Mai intai, ca un soi de avertisment, vezi turnul acela vechi si ciudat. Apoi, dupa o cotitura a drumului, dincolo de copacii din parcul satului, apare cetatea. Rotunda si robusta, cu zidurile ei albe, terminate in creneluri, straluceste in asfintit, inconjurata de vechile case sasesti. Pare o pasare uriasa si lenesa, o pasare de piatra ramasa dintr-un alt ev.
Ma aflu in Prejmer, satul brasovean asezat nu departe de culmile Ciucasului. Forfota autocarelor cu turisti veniti din toata Europa sa vada una dintre cele mai frumoase cetati taranesti ale sasilor din Ardeal s-a mai potolit. In sfarsit, ma hotarasc sa intru si eu in cetate. In fata batranelor ziduri, avand pe ele stantate datele unor ani vechi, simt o sfiala veche, copilareasca.
Incep sa-i dau tarcoale cetatii pe dinafara. E mai mare decat parea, ascunsa intre copaci si-ntre case. Trec apoi si de portile mari de stejar. Dupa un tunel furisat pe sub zidul de piatra interior, vad un paienjenis de scari de lemn si de incaperi cu usi zdravene, numerotate meticulos. Sunt goale toate si incuiate. In mijloc, inconjurata strans de ziduri, sta biserica frumoasa si veche, de aproape o mie de ani. Ici, colo, inscriptii rasfirate pe peretii grosi ai cetatii iti explica rostul unor arme de lupta sau punti de aparare. Au nume ca dintr-un alt taram: "orga mortii", "barbacana cu hersa"... Poate ca inca nu inteleg destul, dar prin cetatea acum pustie, ma simt ca un copil norocos, picat intr-o jucarie imensa. Si mai e si linistea aceea incredibila dintre ziduri, linistea intrerupta arar de sunetele blande, ca ale unui pahar de argint, scoase de orologiul din turnul bisericii. Brusc, nimeresc o scara ingusta si abrupta de lemn. Cam de-a busilea, ajung pe inelul de piatra al zidurilor, un coridor circular cu acoperis de lemn, lung de 500 de metri, straniu si intunecos: "Roata de piatra", cum ii spun sasii, pana nu demult locul lor de plimbare preferat, un soi de Corso catarat pe ziduri de fortareata.
Si numai apropierea serii m-a tras afara din cetate. Dar abia iesit in strada, am vazut cum, pe unul din zidurile vechi, se asezase linistita o barza: aripile ei departate sclipeau delicat si magnific in amurgul tarziu.
Cetatea cu miros de grau
Aproape toti sasii din Prejmer, atatia cati au mai ramas azi aici, stiu sa-ti spuna istorii vechi de sute de ani cu cetatea lor, de parca le-ar fi trait chiar ieri, in familie. Dar si amintiri mai recente au sasii, din vremea cand, in urma cu patru decenii, cetatea era inca vie...
Domnul Willi Copony se trage dintr-una din cele mai vechi familii sasesti din Prejmer. Ma primeste cu aer demn si distant, care ii sade chiar bine: la 70 de ani, e un barbat inca frumos. Pe peretii casei lui cu camere mari, elegante si vechi, observ inramat, deasupra unui scrin vechi, arborele genealogic al familiei. Barbatul din fata mea isi stie radacinile pana la 1500. Dintr-un vraf de albume vechi, imi arata apoi o poza ingalbenita. Din ea ma priveste, cu un aer inca mai scrobit si mai teapan, un barbat in tinuta de husar. E strabunicul, imi spune, a fost primar in Prejmer, si acum 150 de ani a ridicat casa in care tocmai am intrat. Dupa care, infundandu-se intr-un fotoliu, d-l Copony isi intoarce amintirile si povestile spre cetate.
