Clopotul de liniste
Vara de vara, grupuri de turisti atrasi de o bere la iarba verde urca pe firul apei Topolnitei, intinzandu-si paturile si zaiafeturile pana la poalele manastirii. Au cotropit tot. Mici, beri, gratare, fum, costume de baie, conserve, masini bagate cu rotile-n rau. Dar mai ales zgomot. Manele. Urlete asurzitoare. Acolo, pe varful de stanca, manastirea cea alba pare o cetate in asediu. Si-a inchis obloanele spre lumea din afara. Nu mai vrea, parca, sa vada desertaciunea din jur. Vilegiaturisti de-un week-end se reped cu masinile lor pana in fata usii bisericii. Femei decoltate o "viziteaza" fara rusine, defiland dezvelite prin fata monahilor. Vorbesc tare, chicotesc intre ele cand silabisesc pisanii sau inscriptii de pe morminte stravechi. Barbatoi ghiftuiti, in bermude colorate, duhnind a zeci de beri, fac poze de-a valma, chiar si in timpul liturghiilor. Fresca exterioara a zidurilor seculare, unica din intreaga Oltenie, a fost zgariata cu cuiul, cu cutitul, cu varfurile unghiei. Putin mai e din ea. "Turistii" au ajuns pana aproape de turle, ca sa-si scrijeleasca acolo numele, intru vesnica amintire a nerusinarii lor.
O singura pictura a ramas, cred, intreaga. Intr-o firida inalta, sapata in zid, undeva deasupra intrarii. O pictura pe care aveam s-o privesc cu uimire, acasa, ore intregi, in fotografii. Vezi acolo, mai intai, un tron de aur ce pare aproape gol. In mod normal, pe el ar trebui sa sada si sa-si sprijine bratele un mare imparat. Ei bine, pe acest tron imparatesc nu sade un om. La mijlocul lui, pe tablia goala, se afla doar un porumbel. Alb, foarte mic, ca un abur pe zid. Parca abia coborat din zbor, cu aripile inca desfacute, porumbelul se odihneste pe o Carte. In aripioarele sale tine piezis doua dungi subtiri: sulita si buretele, simbolurile Rastignirii. De-o parte si de alta a spatarului, doi arhangheli privesc faptura cea alba si plapanda, cu o dumnezeiasca sfiala. Iar deasupra acestui spatar maiestuos, pe o cruce pustie, atarna stingher o cununa de spini. Stranie icoana cu o pasare, porumbelul alb care s-a vazut pogorand prin deschizatura cerurilor, la botezul Domnului Iisus... "E Duhul Sfant!", aud din spatele meu glasul unui calugar batran, care pesemne ma urmarise de mult, cum starui in contemplare. "Aceasta este una dintre putinele icoane ortodoxe in care Duhul apare singur, fara Tata si Fiu. Un porumbel pe un tron poate parea ciudat, dar in rugaciunile noastre incepatoare, primele pe care le rostim dimineata, pe Sfantul Duh Il numim Mangaietorule, Imparate ceresc, Duhul Sfant care de patru sute de ani s-a pogorat aici, la Topolnita, si carmuieste sufletele noastre..."
Doamne, ce noroc sa-l cunosc intr-un mod atat de firesc pe monahul acesta, Macarie... Avusesem senzatia ca, in ceasul acesta de putina odihna de la inceputul amiezii, toti cei zece vietuitori ai manastirii trebuie sa fie strasnic zavorati prin chilii. Ca nu voi putea gasi pe nimeni. Cum de ajunsese in spatele meu, fara macar sa il simt? Un calugar inalt si slab, cu pasi usori care, ascunsi sub rasa cea lunga, iti par uneori ca nici nu ating pamantul. Barba rara, argintie, ii inconjoara chipul precum o delicata aureola din firisoare de lumina. Zambeste mereu. Imi spune, in timp ce ne strecuram printre schele inauntrul bisericii, ca el nu poate fi suparat pe strainii ce tulbura tihna calugarilor. Nu-i judeca, nu-i poate goni. Ca, uneori, in clipele sale de rugaciune fierbinte, simte asa, ca un "clopot mare de liniste", care se inchide deasupra manastirii intregi, a chiliilor, a curtii, a mormintelor, a celor doua biserici. Un clopot ca de sticla, de la intrare si pana la ultimul zid, ce nu mai ingaduie sa intre nici o soapta din afara. O bariera a tacerii. Si abia atunci, isi da seama de marele Duh ocrotitor, coborat asupra asezamantului, asupra sufletului sau smerit. Rugaciunea, doar rugaciunea, zice acest monah, numai ea te poate apara de tot vuietul fara de rost al lumii.
