Vizibil marcata de suferinta pe care o traieste, Virginia Mihalache isi spune durerea dintr-o suflare: "In 5 martie 1998 am nascut un copil cu un defect grav, nastere pelvina, avea picioarele pe abdomen. Ce blestem ne-a lovit, cu ce oare am pacatuit sa am nacazul asta? L-am luat in brate asa olog cum era, ca doar nu puteam sa-l arunc la ghena sau sa-l abandonez la vreun orfelinat, l-am dus la Timisoara, la cei mai buni doctori. Au fost patru comisii care se cruceau cand vedeau analizele, dar nu-mi spunea nimeni nimic-nimic, de parca as fi gasit copilul acela desfigurat pe drum".
Intr-un tarziu, Virginia Mihalache le-a marturisit medicilor de la Timisoara ca sotul ei a lucrat sase ani ca vagonetar la mina de uraniu Lisava. Se plangea de ameteli, ii aparusera niste pete rosietice pe tot corpul, de-i era rusine sa se mai dezbrace la iesirea din sut. Oprea lucrul si se scarpina minute in sir si innebunea cand mesterul urla la el sa puna mana pe lopata ca scade productia de minereu de uraniu. Sotii Mihalache au cumparat animale din ordonanta de la mina si mai tarziu le-au vandut ca sa aiba bani pentru tratamentul copilului. Banii s-au dus ca si cum n-ar fi fost, iar copilul de abia poate sa mearga, inlantuit de mana maica-sii.
In jurul nostru, oamenii s-au strans ca la urs. Stiu toti povestea Virginiei Mihalache, stiu toate nenorocirile provocate de uraniu, in exploatarile din Caras-Severin, la Ciudanovita, Lisava, Varful Boului, Ruschita. Un fost miner la Ciudanovita povesteste despre o alta grozavie provocata de radiatii: "Aici s-a nascut un copil cu doua inimi, altul s-a nascut cu inima pe partea dreapta, dar au plecat de aici si s-au stins acasa la parintii lor, in Moldova".
In minele de uraniu din Caras-Severin au lucrat zeci de mii de mineri adusi din Oltenia, din Moldova, din Maramures. Era nevoie de mana de lucru pentru uraniul care pleca spre Uniunea Sovietica, in trenuri-fantoma, acoperite, ca sa nu se stie ca transportau moarte. Exista o singura halta, la Feldioara, langa Brasov, unde minereul era maruntit si preparat. Apoi uraniul pleca spre rusi. Mai tarziu, Romania a exploatat uraniul pentru nevoile sale, dar niciodata minerilor nu li s-a spus la ce riscuri se expun. Unii au aflat mai tarziu, cand s-au imbolnavit grav de silicoza, de cancer pulmonar, de leucemie.
Sanatoriul groazei
La 20 de kilometri de Anina, frumosul oras svabesc de altadata, acum cotropit de tristete, se afla o cladire imensa si urata, care sta sa se prabuseasca: este sanatoriul Marila, pe care numai privindu-l, ai impresia ca intri in infern. In sinistra cladire sunt internati bolnavi incurabili, in majoritate fosti mineri la minele de uraniu, atinsi de boala lor teribila si nevazuta, care ii distruge incet-incet.
Ioan Adeconitei a lucrat si el la mina de uraniu din Ruschita, la Varful Boului, si ii blesteama incontinuu pe cei care nu l-au avertizat ce il asteapta la anii de pensie. Se blesteama si pe el ca, atunci cand si-a vazut colegii murind, n-a fugit de la uraniu, dar unde sa fugi, cand ai cinci guri de hranit si nevasta nu are loc de munca? Adeconitei scuipa cu obida atunci cand povesteste de sefii care ii obligau sa ramana in mina si-al doilea schimb, ca sa fie realizat planul cincinal la uraniu. "Am facut silicoza, am astm bronsic, am reumatism din prapadita aia de mina, ca m-a impins diavolul sa lucru aicea, ca sa cresc copiii. Am simtit eu ca ma imbolnavesc, dar nu ne spuneau adevarul, nici aia care veneau cu razele la plamani. Cum veneau, cum plecau, cu hartoagele in brate, spunandu-ne sa ne facem planul, ca tara are nevoie de uraniu. Nu stiam ca suntem iradiati in mina, nici nu dadeam importanta, importanta era viata de toate zilele. Ca de traiesc, de mor, ce conteaza!, mai important era sa castig painea copiilor. Am, acum, o pensie de un milion si sapte sute de mii, dupa zece ani in subteran. Dar zece ani acolo jos fac cat treizeci de puscarie, asa sa stiti dvs...."