"La inceput a fost biserica. Stramosii nostri, veniti aici pe la 1200, cum au venit toti sasii din Ardeal, au ridicat biserica odata cu satul. Pe urma, dupa nici 200 de ani, au inceput invaziile: tatarii, turcii, navaleau toti in Ardeal prin pasul Buzaului. Si intai de Prejmer se izbeau. Si atunci, in mai putin de o suta de ani, toti sasii din sat au ridicat cetatea aceasta. Au ridicat-o ca scut de aparare in jurul bisericii: Kirchenburg. Dupa care, vreme de sute de ani, au tot fost atacati. Si sasii se retrageau in cetate cu familia, in camerele lor cu provizii si se aparau. Iar camerele purtau chiar numarul casei unde locuia fiecare. Iar turcii, neputand cuceri cetatea, inainte de a pleca, dadeau foc la tot satul, caci casele erau din lemn. Si sasii coborau din cetate si isi ridicau satul iar. Tot la zece ani, recladeau tot, cu incapatanare, iar si iar. Doar cetatea ramanea neschimbata. Dar dupa ce s-a terminat si cu invaziile, sasii din Prejmer i-au gasit repede alt rost cetatii lor", isi continua povestea d-l Copony. "In camerele numerotate, racoroase si mari, au inceput sa isi tina graul, slanina si mirodeniile. Se pastrau mai bine si erau aparate de hoti. Si asa s-a intamplat cu mai toate cele 300 de cetati taranesti din Ardeal." Batranul domn isi mai aminteste cum, inainte de razboi, vedea morarul venind o data pe saptamana la cetate, sa ia grau pentru macinat. Si cand se deschideau portile, cetatea mirosea toata a grau proaspat si a mirodenii. Willi Copony mai tine minte cum, tot copil fiind, se juca pe zidul circular al cetatii si strangea oua de pasari salbatice. Tatal sau, care studiase la Viena, canta la vioara si isi injghebase in Prejmer o mica orchestra de viori. Cand era vreme frumoasa, cantau muzica vieneza, in parcul din fata cetatii.
Incerc sa-mi inchipui, pe cand stam molcom de vorba, cetatea mirosind a grau proaspat si, alaturi de ea, sunetul viorilor, sunetul valsurilor si-al polcilor, alunecand ca o apa, pe ziduri.
"Da, cetatea asta a fost inima noastra. Cetatea si biserica", imi spune cateva ore mai tarziu si Anna Junesch, cea mai batrana sasoaica din Prejmer. Frau Anna are 92 de ani. Si un puternic accent german. De cele mai multe ori amesteca savuros cuvinte romanesti si sasesti. Arata ca o bunicuta din basmele Fratilor Grimm. Tot timpul cat stam de vorba, tine in poale un mat. Si mangaindu-l, chipul impietrit al batranei tresare prietenos. Incepe sa-mi povesteasca si ea franturi de amintiri de-altadata despre obiceiurile sasesti. Tine minte cum vara, de pilda, la fiecare nunta se facea un popas obligatoriu in fata cetatii si nuntasii incingeau aici dansuri, poate in amintirea vechilor batalii. Dansau fericiti valsuri si polci sasesti, lendleruri saltarete, in sunetul ascutit al fanfarei din sat, care canta fara bani, pentru ca muzica era o indatorire obsteasca.
Iar toamna, de Ziua Recoltei (Erntedankfest), care la sasi este o sarbatoare religioasa, biserica veche din cetate se umplea toata, impodobita cu fructe si bucate si spice de grau. Pe altar se punea o paine mare cat o roata de car, si pana si lampadarul cel mare al bisericii era incarcat cu struguri. Si la fel, pe zidurile din interiorul cetatii, unde se atarnau dovleci si ramuri cu mere si ciorchini aurii... Si dupa slujba, imbracati toti in portul lor sasesc, prejmerean, mergeau din casa in casa si imparteau fructe. Iar cand venea iarna, batrana Junesch imi spune ca nu poate uita bradul acela urias, de Craciun, bradul care era ridicat de fiecare data in biserica. Si ei, copiii, dupa ce ieseau de la biserica, se urcau pe cetate si cantau veseli si piosi, dand roata pe ziduri, cantece nemtesti de Craciun: "O, Tannenbaum!". Batrana tace o vreme. Poate ca amintirile au obosit-o, cine stie. Daca nu s-o fi visand iar prin cetate, copil cantand fara griji.
