Perieti e unul din satele de campie cu case insirate pe marginea soselei ce duce de la Urziceni catre mare. Sat risipit in Baragan, cu primaria si scoala, cladiri mari, zugravite in alb, aflate pe singura ulita asfaltata. Vazut din viteza masinii, cine ar crede ca aici era, in urma cu o jumatate de secol, cea mai mare ferma producatoare de seminte de legume si flori din Centrul si Estul Europei? Ferma Model Perieti. Sub colbul auriu al Baraganului, descoperi povestea unui loc. Pentru o clipa, totul recapata frumusetea de altadata, iar in memoria oamenilor, Lelia si Aurel se iubesc din nou. Irisii gigantici isi scutura parfumul greu, in timp ce campul devine gradina.
Conita si conasul
Era intr-o dimineata din vara anului 1934, cand Aurel Popescu opri masina in mijlocul Baraganului, cobori si, facand cativa pasi pana in marginea drumului prafuit, ramase cu privirea pierduta pe campia ce isi rostogolea auriul spicelor la picioarele lui. Patru sute de hectare. Ce sa faca el cu atata pamant? Nici macar nu se pricepea la agricultura si-apoi, daca ar pleca din minister si s-ar instala la Perieti, ce-ar putea face aici? Cariera lui e de inalt functionar al statului, nu de fermier.
Campul intins inchidea linia orizontului ca un cerc. Soarele se mai ridicase putin si incepea sa arda, topind contururi si amestecand culorile intr-o pasta galbena. Aurel avu pentru un moment senzatia ca e un Robinson Crusoe naufragiat in mijlocul Baraganului. Isi scoase haina, isi sufleca manecile camasii, palaria o impinse putin pe ceafa. Adica, de acum inainte, privirea lui ascutita in muzeele Occidentului sa si-o toceasca pe orizontul campiei? Mersul lui obisnuit cu strazile Londrei si Parisului si-l va prafui aici, urechea deprinsa cu fosnetul rochiilor arhiducesei Ileana va asculta croncanitul ciorilor?
O furnica i se urcase pe varful lustruit al pantofului si continua sa inainteze curajoasa printre firele de praf. Cateodata, se oprea ezitand si cerceta cu antenele ciudatenia neagra si bombata, ca sa porneasca, din nou, cucerirea acestei noi planete.
De ce nu, pana la urma? El era un luptator din fire, stia asta. Nu castigase el o bursa de patru ani la Londra, invatand singur engleza? Apoi tot el, Aurel, fusese al treilea din promotie si primise o bursa Rockefeller de doi ani in America desi, ca sa se intretina, a spalat vase si a dat meditatii. Nu se laudase niciodata cu asta, dar singur ajunsese sa tina conferinte la Boston despre importanta Romaniei in Europa, aratand americanilor ca Bucurestiul este umar la umar cu Viena. Nu-l ajutase nici mama, simpla croitoreasa, si nici fratele mai mare, mecanic auto. Or, acum o are si pe Lelia langa el. Se va descurca si aici! E o provocare pana la urma, un nou punct zero.
Urca in masina si o lua inapoi, prin monotonia campiei. Era ora pranzului, cand opri din nou in fata casei arendasului, pe care tocmai o cumparase. Din doi pasi fu in antreu si de acolo merse tiptil spre camera din capatul holului. Prin usa intredeschisa vazu pe marginea ferestrei o vaza cu buchetul de flori de camp pe care i-l daruise ieri. Lelia isi instalase deja sevaletul in mijlocul camerei si, privind buchetul, inmuia pensula in culorile paletei. Mirosea a flori, parfum si vopsele in ulei. Aurel o privi si se gandi un moment la trandafirul pe care i-l oferise prima oara si la hazardul ce i-a adus impreuna. I se parea ca intreaga istorie planuise ca ei doi sa se poata intalni, sa fie atunci, acolo, ea pictand fericita petale de flori salbatice, si el admirandu-i parul scurt, buclat, ce ii lasa gatul dezgolit, umerii robusti si rotunzi, talia, gleznele delicate si pline de senzualitate. Tatal ei, boierul Urdarianu, se casatorise cu o frantuzoaica, dar iata ca ea se intorsese la pamant. Mosia de aici, Lelia o mostenise de la primul ei sot, doctorul Ion Stoianovici. Desi Lelia mai fusese la Paris, pe vremea cand Aurel lucra acolo ca atasat, expunand in Salonul de Toamna, s-au intalnit cativa ani mai tarziu abia.