Ioan Adeconitei are lacrimi in ochi. Pleaca tarandu-si piciorul zdrobit in sut, pleaca spre sanatoriul in care isi numara zilele si se roaga la Dumnezeu macar sa faca intr-un fel ca sa poata respira cat de cat, ca se sufoca dupa numai cinci metri. Atras de vorba se apropie alt bolnav, cu parul ravasit si transpirat, care ii iese de sub o basca scofalcita. "Si eu am fost miner, da la Lisava, ca acolo m-am imbolnavit. Geaba spun altii ca nu stiau in ce se baga, ba eu stiam, eu ma bagam la uraniu pentru bani si m-am ales cu gradul doi de silicoza. Da nu mai am mult si scap, ma scapa moartea de suferinta. Am mult praf in mine, ca aici, la uraniu, praful se pune mai repede ca in minele de carbune, e mai rau si decat radiatiile." Sava Traian respira mai greu decat Adeconitei si nu pare deloc mirat cand il intrebam daca i-au mai murit dintre colegii cu care lucra la uraniu. Moartea este la ordinea zilei. "Apai, domnule, partea mare a murit, Dumnezeu ii mai stie, era un maistru, Mutu Cornel, ce om era, a murit fara sa aiba 60 de ani, au mai murit si altii din cauza radiatiilor, atuncea nu le simteam, ce mai, au murit aproape toti din leatul meu, numai eu am scapat, mai bine nu scapam, sa nu sufar atata."
Oameni amarati, iesiti din cavernele mortii, oameni care isi asteapta Clipa, in nenorocitul asta de sanatoriu lugubru, au iesit la soare sa-si incalzeasca oasele, sa-si povesteasca viata care a trecut pe langa ei asa de repede si din care n-au inteles nimic, decat suferinta si deznadejde...
Cu cortul pe uraniu
Mircea Golosie conduce o organizatie nonguvernamentala, "Jules Verne", care se ocupa de protectia mediului inconjurator. Atunci cand ne-a povestit despre drama prin care trec oamenii care au lucrat in minele de uraniu, nu l-am crezut. Dar Golosie, un munte de om, s-a imbolnavit si el din cauza radiatiilor, de ajunsese sa aiba doar 47 de kilograme din 95, cat avusese inainte sa calce prin zonele cu radioactivitate crescuta. Medicii i-au pus fel de fel de diagnostice, dar, printr-o minune, si-a revenit. Ca sa nu pateasca si altii ca el, si-a procurat de la niste canadieni un aparat performant de masurat radiatiile de uraniu, care costa in jur de 5000 de dolari. Golosie ne demonstreaza ca zona este puternic contaminata, chiar la poarta minei Lisava. Un catel amarat, din care n-au mai ramas decat cateva ghemotoace de blana, sta ghemuit si, cu ultimele puteri, se ridica si fuge inspaimantat de sunetul strident al aparatului cu care masoara Golosie. "Sarmanul catel, el a fost cel mai afectat de radiatii, fiindca sta cu burta pe pamant. Priviti aici, la intrarea minei Lisava, sunt cifre de 35-40 de ori mai mari decat cele admise. Nici eu n-am stiut sa ma protejez, si eu am stat cu cortul in aceste locuri, am si baut apa contaminata dar, din nefericire, multi turisti care vin aici cu copiii nu stiu la ce se expun. Ar trebui ca autoritatile sa marcheze zonele cu radioactivitate crescuta, insa nimanui nu-i pasa de nimic, ce sa mai spunem de cei care au murit..."
La mai putin de 300 de metri de canton, un cioban, Gheorghe Mihalcea, fost miner la Lisava, isi paste oile. Lui Mihalcea i-au cazut aproape toti dintii. Spune ca din cauza radiatiilor si mai spune ca si oile sale sunt iradiate, ca multe mor, la fel si mieii, si nimeni nu da socoteala pentru asta. Gheorghe Mihalcea ar vrea sa-si pasca oile in zone necontaminate, dar unde sunt? Peste tot este la fel de mare pericolul. "Oamenilor le-au cazut dintii, multi au dat si in impotenta, animalele s-au imbolnavit, uite, oile iradiate le afli numaidecat, te uiti la fibra lanii, care este uscata, pai ce, asta-i lana de oaie sanatoasa? Mai rau e cu oamenii care s-or imbolnavit aici, care or plecat si or murit. Va spui eu, de uraniu nu scapa nima, da nima, intelegeti?"