Albert si camera impacarii
Ca mai toti sasii pe care ii intalnesti, batrana doamna Junesch are darul povestirilor mai degraba exacte, aproape seci. Caldura intamplarilor mai mult o ghicesti, scurgandu-se printre pauzele ei de rostire, sovaitoare si nostalgice. O intreb daca stie ceva, vreo poveste de demult, legata de acea crunta camera din cetate, numita "a impacarii". Numai vazand-o si te trec fiorii. Este prima din coridorul interior. Practic, cu ea incepe cetatea, si asta nu-i deloc o intamplare. Pe langa camera impacarii, multe temnite medievale par un lux. E lunga, ingusta si fara geamuri, nu se poate sta in ea in picioare, ci doar pe branci. Pe vremuri, pana acum 200 sute de ani, daca doi soti se certau, aici erau bagati. Li se dadea sa manance dintr-o singura strachina si cu o singura lingura. Pat nu aveau. Si sotii certareti erau tinuti aici pana se impacau. Oricat ar fi durat. Comunitatea ii inchidea si, tot ea, desfereca lacatul. Unitatea obstii trebuia tinuta cu mana de fier. Si de piatra.
Batrana Junesch, desigur, n-a apucat vremurile acelea. Dar dupa o clipa de ezitare, isi aduce aminte brusc o istorie pe care Oma, bunica ei, i-o spunea in copilarie. Ii spunea uneori: "Fata, nu mai privi mult pe fereastra, ca ai sa patesti ca Albert!". Acest Albert se nascuse demult, intr-o familie bogata de sasi din sat. Asa ca putea sta toata ziua sa viseze la geam. Pe atunci Albert era tanar, de-abia ii mijise mustata. Si intr-o zi, vazu pe fereastra camerei lui o naluca. Pe ulita mare din sat trecea cea mai frumoasa nemtoaica din tot Ardealul. Si Albert hotari pe loc ca aceea ii va fi lui nevasta. Si dupa cativa ani, cand ii veni si lui vremea insuratorii, Albert lua la rand toate satele sasesti din jurul Brasovului, cautand-o pe naluca aceea. Intr-un tarziu, a gasit-o, a luat-o acasa si a facut nunta mare. Dar dupa vreun an, Albert incepu sa inteleaga ca femeia de langa el nu e aceeasi cu cea pe care o vazuse atunci pe fereastra, visand cu ochii deschisi. Suparat, incepu sa-i caute prilej de cearta. Iar daca se tot certau, au fost bagati la camera impacarii, unde nu s-au chinuit insa mult, ba chiar au iesit linistiti. Stia el, Albert, ca nevasta nu-i vinovata. In schimb, s-au inteles amandoi ca ea sa-l lase liber pe el, sa-l paraseasca si sa fuga in lume. Si pentru asta, Albert i-a dat femeii o parte bunicica din averea lui. Dupa care a inceput iar sa caute naluca pe care o vazuse, sasoaica aia frumoasa ca o lumina de biserica. Si a alergat Albert dupa ea tocmai pe la Sibiu. Si cand i s-a parut lui ca a gasit-o, a adus-o si pe ea acasa, in Prejmer, si iar a fost nunta mare. Insa dupa mai putin de un an, Albert cel nemultumit a ajuns si cu nevasta a doua la camera impacarii. Si cum era foarte sigur ca pana la urma tot o sa-si gaseasca naluca, i-a dat si ei destula avere, ca sa il lase in pace si sa se duca de unde a venit. La fel s-a intamplat si cu a treia, si cu a patra nevasta. Incat Albert ajunsese sarac si singur. Si nici nu mai cauta prin satele din jur.
Intr-o zi, l-au gasit in camera impacarii. Intrase singur si statea acolo si astepta. Asa ceva nu se mai pomenise. Si Albert nici ca voia sa iasa. Zicea ca vrea sa se impace acolo, singur, doar el cu naluca lui. Da dupa o vreme, Albert a disparut. Nu se stie cum, nu se stie nici cand, fiindca nimeni nu-l vazuse iesind ziua pe portile cetatii. Iar noaptea erau ferecate. Iar dupa un timp, spunea Oma, in Prejmer a intrat intr-o duminica o trasura inalta, trasa de cai nemtesti. Si de dupa geamurile calestii, oamenii au zarit, toti, un chip de femeie: blonda si frumoasa cum nu se mai vazuse in sat. Semana putin cu fiecare dintre nevestele lui Albert. Si au zis prejmerenii de-atunci: "Asta trebuie sa fie naluca lui Albert!". Dar Albert nu mai era acolo s-o vada. Si n-a mai fost de gasit nicaieri, niciodata. Si tot cam de atunci si-a incheiat rostul si camera impacarii. "Eei, dar toate astea s-au dus, au murit demult", spune batrana Ana, in vreme ce motanul din poale i-a adormit. "Dar Oma tot imi spunea, amenintandu-ma in joaca: "Nu te mai uita asa lung pe fereastra, ca poate ajungi si tu ca Albert: o naluca gonind dupa o alta naluca"".