Daca ar striga-o acum, ea ar tresari si varful pensulei ar atinge panza, desenand un fir de iarba misterios: asta ar fi numele ei strigat de el. Si-ar intoarce capul si cu privirea peste umar, i-ar zambi. Asa se va intampla. Va respira pielea ei catifelata. O va saruta langa cercelul rubiniu. Ii va face o gradina cu toate florile lumii si vor ramane aici, singuri, pe insula Baraganului, inconjurati de campuri nesfarsite.
Dupa 14 ani
Conasul iesi grabit din camera, lasand pe masa de lucru o scrisoare neterminata. Literele rotunde, inclinate la dreapta, nici nu se uscasera: "Cu cat vei fi mai cinstit, cu atat vei castiga mai mult cu mine. Eu vreau sa te pot respecta si sa te consider totdeauna un domn. Eu sunt in mare cautare de oameni competenti si...". Docarul trecu huruind prin fata ferestrei si el dadu bice cailor, indreptandu-se spre camp, unde taranii il asteptau. Scrisoarea era catre T. Dumitrescu, al carui pamant Aurel dorea sa-l ia in arenda. Ii daduse curaj raportul reprezentantilor Ministerului Agriculturii, care considerau ca sase ferme ca cea de la Perieti ar transforma Romania, din importator in exportator de seminte de legume. Dupa 14 ani de munca, apareau rezultatele pe care le astepta. La inceput, s-a inconjurat de specialisti, profesori universitari si ingineri agronomi cu experienta Baraganului. Ii invita la masa si, cum spunea Lelia razand, "ii storcea ca pe o lamaie" de tot ce stiau si ii putea fi de folos. Asa a invatat cum sa cultive stiintific legumele si cum sa faca seminte de buna calitate. E adevarat ca facuse imprumut la banca pentru a se putea ridica si, fara ajutorul Leliei, care in primii ani mergea si statea pe camp cu taranii, poate n-ar fi reusit. Apoi a vizitat ferme celebre din toata Europa si, in cele din urma, s-a apucat de cultivat. Timp de sapte ani, nu a facut altceva decat sa vada ce seminte dau roade mai bune, le-a selectionat si a inceput sa le amelioreze la conditiile aspre ale Baraganului. Isi impartise pamantul in patru tarlale si cultiva pe ele peste 80 de soiuri de legume. Inconjurase pamantul cu lanuri de cereale sau cu perdele de salcami, ca sa nu ajunga polen din alte parti sa corceasca soiurile, sa ramana curate. Din aceleasi motive, legumele de-acelasi fel, dar de tipuri diferite, le cultiva in colturi opuse ale mosiei. Asa a ajuns ferma lui sa capete titlul de Ferma Model, dupa ce - nu doar ca scapase Romania de monopolul strain al semintelor de legume, dar ii intrecuse in calitate pe germani si bulgari, gradinari cu traditie. Pretul semintelor in Europa scazuse si se stabilizase datorita fermei de la Perieti. Inca de acum jumatate de secol, Aurel incepuse sa militeze pentru puritatea legumelor, ceea ce noi numim astazi "produse bio". Isi lucra pamantul cu peste 200 de tarani, care veneau si din alte judete, atrasi de buna plata de aici. Doar pentru nevoile muncitorilor, ferma avea 400 de pomi fructiferi, 500 de fire de vita de masa, 30 de stupi de albine, 500 de porci si cate altele, de parca in curtea lui se revarsase cornul abundentei. Faima fermei ajunsese pana in America si a fost un timp in care americanii cumparau de aici seminte, care se gaseau in toate aprozarele, distribuite de Ferma Model. Planurile lui Aurel mergeau si mai departe. Se gandea la generalizarea culturii de legume in Baragan. Desi era o munca mai migaloasa, putea aduce in opt luni un profit mult mai mare decat cerealele. Reviste subventionate pentru cultivatori, gradini pe langa scolile de agricultura, un camin de ucenici gradinari si stagii practice pentru tinerii absolventi de agronomie ce trebuiau sa exerseze o meserie "nobila si banoasa", toate i se invarteau in minte si cautau solutii.
