Sus, la Schitul Cetatuia, vara dureaza doar cateva saptamani. E o alta lume aici, un alt anotimp. Pe creasta muntilor Buzaului, la aproape 1000 de metri altitudine, totul se masoara altfel: timpul, munca, rugaciunea. Cand in vale, la Manastirea "Ciolanu", pomii se opintesc sub povara florilor, sus la schit, troienele de zapada inca se ridica pana la streasina casei. Cand la Ciolanu ploua, sus e furtuna si prapad. Se uneste cerul cu pamantul.
Inconjurata de padure si stanci domoale de calcar, locul are o frumusete tainica, nemaiintalnita. Din Poiana Calugarilor cuprinzi toata Valea Buzaului, pana departe, spre Viperesti si Patarlagele, spre Ramnicul Sarat si Mizil. Esti pe granita de munte a Munteniei cu Moldova. La picioare, se astern abia banuite satele, agitatia marunta, oamenii si toata sminteala lumii. Mai sus, nu ai unde sa urci. La Cetatuia, este locul de unde incepe cerul, cu spuza lui de stele varatece, abia date in parg.
I se mai spune "Sinaia Moldovei" si, nu intamplator, regele Carol a dorit prima data sa ridice aici castelul Peles, pe chiar locul fostei cetati de refugiu a doamnei Neaga si a unui stravechi templu dacic. A renuntat doar cand calul sau s-a facut naluca si, cazand din sa intr-o parte, si-a rupt mana. A luat-o ca pe un semn de rau augur, ca pe un refuz al locului. Din gandul lui nedus pana la capat, au ramas doar o poveste si o bisericuta din piatra, pe care a construit-o dimpreuna cu soata sa, regina Elisabeta, prin danie si mila crestineasca, grijindu-se ca pictura sa fie incredintata marelui artist Tattarescu.
Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului
In linie dreapta, drumul de la Ciolanu pana la Cetatuia nu depaseste un kilometru. In realitate, urcusul e cumplit. Nimeni si nimic nu te avertizeaza - nici pe unde sa o iei, nici ce te asteapta. Doar batranul parinte Evghenie, de la pangar, te lamureste cumva, facand vag cu mana si spunand: "Ia-te dupa stalpii de curent si lasa-te in seama lui Dumnezeu. Pana la urma, ajungi. Nu ai cum rataci drumul". Isi insoteste zgarcenia vorbelor cu oftatul unei pareri de rau. El nu mai poate sui la schit. Ultima oara a facut-o prin 1945. Pe vremea aceea, traiau acolo doi pustnici batrani, Doroftei si Nil, implinind astfel porunca Marelui Vasile de la Poiana Marului, care visa la Ciolanu o scoala a rugaciunii inimii, dupa model athonit. Cei mai puternici urcau la schit, in salbaticimea muntelui, cum a fost ieromonahul Stelian, cel care usca urzici si se ruga neincetat. Toata viata a mancat pesmeti si ceai de urzici si nu a patit nimic. A murit batran si in putere. S-a mutat la Domnul, repetand rugaciunea lui Iisus - asa cum cerea pravila Sfantului Vasile Carpatinul - de 300.000 de ori in 24 de ore. O repeta, cerand lui Dumnezeu darul cel mai de pret: rugaciunea neintrerupta, rugaciune pe care o spui mereu si fara vorbire, in tot ceasul si tot locul, chiar si cand asculti pe cineva sau atipesti pret de cateva minute. "Ia seama pe unde calci", a mai zis parintele Evghenie. "Cararea spre schit e sfintita de pasii batranilor."
Drumul spre Cetatuia urca pieptis si fara mila. E greu, e ca un canon de ispasire a unor mari pacate. Printre goruni seculari si mici poieni invadate de fluturi colorati, cum n-am mai vazut in alta parte, suisul pare a nu se mai termina. Intr-un tarziu, apare si poarta schitului, ca un dar de sus, ca o binecuvantare.
Cele trei maici sunt intr-o camaruta, la rugaciune. Se intrerup brusc, si maica stareta Olimpiada te intampina cu o bruma de zambet pe buze. Regula schitului spune sa primesti orice calator cu toata dragostea, asa cum L-ai primi pe Hristos. Are o cheie imensa in mana si se grabeste sa ne deschida biserica. Surasul de bunatate ii rotunjeste trasaturile si ii indulceste varsta de 72 de ani. Privirea, golita de orice ascunzis, te cerceteaza cu blandete, de unde vii si ce greutate porti in suflet. Maica stie ca nimeni nu urca la schit din intamplare si fara ingaduirea Maicii Domnului. Daca ai ganduri ascunse si necurate, te poticnesti intr-un fel sau altul pe drum: "Au fost oameni care nu au putut intra in Cetatuie, oricat ar fi incercat. Trageau zavorul de la intrare si poarta se inchidea la loc. Voiau sa paseasca si un zid nevazut li se punea in cale. Altii, dimpotriva, prindeau aripi la urcus, impinsi parca de o forta nevazuta, cum s-a intamplat cu un batran din Bucuresti. A suit pana la noi, sprijinindu-se in doua bete, abia tarandu-se. Apoi, intrand in biserica si afland ca icoana Maicii Domnului e facatoare de minuni, a zis ca nu crede acest lucru, dar daca va face cu el o minune, isi va schimba viata. Vorbele lui m-au mahnit un pic, insa aveam sa vad cu ochii mei cat de mare e puterea si pedagogia lui Dumnezeu. Omul nu numai ca a plecat pe picioarele lui, fara carje, dar a mai revenit de cateva ori la schit, aducand cu sine daruri si alimente, dupa dragoste si putere."