Prajituri si mere de vara
Poate ca dupa o naluca alergam si eu acum, prin Tartlau (numele german al satului). Dupa naluca copilariei mele si a verilor petrecute demult, tot intr-un sat sasesc din Ardeal. Era, bineinteles, si acolo o cetate pe care o cotrobaiam, descoperind-o cu o febrilitate neobosita. Duminica trageam clopotele la biserica saseasca cu Willi si Karly, baietii gazdei la care stateam. Si construiam toata ziua cetati de lemn peste rau. Onkel Ehrmann, gazda mea, era florarul satului. Facea cele mai mari si mai frumoase buchete de flori pe care le-am vazut vreodata. Iar de Sfanta Marie Mare, toti sasii scoteau de prin lazi mastile lor vechi de carnaval, colorate si pocite cu haz. Si dupa ce-mi puneau si mie una pe fata, porneam pe strazi, intr-o procesiune pestrita si jucausa, cu un abur de libertate si prietenie, pe care nu pot sa-l uit.
Iar acum, stand de vorba cu d-l Copony si cu batrana d-na Junesch, incepusem sa regasesc ceva din vechea atmosfera nemteasca a copilariei. Caldura aceea robusta ca o cetate, care se lasa greu dezvaluita. Caci tot desirandu-mi la povesti si amintiri despre lumea apusa a sasilor, chipurile celor doi, grave si demne la inceput, se imblanzisera. Batrana d-na Ana a inceput sa ma rasfete cu prajiturele si mere de vara, iar d-l Copony nu se mai satura sa stam de vorba la cafeaua pe care mi-o servise cu gingasie, in portelanuri de familie, cu monograma mamei: "Von Sigmont". Lipsea insa forfota de altadata a strazilor, forfota sasilor, pe care o apucasem candva.
Exodul
Cand isi aminteau, insa, de chinurile indurate imediat dupa razboi, chipurile interlocutorilor mei se aspreau brusc. Atunci, in 1945, toti sasii din Ardeal, barbatii intre 18 si 45 de ani si femeile pana la 40, au fost ridicati si dusi in Rusia, la munca: despagubiri de razboi cerute de tara invingatoare. Iar aici, li s-a luat tot: si case, si pamant. Batrana Junesch isi aminteste cand l-au ridicat pe sotul ei. Au venit un ofiter rus si doi unguri civili. A fost in iarna lui 45. Pe barbat i l-au dus la munca, in minele de carbuni din Dombas, impreuna cu fratele lui. I-au spus sa se prezinte la gara cu caruta cu cai. Si dupa ce l-au suit in vagonul de marfa, le-au luat si caruta, si caii. "Ei, si ne-au golit ei atunci si toata cetatea de bucate, sa nu ramana un bob sasilor!", icneste batrana. Fiul ei, Johann, se apropie de noi si incepe sa vorbeasca si el. "Aveam 15 ani atunci. Ganditi-va, eram tarani si nu mai aveam pamant. Muream toti de foame. Tin minte ca ma duceam pe calea ferata si culegeam boabele de grau care mai cadeau din vagoane. Cat sa culegi?! Imi umpleam buzunarele, ma intorceam acasa si puneam mana aia de grau la rasnit in masina de cafea, sa facem o painita mica la toata familia. Asa copilandru, am inceput sa muncesc la calea ferata, la terasamente. Iar mama, de necaz, s-a imbolnavit. A paralizat. Noroc cu un doctor, prieten de-al tatii, care a tratat-o fara nici un ban. Si cand s-a intors tata, mama se mai intremase. Dar a venit singur. Fratele lui se prapadise in mina. Pe urma, in 1950, ne-au dat casele inapoi. Dar fara pamanturi". "Si de-atunci am ramas eu asa, mai bolnava, ca poate v-as fi povestit mai multe, dar le-am mai uitat de necazuri", spune d-na Junesch, cu un suspin.
