, nu tocmai versati, de "mistere" ale tranzitiei romanesti.
Metafore in genul "Codrul, frate cu romanul" sau interogatii candide precum "Codrule, codrutule, ce mai faci, dragutule?" au fost aruncate in derizoriu. Iar concluzia e una singura: de mai bine de un deceniu, ducem un salbatic razboi "fratricid" cu padurea, iar "codrutul" o duce rau de tot. De fapt, padurea este in coma profunda, iar Romania, ca tara, se afunda inexorabil in starea de faliment ecologic.
Consecintele sunt deja palpabile. Si acesta este doar inceputul. Saracirea progresiva a populatiei din majoritatea regiunilor montane, care isi va vedea cat de curand epuizate toate resursele exploatabile de lemn din zonele mai accesibile, va fi pasul urmator. Debilizarea si restrangerea padurilor va induce modificari de durata si poate ireversibile ale climatului zonei montane. Perioadele de seceta se vor prelungi, ploile se vor rari, dar vor avea un caracter tot mai accentuat torential si vor produce inundatii devastatoare. Solul va saraci si se va eroda, nemaifiind capabil sa asigure conditii pentru cresterea vegetatiei. Pe cale de consecinta va urma scaderea si decimarea septelului. Astfel, vor fi accelerate procesele de epuizare a tuturor resurselor alternative de existenta. Finalul va fi pauperizarea totala si depopularea prin extinctie naturala sau migratie.
"Plamanul Natiunii"
transformat in rumegus
Se pare ca, deocamdata, astfel de scenarii nu intra intre prioritatile politicienilor locali, mai preocupati de imagine si de rentabilizarea cat mai rapida a propriei pozitii de putere. Pericolele sunt percepute si mai greu de autoritatile locale si, cu atat mai putin, de oamenii de afaceri. Iar simplii cetateni, aflati la confluenta atator interese, s-au resemnat sa traiasca "sub vremi". Proiecte laudabile ca "Romania curata" trebuie sa se deruleze in mod constant si sistematic, cu obiective clare, program explicit si resurse precizate. Ele trebuie sa capete consistenta in fapte, si nu sa esueze in niste actiuni pompieristice, in prag de an electoral. Altfel, oricat de mult s-ar stradui cativa guvernanti de la centru, in frunte cu domnii Nastase sau Geoana, sa arate cat de iute se inscrie Romania pe orbita Uniunii Europene, nu vor reusi altceva decat un simulacru de cosmetizare a unor crunte realitati socio-economice. Pana atunci, insa, nu ne ramane decat sa contemplam pe marginea drumurilor - si nu numai a acelora din preajma Ceahlaului - panouri sublime, dar inutile cu mesaje precum "Padurea, plamanul natiunii", "Ocrotiti natura", "Padurea, izvor de sanatate si recreere" s.a.m.d. In actuala situatie, asemenea lozinci sunt de un ridicol absolut. In curand, ele insa vor disparea, inghitite de mormanele de rumegus.
Natura indura in tacere diversele agresiuni din partea omului. Copaci sfartecati de gatere, pesti sufocati in suspensia de rumegus si in plasele intinse pe kilometri intregi de luciu de apa de braconieri, flori de colt rupte cu snopul si vandute pentru un pahar de rachiu, pajisti inecate in plastice si fiare. Dar imaginea cea mai trista a incapacitatii naturii de a se apara singura in fata jafului sistematic am intalnit-o intr-o dimineata, in timp ce mergeam pe malul drept al lacului de la Izvorul Muntelui spre locul numit Golful Fartagilor. La marginea apei, intre atatea mizerii produse si aruncate de om, plutea cadavrul unui caprior. Si totusi, mi s-a parut a fi mai viu decat totul din jur...