Batrana stareta crede tot mai mult ca icoana e facatoare de minuni, desi povestea ei, veche de secole, s-a pierdut. I-a ramas, insa, forta de a tamadui, asa cum a facut cu un copil epileptic din Merei sau cu o femeie care trebuia sa se opereze de cancer la san. "Era plansa si speriata. Repeta intruna: "Mi-e frica, maica. Nu stiu ce sa fac. Sa ma operez sau nu?". Poate ca am fost nitel cam dura cu ea. I-am taiat avantul si i-am zis: "Eu am treaba. Nu am timp de discutii. Te las cu Maica Domnului. Cu ea sa vorbesti si ea o sa-ti zica ce sa faci". N-au trecut trei saptamani si femeia a urcat din nou drumul anevoios al Cetatuii, multumind cu lacrimi in fata icoanei. La control, medicul a constatat ca nu mai era nevoie de operatie. Nodulii disparusera in intregime, fara tratament, fara explicatie. Grabnic ajutatoare, Maica Domnului ii vorbise prin fapte."
Caramida de mormant si mica ei poveste
Candela din biserica palpaie molcom si stelar deasupra altarului. Chiar daca sunt multe de facut (inclusiv restaurarea picturii) in jur, miroase a flori si a curatenie. Undeva, in latura treflata din stanga naosului, sta la loc de mare cinste o ladita de lemn inflorat, cu geam deasupra. Spre surprinderea noastra, nu adaposteste sfinte moaste, asa cum credeam. Invesmantata in brocart migalit cu fir de argint, se afla o simpla caramida - o bucata de pamant ars, cu insemne hristice pe ea, alaturi de un nume scris in chirilice si un an: 1876. E caramida de mormant a cuviosului Iosif Singhel. Urcase sa pustniceasca la Cetatuia impreuna cu episcopul Filofteiu. Amandoi erau batrani si ravneau, in mari lipsuri, sa se mantuiasca. Facusera si o intelegere: sa se ingroape unul pe altul, drept pentru care se rugau fierbinte la Dumnezeu sa nu moara odata, ci fiecare inaintea celuilalt. Primul care s-a mutat la ceruri a fost Iosif. Fratele lui de pustnicie l-a grijit si l-a inmormantat crestineste, plangand zile si saptamani la rand. Stia Filofteiu ca lui nu are cine sa-i puna caramida de mormant si nici sa-i faca rugaciunile de trebuinta. De atunci, a ramas traditie la Ciolanu ca acei monahi care isi simteau sfarsitul aproape sa urce la Cetatuia. Era ultimul lor drum. Numai la schit puteau sa moara fara sa tulbure pe nimeni, in liniste si rugaciune, mai aproape de Dumnezeu.
Maica Olimpiada ne arata chipurile celor doi calugari. Stau pictati in dreapta intrarii, ca niste ctitori. Au fugit de slava lumeasca, dar au castigat cinstirea cea adevarata. Maica ii priveste ca pe niste sfinti, tacuta si emotionata. Vede in infatisarea lor o pilda si un indemn. O lectie de Pateric romanesc: "Cele mai scumpe lucruri pe lume sunt rugaciunea (nu o faci, nu ai pace sufleteasca) si timpul (il pierzi, nu mai ai cum sa-l dai inapoi)".
In ciuda vietii aspre pe care o duce in varful muntelui, stareta Olimpiada e o mare sentimentala. Cand si cand, pare ca vrea sa planga. Sunt lacrimi oprite in fata altora, lacrimi tainuite. Doar ea si Maica Preacurata stiu pricina tulburarii, bucuria de negrait ca locul sfintilor sihastri au ingaduit-o acolo. Te cutremuri gandind ca pasii tai calca pe urma pasilor lui Vasile de la Poiana Marului, ca mai la vale, in Poiana Calugarului, 50 de monahi au murit martirizati de turci. Te cutremuri imaginand multimea de colibe pustnicesti in care batranii se hraneau cu rugaciune si se incalzeau cu priveghere de toata noaptea. In padurea Cetatuii, maica nu se simte niciodata singura. O insoteste mereu, ca un fosnet de vant, rugaciunea neintrerupta a celor ce au fost si s-au ostenit aici. Ei dau tarie locului. Glasul lor tacut e ca o porunca - sa nu stai, ci sa adaugi.
"Ma minunez cand vad o paine.