In duhul Sfantului Nicodim...
Aici, la Topolnita, monahii se odihnesc cel mult cinci ore pe noapte, intre lunga miezonoptica si utrenia din zori. Parintele staret e iarasi bolnav. Sta sus, in chilia sa, fratii nu indraznesc sa-i bata in usa, decat pentru probleme insemnate. Il cheama Pavel, dupa numele manastiresc, are 30 de ani si e cel mai mic din trei frati, care toti sunt astazi monahi. Cel mijlociu e staretul Voditei. Cel mare, Nicodim, e nimeni altul decat episcopul Severinului...
Desi afara zidurile ard, in biserica e nefiresc de frig. Din rasuflarile noastre ies rotocoale de aburi. Un hatis ametitor de schele urca de la inaltimea unui crestet de om si pana sus, in negura boltilor. Peste tot, prin incalcitura intunecoasa de scanduri, intrezarim sfinti. Calugarul Macarie atinge peretii cu degetele lui noduroase, ii mangaie grijuliu, de parca ar fi vii. Nu conteneste a se mira, de fiecare data cand atinge fresca asta seculara. "Patru sute de ani, va dati seama? Ce vopseluri!... Ce iscusinta!... Cum de nu s-a sters? Prin ce minune? De atatea ori manastirea asta a fost golita de calugari, pradata, trecuta prin foc si sabie, dar pictura a ramas, aceeasi ca-n ziua ctitoririi. Niciodata nu a fost refacuta. Multa vreme, in comunism, biserica a fost goala, pustie. Venea din cand in cand un paznic care-si pastea vacile pe aici, apoi pleca acasa. Insa cel mai mult timp a ramas singura aici, in varful muntelui, singura cu usile deschise. O biserica in care se mai adaposteau uneori ciobanii, de ploaie sau de arsita verii..." Si catapeteasma este aceeasi de la inceputuri. Inalta, solemna, innegrita de ani, cu zeci si zeci de ochiuri in care lucesc palid obraji de sfinti. Undeva, in stanga, imbracata intr-o migalita, bombata ferecatura de argint, nepretuita icoana a "Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul", care da si hramul de pe 29 august al manastirii. Monahul Macarie marturiseste ca, de cate ori deschide Usile Imparatesti in timpul slujbelor, nici nu le simte in palma. Sunt usoare, i-e mereu teama ca, daca le-ar strange sau le-ar impinge mai tare, s-ar putea face pulbere inaintea sa. Aceeasi teama, in fiecare zi, la fiecare intrare in altar. Dupa orice calcul omenesc, lemnul acestor usi poleite cu aur e mort, complet putred. "Dar o putere, nu stiu, parca o putere dumnezeiasca salasluieste in fibrele lui, tinand lemnul laolalta, intreg, dupa atatea milioane de atingeri ale mainilor de preoti." Imi vorbeste apoi parintele Macarie despre Sfantul Nicodim de la Tismana, inainte-mergatorul acestei manastiri, in duhul caruia sunt crescuti si azi monahii Topolnitei. A trecut pe aici, venind printre munti, la sfarsit de veac Xiv, imediat dupa ce a terminat de zidit Vodita (probabil cea mai veche manastire din Romania), si a lasat in urma sa ucenici vrednici, sub ascultare sa ridice un nou sfant lacas. "Oh, nici nu va pot spune cat sunt de bucuros! Sa poti sluji in locul unde a slujit altadata marele Nicodim!... Sa poti pasi pe pamantul pe care a calcat El, Sfantul intregii Oltenii... Nu stiu daca va dati seama, dar multimi de bolnavi se vindecau numai cand atingeau cu mainile lor rasa Preacuviosului. Doar dac-o atingeau, o singura data! Se zice c-a intrat si in foc si a iesit nevatamat, curat, incat flacarile nici nu i-au atins parul sau vesmintele. Multi bolnavi s-au tamaduit, mai apoi, doar dupa o pasire pe poarta manastirilor sale. Au fost sapte astfel de manastiri, facute de Sfantul Nicodim in Tara Romaneasca. Iar aceasta, a noastra, e una dintre ele..." Asadar, Sfantul Nicodim a pus cea dintai manastire aici. Mai departe, pe acelasi loc binecuvantat, biserica de azi, cu zidul imprejmuitor de aparare, a fost zidita pe la inceput de veac Xvii, de catre un mare "vel capitan de plai", pe numele sau Lupu Buliga. Un ctitor mult iubit in tinut, caci la mormantul sau oamenii locului se inchina si acum, ca la o icoana de piatra rece. Din vremea sa, biserica a ramas neschimbata. Chiar daca peretii s-au fisurat, chiar daca fresca exterioara a fost devastata cu salbaticie. De un an de zile n-au mai fost vazuti pictori acolo sus, pe schelele din turle. Fusesera unii buni, daruiti, care au spalat cu evlavie o parte din sfinti. Dar calugarii nu au mai avut cu ce sa-i plateasca.
