Am strans toamna dupa toamna in regiunea fiintei mele, cum spune poetul, si am inteles un lucru simplu, de toti cei de fata cunoscut: fara toamna, viata noastra n-ar avea sens. Insasi planeta Terra a fost randuita de pronia cereasca sa se invarta anume pe firmament, sa se rostogoleasca in asa fel incat o data la 12 luni sa-l aduca printre noi, nostalgicii, pe dragutul de Octombrie. Pretutindeni e frumoasa luna recoltei, dar ca la taranii din satele romanesti nu cred sa mai fie undeva pe lume (lasam la o parte vremea rea de saptamana trecuta; frigul prematur vesteste, spun ecologistii, zorii unei noi ere glaciare).
Am strabatut zilele trecute, cu soare bun, peste o mie de kilometri de drum national, printre livezi si vii, printre lanuri de porumb si gradini de legume. Pana la construirea autostrazilor impersonale si reci, care vor fura din pamantul fertil al tarii zeci de mii de hectare, romanii au inca norocul soselelor care trec pe la portile caselor, prin spatele gradinilor sau pe marginea pasunilor. Pretutindeni, in Valcea si Gorj, in Sibiu si Alba, in Cluj si Mures, se facea simtita forfota culegatorilor, aprinsa disputa a damfurilor de must in fierbere si tuica proaspata, de ceapa rosie si stiuleti depanusati, lasati sa se zvante in fata patulelor. Este un octombrie bogat, bucolic, plin de temperament. Un octombrie in care afli ca inca mai exista tarani, si ridici slava Cerului pentru asta. Sus, in podisul transilvan, pe sub valurile de fum slobozit intru ferirea merelor de inghetul neasteptat, taranul e pe camp. Munci si zile, adica turme si cirezi pe sosea, turisti coborand din autocare sa le fotografieze, carute cu dovleci roscati, trase de tractoare, saretele domnilor agronomi ajunsi pana la urma in posturile necesare agriculturii monitorizate de Bruxelles. Departe de stresul vorbelor fara noima din Parlament, din nou "individuali" ca pasarile cerului, taranii, cati se mai tin pe picioare, dar si noua generatie in formare, n-au abandonat randuiala stramoseasca a culesului. Cand ii auzi pe politicieni ca-si propun sa ajungem la nivelul Ue in ceea ce priveste extinctia clasei taranesti, te intrebi pe cine reprezinta acesti fanfaroni cu manecute, in numele cui vorbesc negociatorii in genunchi ai destinului satului romanesc. Aruncati-va in aceste zile privirile peste campuri, lasati orasul - chiar de-ar fi sa mergeti pe jos - si urmariti la intamplare ce se intampla intr-un sat. Veti vedea ceea ce domnii din Parlament nici nu viseaza, cu toate birourile lor "senatoriale" din judete: viata la tara are inca legile ei ancestrale, bine conservate, indiferenta ei profunda la orice intruziune "bucuresteana", la orice tentativa de politizare. Octombrie are iz politic numai in Capitala, in orasele mari si poate in targurile mai rasarite. La tara, octombrie este doar inima toamnei. Acolo, listele electorale ale partidelor nu prea exista, si nimeni nu plateste vreo ceapa degerata pe dramoletele de budoar ale miliardarilor scapatati sau ale zeilor decazuti din Olimpul Cotrocenilor. Toamna, mai mult ca oricare dintre anotimpuri, ne lumineaza viata. Iar toamna nu poate fi deplina decat intr-un sat din Carpati.