*
Aproape tot timpul cat statusem de vorba in casa lor batraneasca inconjurata de flori, nu mi-am putut desprinde ochii de pe un paretar cusut frumos, de mana. Pe el era scris ceva in germana, cu litere gotice. Nu intelegeam decat sfarsitul: "nu doarme". La plecare, am intrebat despre paretar. Batrana mi-a raspuns ca il cususe demult, pe cand era domnisoara si iesea, duminicile, cu flacaii si fetele la cetate, sa danseze si sa glumeasca. "Si ce scrie acolo?", intreb. "Scrie", mi-a raspuns cea mai batrana sasoaica din Prejmer, "scrie asa: "Cel care ocroteste nu doarme". Si acela e Dumnezeu. El ne-a ocrotit mereu pana astazi. Si de-aceea, dupa 1990, cand atatia sasi din Prejmer au plecat, eu am vrut sa raman aici, cu copiii. Pe locul si pe pamantul nostru".
Poate ca si Willi Copony se simte ocrotit in casa lui veche si frumoasa, printre pozele si umbrele stramosilor sai. Pentru ca, dupa ce a plecat in Germania si a obtinut acolo cetatenia si o pensie buna, cu toti banii castigati se intoarce acum, vara de vara, in Prejmer, sa ocroteasca si sa sporeasca proprietatile familiei. Si lucreaza pamantul pentru singurul sau nepot, care castiga aici, cu calculatoarele, mai mult decat toti unchii sai din Germania la un loc. Si va ramane in Romania. Captiv, si el, farmecului stravechi al cetatii...
Castelana din Tartlau
In cetatea Prejmerului sta de 14 ani o fata. De 14 ani, ca un duh bun, ea e administratorul si ghidul cetatii. S-a mutat aici cu familia, cu sotul ei si cu cele doua fetite si iese arar dintre ziduri. O cheama Cristina Balog si e sasoaica, nascuta Zerbes. In duminica aceea insorita in care am cunoscut-o, "stapana" cetatii si-a luat dintru inceput, serios si nemteste, rolul de ghid. Mi-a vorbit de tunelurile misterioase si lungi care erau candva sub cetate, acum disparute. Si langa usa bisericii, mi-a aratat bolovanul acela greu, cu belciug, "bolovanul rusinii", de care erau legati candva raufacatorii. Si m-a mai dus in vechea curte a brutarilor, din ale carei acoperisuri au ramas azi doar umbre desenate pe cer; curtea aceea mai tot timpul incalzita de soare, unde locuieste si ea.
Cristina e mandra de locul nasterii ei, de sat, de cetatea care a ramas tot timpul a sasilor, a comunitatii sasesti. Si chiar daca slujba e atat de obositoare si cetatea aproape ca a inchis-o intre zidurile ei crenelate si reci, Cristina Balog tot nu putea renunta la fortareata aceea. N-a putut niciodata sa se desparta de cetatea ce-i fermecase copilaria. Pentru ea s-a hotarat sa ramana pe loc, in Prejmer, sa poata spune mai departe istoria si povesile sasilor.
La sfarsit, am intrebat-o pe castelana din Tartlau ce face atunci cand ramane doar ea singura in cetate. Ma gandeam ca poate bantuie si viseaza prin curtile invadate de liniste sau urca, poate, pe "roata de piatra". Dar Cristina face altceva. La sfarsitul fiecarei zile, intra ostenita in biserica goala si sta o vreme nemiscata, pe o banca. Apoi incepe sa se roage, inaltand un murmur spre Dumnezeu, pentru inca o zi pe care i-a mai daruit-o aici, pe pamant. Caci ei ii place sa traiasca pe acest pamant. Cu cetatea ei, printre oameni si amintiri...
Fotografii de Emanuel Tanjala