Ciudanovita si steaua sovietica
Fosta exploatare de minereu de uraniu de la Ciudanovita zace imprejmuita cu sarma ghimpata si, la intrare, troneaza un anunt: "Interzis, pericol de surpare!". De fapt, anuntul a fost plantat acolo pentru a-i impiedica pe curiosi sa patrunda intr-un perimetru cu radioactivitate ridicata. Aparatul cu care Mircea Golosie masoara nivelul radiatiilor incepe sa tiuie si patrundem in zona interzisa, unde zarim o schela ruginita si inclinata, pe care este sudata steaua sovietica. Nu mai este mult pana cand acest simbol se va pravali peste vagonetii abandonati, nu mai este mult pana cand steaua sovietica va fi inghitita de pamantul bolnav. Aici, la mina Ciudanovita, parca si vantul bate altfel, tablele scartaie in sila, de-ar fi noapte, poate ca am deslusi fantomele celor care au murit din cauza blestematului de uraniu. Decorul este perfect pentru un film despre viata de dincolo a pacatosilor, dar cine s-ar incumeta sa stea si sa filmeze aici mai mult de o zi?
Cimitirul de la Rusca-Montana
Pe vremuri, in perioada interbelica, localitatea Rusca-Montana era cunoscuta drept "Sinaia Banatului". La vreo 20 de kilometri se afla exploatarea de uraniu Varful Boului, unde au lucrat in jur de 5000 de mineri. Praful s-a ales de Sinaia Banatului, dupa ce rabele care transportau minereul de la exploatare au inceput sa circule prin Ruschita si Rusca-Montana. Colonia a fost construita pentru familiile celor ce aveau sa moara dupa cativa ani.
Mergem impreuna cu Dorin Ecobici, primarul localitatii Rusca-Montana, in cimitir. Langa cruci inalte de marmura, ca doar de la Ruschita se exploateaza, stau pravalite cruci de lemn putrezite, asezate la capataiul unor morminte care de-abia se mai vad. Sunt morminte de mineri care au lucrat aici, la uraniu, si carora timpul le-a uitat numele, ca si cum ar fi fost ingropati in desert si peste care s-a asternut nisipul uitarii. Primarul se aseaza ostenit pe bancuta unui mormant proaspat si ofteaza: "Aici, in cimitirul din Rusca-Montana, cam trei sferturi sunt morminte de mineri care au muncit la uraniu. Aici, sub crucea asta e ingropat un om pe care chiar l-am cunoscut, si el si sotia sa au lucrat la Varful Boului, la exploatare. Au murit din cauza radioactivitatii".
Mormantul lui Culaie Gheorghe este ingrijit, plin de flori, semn ca urmasii lui au ramas aici, sa aiba grija de cei disparuti.
In Romania se mai scoate uraniu
Majoritatea exploatarilor de uraniu din Romania au fost inchise si se afla in conservare. Numai in Bihor si Suceava mai exista doua exploatari, la Baita si Crucea. Ce-ar putea sa faca cei 800 de mineri care inca mai scot moarte din maruntaiele pamantului? Au guri de hranit si poate ca stiu ca se vor imbolnavi grav. Dar mai bine bolnavi si cu mancare in casa, decat bolnavi si flamanzi, asa spun toti cei care mai lucreaza. Pentru Centrala Atomoelectrica de la Cernavoda, munca celor 800 de mineri inseamna materie prima. Dar mai inseamna si materie prima pentru sanatorii, pentru cimitire. Romania este printre putinele tari din Europa care mai extrage uraniu. In alte tari, ecologistii se leaga cu lanturi de gardurile centralelor atomoelectrice si protesteaza impotriva celor care ascund adevarul.
Autoritatile romane erau obligate sa marcheze zonele radioactive, de fapt, au existat 60 de miliarde de lei pentru acest lucru, dar banii au disparut, de parca i-a inghitit uraniul.
Gabriel Geamanu