O viata intreaga de asteptare
Apoi iesim, pentru ca parintele Macarie vrea sa-mi arate si bisericuta cealalta, din lemn, pe care vietuitorii manastirii au adus-o, bucata cu bucata, dintr-un satuc oltenesc parasit in creierii muntilor, unde fusese de mult data uitarii. Au reparat-o. Au salvat-o. Caci, daca mai staruia acolo vreo cativa ani, cadea pe deplin prada paraginii si putrezelii. Imi arata apoi chiliile. Cele vechi, elegante casute regatene, albe ca laptele si invelite cu iedera frumoasa in cerdacuri. Cele noi, reunite intr-un conac stralucitor, cu etaj, asezat chiar in fata drumului de intrare. Si gradina... Minunata gradina din vale, cea mai draga din toate ascultarile pe care le-a avut vreodata monahul Macarie... "Cel mai mult mi-a placut munca la gradina. Eu am facut-o. Era pamant sterp, pietros. Odata au venit apele mari, din munte, si au inundat manastirea asa, si au asternut un strat gros de mal peste tot si eu i-am zis la parintele staret: "Toata nenorocirea-i data de la Dumnezeu. Hai sa facem acum si o gradina". Si el a zis bine. Malul l-am nivelat, am pus si nitel balegar, apoi am arat si, incet, au inceput sa apara varza, cartofi, morcovi, rosii. Rosii frumoase am avut, asa, cat pumnul. Mi-a placut la gradina, sa vad cum iese din seminte ceva. Mi-a placut sa ma mir cum rodesc. Pamantul sa-l sap, pomii sa-i curatasc, via s-o curatasc, s-o leg, s-o altoiesc. Sa-ti fie draga cand o vezi, asa, toata gradina. Nici o munca in manastire, sa stiti, nu-i prea umilitoare, nici una nu trebuie sa te indeparteze de la rugaciune. Uitati-va, marelui parinte Paisie Aghioritul ii placea mult sa munceasca la gradina. Odata, un ucenic l-a intrebat ce mai face. "Iaca, imi spovedesc gradina", a raspuns cuviosul. Cum adica? Adica o plivea, o curata de toate buruienile, de toti spinii, de tot ce e rau. La fel cum face un duhovnic cu sufletul omenesc. O gradina frumoasa ii ca omul primenit. Cand se schimba dimineata si se spala si isi ia o camasa curata si porneste catre biserica. Mi-a placut la gradina. Acuma, parintele staret nu ma mai lasa sa muncesc acolo. Are dreptate, zice ca-s bolnav. Zice ca-s tare bolnav..." Cand vorbeste despre toate astea, plimbandu-se prin manastirea sa, parintele Macarie rade, nepasator la oricare din necazurile sale. Uita de infarcturile avute, de "valurile de sange" care i-au innegrit picioarele de la genunchi in jos. Chipul sau pare cu totul inapt de a se incrunta. Acum, la batranete, se vede cu ochiul liber cum toate brazdele fetei incep sa i se netezeasca, sa se relaxeze, sub efectul unei mari linisti, ce vine dinauntru. Nu raman decat niste linii, pe o piele intinsa. De aceea, nu-i judeca el pe zgomotosii oameni veniti din afara: fiindca si el a trait in lume. A trecut prin multe necazuri. A muncit in lumea plina de ispite, a muncit la camp, in fabrica, a muncit o viata intreaga, pana la 65 de ani, numai cu gandul la Dumnezeu. Destinul sau mi se pare pilduitor, demn oricand, prin covarsitoarele sale invataminte, de a aparea intr-o carte precum cele cu vieti ale sfintilor. Unii oameni asteapta o luna pentru a intra la manastire sau a fi facuti calugari. Altii au rabdare un an. Doi, trei... Omul acesta a asteptat o viata. Fara sa carteasca. A asteptat rabdator, pana ce "a terminat cu toate obligatiile fata de cele pamantesti", si abia apoi si-a urmat chemarea. A voit calugaria inca de foarte tanar, atunci cand i s-a-ntamplat sa-L cunoasca prima oara pe Dumnezeu. Dar a intrat in manastire batran. "De copil si pana acum, m-am simtit mereu asa ca