O zi la Ferma Model Perieti
Pe la ora zece, conasul e deja plecat la camp, sa vada cum merg noile tractoare Lanz. Ferestrele deschise, cu perdelele de in umflate de vant, sunt semnul ca Leana s-a apucat sa scuture covoarele din panza de sac, sa stearga praful si sa schimbe toate florile din glastre, ca sa o vada pe conita vesela. Leana e o fata din sat, mandra - atat de bonetica alba si de sortul ei, cat mai ales de titlul de "jupaneasa", primit dupa ce conita a instruit-o cum sa serveasca masa si cum sa aseze tacamurile musafirilor.
Din bucatarie se aud oalele Irinei, Irma, cum ii spune toata lumea bucataresei unguroaice, in timp ce mirosul de taietei de casa cu ou si branza trece usor din camera in camera. E mancarea preferata a conitei. La ora mirosului de taietei insa, conita e in gradina de flori cu alei serpuite, ratacind printre cele sase sute de feluri de irisi. De altfel, sunt in gradina toate florile pamantului. Lelia vorbeste cu ele si le iubeste pe fiecare in parte. Din gradina se intoarce intotdeauna cu chipul radios, se aseaza la pian, lasand sa-si ia zborul pe fereastra deschisa notele catifelate ce se opresc deasupra satului, pentru a mai pluti acolo o vreme, inainte de a disparea cu vreo adiere. E momentul in care il vezi pe Stanica Stanciu facandu-si de lucru pe la grajduri, vorbindu-le oamenilor pe un ton aspru, ca apoi, cand Lelia il trimite la camp, sa-i aduca la conac vreo taranca el sa raspunda mieros: "Sigur ca da, conita!". El e administrator si oamenii il stiu de om rau si nu vorbesc cu el decat daca au treaba. Opreste docarul in camp si striga: "Tu si tu! La coana mare, ca vrea sa va puna-n pictura!". Taranii vin bucurosi, nu doar pentru ca ziua de lucru insemna sa stea intr-un fotoliu, dar intotdeauna au la indemana un platou cu delicatesuri.
Prin pivnita, Manda face inventarul. Are numai 17 ani, dar i s-au incredintat toate cheile casei si ea verifica daca, de exemplu, "toate bunatatile lumii" din beci sunt la locul lor, de la carnati la ceara si de la legume la branzeturi si masline. Ea are si cheile de la casa de bani, la care era sa-si prinda mainile de cateva ori. Asa usa grea si ciudata n-a vazut niciodata. Odata face Clac!, si daca nu-ti tragi mainile repede, ti le prinde. Bucuria Mandei este ca a devenit confidenta domnitei Ileana, fata conitei din prima casatorie. Pentru ea se duce pe furis la inginerul lu Costica Bucoveanu, un baiat frumos, student la agronomie, in practica la ei in sat. Nu-i duce biletele, are domnita cu el niste semne pe care le transmite. Despre asta nu vorbeste nimanui si o face cu placere, pentru a-i vedea cum "se luguie ca doi porumbei". Ei, dar domnita nu e astazi acasa. E plecata cu motoreta, cine stie pe unde, sigur se va intoarce cu praf de un deget pe ea. O fi pe la vreo ferma vecina, la Pana sau Gologan, sau la polonezul de Jigovski. Cine stie sub ce nuc sta si bea cafele sau o fi in gara, asteptand trenurile de Constanta, sa vada daca nu e vreun cunoscut sau vreun mesaj de transmis.
Peste cateva zile, forfota va creste la ferma: se anunta alai de automobile de la Bucuresti, in frunte cu boierul Antoine Bibescu si doamna Lupescu, "care-i frumoasa si da bacsisuri mari". Plus botezul unei cumetre din sat, care a fost auzita pe o ulita zicand: "E, ce sa fac, femeie amarata, fac botez cu lautari". Ceea ce inseamna ca ii va boteza conasul fetita si, ca de obicei, la nuntile sau botezurile pe care le face satenilor, va aduce lautarii. Pentru ca e generos conasul: nu numai ca face petreceri satenilor saraci, dar are o camera mare, plina cu haine si incaltari, de unde ii imbraca pe cei mai nevoiasi, de cate ori e vreo sarbatoare.
