Incepand din 1946, cand a publicat Libertatea de a trage cu pusca si continuand cu Aventuri lirice (1963) si Nevoia de cercuri (1966), a deschis un culoar nou in modul de a scrie si a intelege la noi poezia, in raspar cu toate cliseele frumoase, diafane, inefabile, muzicale de care aceasta era legata. Sigur, fusese inainte uriasul Arghezi, fusesera avangardistii, dar Geo Dumitrescu a venit cu o baieteasca fronda, cu o ironie subversiva, cu o vehementa simpatica, desi disperata uneori, sa povesteasca in poem intamplari din realitatea imediata, aventuri lirice de pe asfaltul cotidianului, considerat pana atunci prozaic. Poezia lui e "insetata de real", limbajul oral, discursiv, pune stavile ironice sentimentalismului si patetismului, inteligenta - brici face vivisectiuni in truisme, persifleaza conventiile literare pasuniste, incarca de sensuri maruntisul umil. Marca Geo Dumitrescu a rezonat peste decenii cu insurgenta tinerilor poeti de la sfarsitul secolului al Xx-lea (chiar daca unii din acestia cred ca ar fi fost primii la noi, care "au coborat poezia in strada", democratizand-o americaneste si violentand gandirea lenesa).
De la Geo Dumitrescu incoace si datorita lui in primul rand s-a revigorat poezia romana, incorporandu-si derizoriul, grotescul, expresivitatea socanta, gesticulatia bufona, dezinvoltura, complicitatea cu cititorul. Loial unor idealuri etice mereu contrariate, si-a asumat in felul lui temele existentiale majore, dar si nepoeticele realitati sociale si politice, cu o sinceritate si o directete care te fac sa-l citesti empatic. Si omul era departe de cliseul Artistului egocentric, abstras in zonele inalte ale spiritului si preocupat doar de propriile trairi si meditatii. Desi o personalitate accentuata, Geo Dumitrescu era un altruist. A tinut ani si ani o celebra rubrica de Posta Redactiei la "Contemporanul", "Gazeta literara" transformata din 1968 in "Romania literara" (pe care le-a condus intre 1967-1970), la "Luceafarul" si "Flacara". Multi din scriitorii care inseamna ceva azi si-au vazut pentru prima oara numele tiparit datorita lui Geo Dumitrescu. Citea cu o rabdare incredibila miile de incercari literare venite pe adresa lui. Unde gasea, prin muntii de steril grafoman, cate o pepita, nu ezita sa o puna in lumina tiparului, sa incurajeze, sa sustina, cu o bunavointa rara.
Stiu ce spun, fiindca si eu ii datorez debutul si, mai mult decat atat, ajutorul in limpezirea unei optiuni vitale. Eram eleva cand i-am trimis bajbaielile mele poetice si mi-a raspuns in scris, acasa, (ce scriitor consacrat ar mai face azi asa ceva?), indicandu-mi ce am de citit pentru a hrani firavul talent intrezarit de el printre naivitati diletante. M-a chemat apoi, dupa alt schimb de scrisori, la redactie, si in locul personajului mitic pe care mi-l inchipuiam, am avut surpriza sa gasesc un fel de baiat, sau cel putin asa arata, desi era cuadragenar. S-a purtat cu mine colegial, fara pic de aroganta, dar si fara familiaritati stanjenitoare, si daca m-am decis apoi pentru Filologie si nu pentru Politehnica, daca am continuat sa scriu, ajungand sa-mi fac din asta o profesie, lui ii sunt recunoscatoare. Si ca mine sunt multi altii, care s-au bucurat de generozitatea si competenta sfaturilor lui, in anii inceputurilor literare. Nu stiu cati din ei s-au mai interesat de soarta mentorului retras din viata literara, chinuit de o boala grea, scos din locuinta unde traise si supus unor tracasari locative, jefuit cu nerusinare de traducerile din Baudelaire, publicate de el inca din 1967, sarac precum pensionarii acestei tari...
Acum, cand tentativele de zbor ale lui Geo Dumitrescu prin coliviile si sub senilele epocii au ramas antologice, cand "batranul experimentator de sindrile", cum isi spunea, nu mai are varste pamantesti, la care sa fie conjunctural omagiat, tot ce pot sa fac pentru el e sa va indemn sa cititi editia de Poezii de la Editura "Curtea Veche", in care veti gasi intreaga lui creatie, mereu tanara si atat de atasanta.
Foto: Ion Cucu