un pui care iese din gaoace. Ca puiul ala care iese la lumina si nu mai sta locului. Umbla de colo-colo. Mereu am alergat, mereu am cautat ceva, la inceput nu stiam nici eu ce. Cand L-am gasit pe Dumnezeu eram tanar, dar casatorit, si nevasta mea - abia o luasem - mi-a spus: "Nu poti sa ma lasi singura. Trebuie sa-ti faci datoria fata de mine si sa-mi faci copii...". I-am facut copii. "Ei, acuma trebuie sa muncesti ca sa-i cresti, ca sa-i vezi la casele lor...", si am muncit. Am muncit patruzeci de ani in uzina la Electroputere, zi-noapte, fara intrerupere, si am facut o casa si i-am vazut si pe copii insurati, la casele lor. Dar niciodata, in toti anii astia, n-am contenit o clipa sa ma gandesc la manastire. Nici o clipa! Numaram anii sa treaca, unul dupa altul, ca sa ajung mai repede la pensie si sa plec. Chiar in ziua cand m-am pensionat, le-am zis: "De-acuma, daca nu mai aveti treaba cu mine, eu ma duc...". Dar nevasta mi-a spus: "Stai. Ai uitat ca ai zece pogoane de pamant? Daca ai muncit toata viata si inca mai vrei sa muncesti, macar munceste pentru casa ta...". Pe vremea aceea, ca sa vii la manastire iti trebuia consimtamantul familiei, iar ea nu voia sa mi-l dea. Pentru prima data m-am asezat in fata femeii si i-am zis calm, bland: "Atunci uite, draga mea, eu o sa dau divort...". S-a mirat si dansa. Eu mi-am iubit femeia. Si ea pe mine. Cred ca nu mi-a dat consimtamantul mai mult asa, ca sa ma ocroteasca, ca sa ma tina langa dansa. Dar pana la urma mi l-a dat..." Aici intervine insa marele miracol al destinului parintelui Macarie: ceea ce a dorit o viata intreaga s-a implinit in nici o luna de zile. In numai trei saptamani a urcat toate treptele monahale: frate, rasofor, monah, diacon, preot, ba a fost pus si sa spovedeasca si sa slujeasca in biserica. Sunt monahi care, nici dupa o viata traita in manastiri, nu au putut ajunge atat de departe. El a plecat de acasa varstnic, ca un cersetor, fara sa ia nimic cu sine. S-a dus mai intai la Clocociov, la marele duhovnic Visarion, unde se spovedise de atatia ani si caruia ii devenise un adevarat discipol mirean. N-au vrut sa-l primeasca. "I-am rugat doar sa ma lase sa stau, chiar si sub cerul liber, le-am zis ca nu vreau decat sa fiu in apropierea duhovnicului meu. Sa sap santuri, sa ranesc la porci, orice! Mi-au zis ca nu se poate, c-am avut familie, copii. Ca sunt prea batran. La Carcea, in apropierea Craiovei, am auzit ca doua maicute venite de la Tismana pusesera temelie la o manastire noua. Le-am rugat sa ma primeasca macar paznic, la materialele lor. Mi-au facut o baraca de scandura, mi-au dat un caine mare, lup, si m-au lasat. S-a invatat cainele cu mine si dormea langa mine, acolo-sa. Am stat in baraca o iarna, eu cu un caine. Singur cu un caine, langa o temelie goala de biserica. A trecut primavara, a inceput vara si atunci a trecut pe acolo Inalt Preasfintitul Nestor. S-a uitat la santier, s-a uitat in jur si le-a intrebat pe maici: "Da cu omu asta ce-i aici?". Maicile au ridicat din umeri. Apoi i-au spus viata mea. Inaltul a venit catre mine. El s-a uitat la mine, eu la el. Cand i-am vazut ochii luminosi, mi-am zis: "Doamne, omu asta faca ce-o vrea cu viata mea!". Inaltul a zis: "Hai cu mine...". M-a poftit intr-un Aro si m-a adus aici, la Topolnita. Dupa o luna de zile, de ziua hramului, pe 29 august 1991, eram deja preotit. Dupa o viata intreaga, preot adevarat, in odajdii frumoase, albastre, slujind in altar. Iar de aici, poate sa pice cu ceara din cer peste mine, ca tot nu mai plec. Aici vreau ca sa mor!"