Nici nu-mi vine sa ma ating de ea"
Din prima clipa, de cum a intrat in curtea paraginita a schitului, maica a simtit ca acolo era casa si ultimul ei adapost. E drept ca o clipa s-a si clatinat, gandind ca lucrarea e prea grea pentru un singur om. Era luna lui ianuarie. Viscolul sufla cu dusmanie si zapada ajungea pana sub acoperis. Nu avea nimic - nici usa la chilie, nici perna pe care sa-si puna capul. A muncit pe rupte, fiind - cum zicea ea: "Si om, si femeie; cand dulgher, cand croitoreasa". A reparat chilia si, mai ales, a facut ordine in biserica cea parasita, plina de musuroaie si soareci de camp. Cu bratele goale, a trudit din rasputeri, a facut rugaciuni de sfintire si a stropit toate cotloanele bisericii cu agheasma, invocand ajutorul Sfantului Trifon, pana ce a scapat de invazia micilor salbaticiuni. A trecut peste toate, cantand din Psalmi si repetand intruna rugaciunea lui Iisus. In loc de apa a topit zapada din curte. In loc de soba, a incalzit pietre si caramizi, ca parintele din altar sa poata tine in mana Sfantul Potir. Pana prin vara, pret de cateva luni, a dormit numai imbracata, mancand pesmeti si cateva urzici gasite cu greu sub zapada.
In varful muntelui, la Cetatuia, descoperi toate greutatile pamantului, dar si bucuria celor mai simple lucruri: un pahar cu apa, un asternut cald, o felie de paine. Noi, cei din vale, nu stim a le pretui. Pentru maica, totul pare invesmantat in miracol, chiar si o paine, pe care, primind-o de la un credincios, nu indrazneste sa o rupa. "O privesc ca pe o icoana, ca pe o carte de rugaciuni", zice batrana stareta. "Ma uit la ea si ma minunez cat e de frumoasa. Nici nu-mi vine sa ma ating de ea.". Tot un miracol este ca in singuratatea schitului cineva sa-i bata la usa, sa-i dea binete si sa-i ceara cuvant de credinta. "Aproape cinci luni, cat am stat troienite anul trecut, nu am vazut chip omenesc. Apoi, intr-o zi, cineva a batut la poarta. Era un batran de 85 de ani. Avea doua straite grele pe umar si voia un parastas pentru parintii lui. M-a emotionat peste fire gestul lui, dar si infatisarea. Ma uitam la el ca la un trimis al Domnului. Era bland, senin, plin de dragoste. Nu voia nimic pentru el, ci pentru altii. Apoi, intrand in biserica, am descoperit la gatul lui un saculet. Acolo avea "Visul Maicii Domnului". Mi-a aratat carticica, abia atingand-o. Era veche, cu paginile aproape carbonizate, dar pentru nimic in lume nu ar fi renuntat la ea. Acea carte il aparase de moarte pe front, la Cotul Donului. O tinea ca pe un talisman, fara sa o deschida. Nici nu avea nevoie. Stia Visul Maicii Domnului pe de rost. Inainte de a pleca, mi-a zis: "Cu visul acesta m-am nascut si cu el ma duc la Domnul", si atunci am tresarit. Mi-am dat seama ca niciodata nu trebuie sa judeci oamenii dupa straie, ca in sihastria mea nu eram cu nimic mai presus decat altii din lume."
*
In tarziul verii, spre toamna, padurea Cetatuii se imbraca in culori pastoase de rosu, galben si portocaliu.
Desi ostenita, carand zilnic cufere cu apa tocmai de la Ciolanu, maica Olimpiada mai zaboveste cu privirea atintita pe frumusetea locului din jur. Il descopera pe Dumnezeu in toate cate sunt, uimindu-se si gandind ca: "Pornind sa ridici o casa, iti trebuie desen; dar omul dupa ce desen il faci? Dar floarea din mijlocul ierbii? Dar stelele si cantul de noapte al pasarilor?". Crezi ca in varful muntelui e liniste profunda, asurzitoare. Maica zambeste, clatinand usor din cap. La Cetatuia, vantul nu oboseste niciodata, asa cum nu oboseste soapta batranilor rugatori, insirati in Poiana Calugarului, sub trei cruci mari din piatra. O legenda a locului spune ca atunci cand crucile vor disparea, Judecata de Apoi este aproape. Deja, doua din ele au fost distruse, au pierit. A mai ramas doar una - semn ca timpul ne zoreste, ca si-a pierdut marea lui rabdare.
In ferestrele Schitului Cetatuia, toamna bate usor cu degetele sale de lumina, iar vantul flutura un grabit semn de adio. Jos, in vale, la Ciolanu, este inca vara. Maica se grabeste sa stranga roada saraca a gradinii, sa stivuiasca lemnele cu grija, sa acopere lucrarile incepute la noul paraclis. Ca in toti anii, la schit iarna cade greu si fara veste, intr-o singura noapte. Ca orice monah, maica este mereu pregatita pentru toate - si pentru cele lumesti, si pentru cele ale Domnului.
Fotografii de Petre Cojocariu