Cam asa treceau zilele la Ferma Model, de la ciripitul pasarelelor, cand mijeau zorii, si pana seara, la taraitul greierilor. Anotimpurile se roteau. Pana intr-o toamna, cand au inceput ceea ce toti taranii din Perieti evoca clipind des:
"Evenimentele"
"Evenimentele au inceput in 48, ca in 49 m-am maritat eu", isi aminteste Manda. Taranii au aflat ca se intampla ceva la ferma abia cand ea a fost adusa cu jandarmii, ca sa deschida usile imposibil de spart, si cand, calari, au plecat in goana pe ulite. Cu o zi inainte, fusese chemata la primarie domnita Ileana. Secretarul de partid a vrut sa-i dea un pumn, dar nu a indraznit, vazand-o neclintita si privindu-l in ochi. A urmat sedinta in care domnitei i s-a spus ca e o "bestie mosiereasca".
Aurel si Lelia erau plecati la Bucuresti. Ileana a fost sfatuita sa plece, ca sa nu fie arestata. Si-a umplut buzunarele cu bani si a plecat noaptea, pe la Vadul Vacilor, si apoi doi kilometri in jos, pe raul Ialomita, pana la casa sefului orezariei. El a ajutat-o sa plece spre Bucuresti si la el si-a uitat paltonul, pe canapea, isi aduce aminte si acum locul exact si senzatia de greata din timpul sedintei. A doua zi, cand calarile o cautau prin imprejurimi si Manda venise cu cheile, ferma era in parte distrusa, argintaria disparuse, usile si ferestrele erau sparte, oamenii erau cuprinsi de o furie pe care Manda nu o intelegea. Se uita la oamenii care plecau incarcati din casa, urland: "Boieru a fugit!", si nu-i venea a crede, caci erau tocmai cei tinuti de Aurel mai aproape si mai cu grija. Dragulin, omul de incredere al conasului, a spus unde-i "camera secreata", si dupa ce a dat la o parte dulapul, a impartit cu ceilalti valurile de stofe si matasuri. Fiecare a luat ce a apucat din ferma, uitand in furia lor ca, ani de zile, au fost platiti cum se cuvine si ca "javra de chiabur" facuse in sat camin cultural, dispensar, drumuri, podete si satul intreg traise bine de pe urma lui.
La Bucuresti au urmat alte uitari. Nimeni nu si-a amintit ca Aurel scapase Romania de monopolul strain al semintelor, ca fusese consilier economic pe langa Legatiile Romaniei la Londra si Paris, ca datorita lui, schimburile comerciale dintre Franta si Romania crescusera de zece ori. Aurel Popescu, "de ocupatie gradinar", a fost condamnat la opt ani de canal pentru "uneltire". Eliberat dupa sapte, la scrisorile si rugamintile Leliei, va lucra 5 ani ca zugrav pe santiere, cerandu-i-se la un moment dat... sa traduca in engleza documentele Congresului International de Stiinta a Solului. Va muri in 1967, alaturi de sotia sa. Lelia Urdarianu va plati in continuare, pana la 80 de ani, o "despagubire" catre Banca Nationala, pentru valuta ce-ar fi instrainat-o Aurel in 1949.
Ruinele
Acum, in curtea Fermei Model de la Perieti a crescut iarba. Deschizi o portita subrezita si intri in curte. Parca aici a fost o alee, uite turnul de apa, e frumos si acum. Iti imaginezi: aici erau irisii, aici trandafirii... Cladirile sunt macinate de gerurile nemiscate ale Baraganului, ferestrele au devenit guri stirbe ce-ar vrea sa inghita totul in negrul lor fara fund. Fresca din fosta casa, pictata de Lelia cu scene campenesti, nu se mai vede: in timp, a fost zugravita si s-au batut in ea cuie pentru atarnat lozinci. Aici era pianul, aici sevaletul. Din grajduri, se mai aud si azi zgomote ciudate noaptea, hoti veniti sa ia ce se mai poate lua: podele, caramida, tigla.
Lelia Urdarianu nu s-a mai intors aici niciodata. A trait pana la 94 de ani, cand inca mai incerca sa picteze buchetele cu flori de camp. Dar pana isi pregatea culorile si panza, florile se stingeau, ii ramanea mereu de pictat o vaza cu flori ofilite.
Astazi, singura supravietuitoare a familiei este domnita Ileana. A recuperat pamantul, iar ferma a trecut-o in patrimoniul national. Istoria inca se scrie din fericire. Muzeul Agriculturii din Romania face eforturi sa scuture colbul uitarii si al Baraganului de pe ceea ce era odata Ferma Model Perieti.
(Reproduceri dupa tablouri din colectia Muzeului Agriculturii din Slobozia)