Rugaciune fara tulburari
"Cine munceste fara sa se roage, acela este un argat. Cine munceste rugandu-se, cu dragoste de Dumnezeu, acela savarseste Liturghie..." Asa zice parintele Macarie. Rugaciunea si munca, cele doua leacuri ale vietii sale pentru toata galagia si zadarnicia lumeasca. Aici, la Topolnita, el a invatat rugaciunea adevarata. A fost invatat cum sa se roage fara sa fie tulburat de nimic din ceea ce este in jur. Acum cativa ani, au trecut portile manastirii niste calugari rusi, sositi din marile lavre ale Moscovei. Atat de mult le-a placut aici, incat le-au daruit monahilor Topolnitei o racla cu 29 de particele de moaste ale unora dintre cei mai mari sfinti ai Rasaritului. Era vara, era cald, monahii romani si oaspetii lor au stat impreuna afara, pe pajistea verde. Atunci l-a cunoscut calugarul Macarie pe-un cuvios parinte rus, numit Varsanufie. De la el a invatat cum sa practice rugaciunea scurta, a inimii, "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul", cum sa faca s-o poata rosti in fiecare clipa, "o data cu respiratia", cum sa-si "incalzeasca inima cu cuvintele ei". Jos, in vale, vuiau cantarile "turistilor", iar parintele Varsanufie a fost intrebat de batranul sau ucenic roman ce-ar trebui sa faca un calugar in asemenea situatii. Cuviosul i-a raspuns: "Sa te rogi pentru ei. Nu-i grai de rau, frate, ci roaga-te pentru dansii. Caci, osandindu-l pe aproapele tau care greseste, nu te osandesti oare si tu pe tine? Tu-l osandesti pe el c-a gresit, dar oare tu nu ai gresit sau nu poti sa gresesti chiar maine? Nu pe ei trebuie sa-i osandim, ci pe noi, pentru neputintele noastre...". Parintele Macarie a invatat, asadar, ca, decat sa-l condamni pe cel de langa tine, mult mai placut ii este lui Dumnezeu sa lupti. Sa lupti mereu, sa lupti cu tine insuti. "Noi, oamenii, suntem aici pe pamant biserica luptatoare. Doar sus, in cer, acolo este biserica biruitoare. Noi trebuie sa ne luptam mereu, caci noi suntem in trup. Avem nevoie de odihna, de mancare, de rabdare... Aici, pe pamant, te-nvaluie grijile, ispitele, gandurile si trebuie sa ne luptam cu ele. Si stiti care e, dintre toate, cea mai grea lupta? Lupta cu mintea! Sa nu-ti plece, sa nu-ti fuga. Asta am invatat eu aici, la Topolnita. Auzi o galagie? Te gandesti la cele pamantesti? Atunci iti fuge mintea de la rugaciune. Unii zic ca nu se pot concentra, ca citesc pagini intregi, dar nu stiu ce-au citit. Le fuge mintea. Si daca a fugit de la tine, atunci tu ce faci? Du-te dupa ea! Fugi! Prinde-o! Unde esti cu trupul, acolo si cu mintea sa te duci. Unde esti tu, acolo sa fie si rugaciunea cu tine! Si tot asa, mai departe, viata noastra este o lupta, o lupta pe care trebuie s-o duci pana la capat, pana la mantuirea cea mare. Si cred ca abia acum, la sfarsitul vietii mele, pot spune ceva aproape sigur: da, abia acum cred ca ma simt fericit!"
Fotografii de Daniel Trasnai
Cei ce vor sa ajute Manastirea Topolnita pot folosi contul bancar 2511.1-1954.1/Rol, deschis la B.C.R. Drobeta-Turnu-Severin, sau adresa: Manastirea Topolnita, sat Schitul Topolnitei, comuna Izvorul Barzii, judetul Mehedinti, C.F. 4426506